Colecţionarul ale cărui camioane vechi vor „juca“ în Moromeţii 2: „E dambla, nu e pasiune. Îmi place să am ce n-au alţii“

Are aproape 75 de ani şi de-o viaţă restaurează maşini, camioanele militare fiind preferatele sale. Are trei exemplare unice în ţară, maşinile stârnind interesul producătorilor filmului Moromeţii 2.

„Te-ai făcut actor la 75 de ani! La 85 ce ţi-o mai trece prin cap?!“, rosteşte, nu fără mândrie, soţia colecţionarului Constantin Bădiţă Romano. Suntem în centrul vechi al Slatinei, într-o dimineaţă răcoroasă, dar senină, de octombrie. Colecţionarul aşteaptă să se filmeze scena din Moromeţii 2 în care un camion plic cu activişti îi atrage atenţia lui Niculae. Chiar colecţionarul va conduce camionul ales pentru filmări după ce a postat pe Internet un anunţ că îşi închiriază maşinile în astfel de scopuri. Anunţul e de vreo doi ani, acum s-a-ntâmplat să-l vadă cine trebuie, iar maşinile sale, altfel deosebit de valoroase, să ajungă să fie folosite într-un film cu o distribuţie extraordinară.

Aşa începe discuţia noastră despre pasiunea colecţionarului, despre greutăţile din branşă, despre cât de uşor poţi întreţine o astfel de nebunie. „Nu e pasiune, e dambla“, ţine colecţionarul să sublinieze din capu’ locului. Şi începem să povestim.

„Sunt colecţionar şi restaurator de camioane de epocă de când mă ştiu, din 1958 lucrez în branşă. Sunt şi membru al clubului Retromobil din Bucureşti, prilej cu care am intrat în contact cu diverşi posesori, dar şi doritori de a-şi face maşini, printre care scenarişti, directori de producţie. În afară de asta, am pus pe net un anunţ privind disponibilitatea de a închiria autovehicule pentru filme. Şi-am fost contactat de directorul Orbilă de la Librafilm. «Pot să vin să văd nişte maşini?». A văzut, asta da, asta da, asta da. Una din ele e într-o stare jalnică, a fost de fapt donator de piese. «Asta ne trebuie, că trebuie să-i dăm foc!». Bine, îi daţi foc, îi daţi foc, dar eu trebuie s-o repar. «Cât costă?». Atât! E, ne-am înţeles la mijloc. Acuma lucrez la ea, se va filma în Bucureşti, în Piaţa Palatului. Asta e foarte sintetic povestea“, rezumă Constantin Bădiţă Romano povestea care l-a adus pe platoul de filmare.

Maşina folosită pentru scena din Moromeţii2 filmată la Slatina FOTO: arhiva personală George Geantă

Are şase camioane de război, trei dintre ele unice în România, celelalte trei, şi acestea foarte valoroase. Spune că a fost o vreme în care se organizau competiţii special pentru colecţionarii de maşini de război, până când organizatorii s-au prins că Romano are cele mai bune maşini şi va fi veşnicul câştigător, aşa că....

„Din 1958 lucrez în branşă, eram încă elev, eu am terminat liceul la „Spiru Haret“ în Bucureşti. Pe urmă am făcut o şcoală tehnică auto, că n-am intrat din primul an la facultate, după ce am făcut şcoala asta tehnică am intrat la Politehnică, m-am plictisit, că era prea multă matematică, m-am dus să lucrez la IRTA ca tehnician, am făcut o parte din stagiul militar - că făceam sport de performanţă, făceam haltere, am făcut la Dinamo - după asta am lucrat în foarte multe locuri. Eu n-am bătut parul nicăieri, unde mi-a plăcut acolo m-am dus. În 1972 am intrat în ceea ce se numea pe vremea aia industria de apărare, unde am lucrat până-n ’87. În ’80 am făcut o şcoală de maiştri auto, din industria de apărare am plecat la CFR, am plecat în 1994 şi de acolo şi de-atunci lucrez pe cont propriu. Ca persoană fizică, eram liber profesionist, era o autorizaţie pe vremuri care se dădea. Am ieşit la pensie în 2006, la 63 de ani, dar am ieşit la pensie pe acte, eu lucrez în continuare, n-am ieşit la pensie“, povesteşte foarte calm, aşezat, colecţionarul.

Pasiunea pentru maşini a moştenit-o de la tatăl său. Prima maşină pe care a cumpărat-o cu banii proprii a fost o Pobeda, o maşină rusească. „Am muncit şase luni la ea, şi era o maşină de treabă, în concediu nu-mi dădea de furcă, dar când ajungeam în Bucureşti cu ea o reparam tot timpul, ca să nu uit meserie. După asta am luat o Dacie...“, îşi aminteşte Romano. De colecţionat, colecţionează, însă, camioane de război. Are, cum spuneam, şase.  „Şase maşini de epocă, dar numai camioane militare, asta e damblaua mea. Cea mai valoroasă ar fi un Dodge 1943, e un pic mai mare ca mine, cu o zi, pe care l-am luat din Olanda, ea e înscrisă, e în stare de funcţionare, dar am de muncă. De ce? Pentru că olandezii nu sunt buni mecanici. Dau peste ochi, dau cu vopsea, lucrează ca unii români. Şi asta din spatele dumneavoastră (n.r. - maşina folosită pentru filmările de la Slatina) e o maşină valoroasă. Aproximativ 25.000 euro, e unicat în ţară, în primul rând. Nu toate sunt unicat în ţară. Mai un cap-tractor - un transportor de rachete, asta şi cu Dodge-ul sunt unicat în ţară. Transportor de rachete, adică e capul tractor care trage remorca pe care este racheta. Dar are şi acela o tehnologie specială, atât de transport, cât şi de ridicare a rachetei“, intră colecţionarul şi în detalii tehnice.

Un alt camion unic în România, transportorul de rachete FOTO: Facebook/Melania Romano

Că nu e ieftină o astfel de pasiune nu e greu de ghicit. Nu aceasta este, însă, neapărat cea mai mare oprelişte. Trebuie să ai habar de o mulţime de lucruri, altfel uşor poţi fi tras pe sfoară, atrage atenţia colecţionarul. „În ceea ce mă priveşte este o pasiune care se susţine. Adică ce câştig investesc tot în asta. Pentru un începător, da, se poate susţine, dacă găseşte un om serios şi de încredere care să-l ghideze. Dacă găseşte un şnapan care-i spune – Dom’ne îţi dau eu ceva ce n-a mai văzut nimeni, că o să-mi  mulţumeşti cu lacrimi în ochi! -, să zicem că-i dă o maşină bună, dar îi ia cât nu face, pentru că nu poţi să-ncepi cu o maşină de-asta, trebuie să iei o maşină la care te poţi angaja în funcţie de fondurile de care dispui tu, ca pasionat incipient, sau în funcţie de gradul de tehnicitate pe care-l ai, pentru că maşina de epocă comportă două variante, mari şi late: unu – te pricepi (bine, acum nu poţi să fii, în auto, şi mecanic, şi tinichigiu şi electrician, dar trebuie să fii mecanic foarte bun şi câte ceva din restu’. Dar să nu ştii nimic eşti la mâna oricui); al doilea aspect – maşina de epocă este aia care are minimum 30 de ani de la data fabricaţiei, deci asta are 60, oamenii care fac maşini de genul ăsta îi poţi număra pe degete, nu ştiu dacă sunt 10, maximum 12 în toată ţara asta. Ca să ai o maşină de genul ăsta îţi trebuie: unu- curte, doi - categoria C pe permisul de conducere, trei – trebuie să dai cutia jos, două-trei cardane, muncă de chinez, şi-n faţa blocului nu se poate face aşa ceva“, ne lămureşte colecţionarul.  

„Sunt nişte avantaje, trebuie să recunosc şi treaba asta“

Deşi poate părea surprinzător, maşinile colecţionarului Dinu Romano, aşa cum îl ştie lumea, le poţi vedea, cu puţin noroc, prin vecinătatea localităţii Pleşoiu, unde colecţionarul locuieşte într-un conac moştenire de familie, recuperat după 1990. „Maşina trebuie plimbată, statul pe loc nu-i face bine“, ne lămureşte colecţionarul. Nu e ieftin însă, consumul e mare, doar în privinţa taxelor sunt ceva avantaje pentru colecţionarii certificaţi.

„Sunt nişte avantaje, trebuie să recunosc şi treaba asta. În primul rând, maşina omologată ca vehicul istoric e scutită de impozit şi de rovignetă, ceea ce e un avantaj. În al doilea rând, asigurarea o dau ei (n.r. - clubul), dacă ai două prezentări anuale la concursurile istorice, asigurarea pe 6 luni o dau ei. Dacă vrei pe un an, plăteşti 100 de lei, şi asta e maşină de 3.500 de centimetri, dar am una de 6.000 şi tot 100 de lei este. Deci sunt nişte avantaje.  Nu sunt mari, ca-n străinătate. Cei care au în străinătate vehicule istorice li se dă şi benzina cu un preţ modic. Dar benzina e altfel, e colorată, la noi ar face ce-ar face s-o dea la alţii“, ne lămureşte colecţionarul, care nu a încetat căutările, e dornic totdeauna de următoarea provocare.

Dinu Romano şi soţia Melania, alături de cea mai valoroasă piesă din colecţie, camionul Dodge din 1943 FOTO: Facebook/Melania Romano

Licitaţiile organizate de Romtehnica sunt principala sursă. Nu înseamnă că un camion achiziţionat astfel poate fi scos imediat la concursurile de gen. „Le-am luat de la un târg militar din ţară. E o societate cu oameni foarte cumsecade care se numeşte Romtehnica. Romtehnica asta vinde cam tot ce comandamentul logistic al MapN scoate în vânzare, mai puţin tunuri, proiectile şi mitraliere. M-am înscris la licitaţie, m-am dus să văd maşinile, ce mi-a plăcut am luat. E o discrepanţă totală între regat şi Ardeal.

GAZ-urile astea 63 le-am luat cu benzina-n rezervor. A trebuit să le fac, dar am avut pe ce pune mâna. Două le-am luat de la Craiova şi una de la Râmnicu-Sărat. La alea luate de la Craiova am muncit câte un an jumate. Le-am făcut, da’.... Descompletează, fură după ele. Nu ştiu dacă pentru pasionaţi sau în alte scopuri.
Era un GAZ de vânzare, am fost să-l iau pentru piese. Mi-a spus că mai e un pic descompletat. Maşină din 1968. Arăta bine ca linie. Nu era buşită, nu era căzută bombă din avion pe ea... Ridic capota, nu radiator, nu dinam, aia nu, aia nu, aia nu... În cabină, nu se putea umbla că puseseră militarii nişte troace, capota înfundată... “, spune Romano prin ce experienţe a trecut.

„Parcul de maşini de epocă din ţara românească doi inşi l-au distrus: unul a fost Sergiu Nicolaescu, şi al doilea, Tăriceanu“ - Dinu Romano, colecţionar şi restaurator

Trist este însă, punctează colecţionarul, că puţine maşini au mai rămas. În cele două cluburi importante în care sunt reuniţi colecţionarii activează aproximativ 900 de persoane. Mulţi colecţionari, la prima vedere, mai puţini decât s-ar putea însă. Maşinile de epocă din România au luat drumul străinătăţii, iar nişte oameni au făcut bani frumoşi, sau au fost distruse. Doi ar fi responsabilii principali de acest adevăr, spune Romano:

„Parcul de maşini de epocă din ţara românească doi inşi l-au distrus: unul a fost Sergiu Nicolaescu, şi al doilea, Tăriceanu. Sergiu Nicolaescu că le arunca-n aer, nu-l interesa, şi Tăriceanu care a vândut tot ce-a prins, maşini de epocă, a vândut afară. Într-un fel, sunt obiecte de patrimoniu. Mi-aduc aminte că am avut nişte prieteni la un atelier de reparaţii din Bucureşti, în perioada 1994-1997. Şi printre altele am făcut unui tip un BMW model 36, caracteristic avea un ham mare pe bot, care ţinea capotele, din piele groasă, cu cataramă de alamă. Catarama o avea, n-avea hamul. Am găsit la unu’ care făcea şi i-am făcut şi hamul. Peste o vreme, mă-ntâlnesc cu băiatul. – Salut!, -Salut! Ce mai face BMW-ul? Nu ştiu! Cum nu ştii, mă? Păi, l-am vândut lu’ unu’ Tăriceanu. Şi cât ţi-a dat pe el? 4.000. Păi, bă, boule, îţi dădeam eu banii ăştia, de ce nu mi-ai spus de-atunci că vrei să-l vinzi? Aia era maşină, la vremea aia, de cel puţin 8.000-9.000 de dolari, vorbesc de anul ’95.

Şi-acuma, preşedintele de la noi de la club se chinuie să facă un BMW din ăla, dar piese nexam. Şi asta e o meserie bună care se poate face în ţară, să confecţionezi piese de anii cutare, anii cutare, anii cutare. În străinătate sunt ateliere, firme, care fac. Pentru Ford, pentru Crysler, pentru Dodge... Nu sunt scumpe, de-aia se poate trăi în ţara asta boiereşte, se poate trăi în ţara asta ca-n Dubai, să se vrea“, concluzionează colecţionarul despre care se pot scrie episoade întregi.