La Reşiţa există şi un monument al victimelor deportării în URSS

0
Publicat:
Ultima actualizare:

An de an nemţii din Reşiţa comemorează pe 19 ianuarie deportarea celor 10.000 de germani din Banatul Montan în URSS. Mai puţin de 50 dintre foştii deportaţi mai trăiesc şi azi la Reşiţa şi în judeţ

Nicolae Ciurică, luptător anticomunist şi fostul preşedinte al Asociaţiei foştilor deţinuţi politici din Caraş-Severin spune că cel mai mult bănăţenii au avut de suferit datorită comunismului, impus în România de către ruşi. Şi Erwin Josef Tzigla, preşedintele Forumului Democratic al Germanilor din România, filiala Caraş-Severin, spune că ruşii i-au tratat foarte rău pe deportaţii în URSS, peste 10.000 de germani din judeţele Caraş şi Severin fiind deportaţi de către comunişti în Siberia. FDGR a ridicat şi un monument în parcul Cărăşana în memoria deportaţilor în URSS, iar pe 19 ianuarie aceştia se întâlnesc şi povestesc atrocităţile prin care au trecut. ,,În urmă cu 65 de ani foarte mulţi bărbaţi de până la 45 de ani şi fete, cu vârste între 18 şi 30 de ani, apţi de muncă, adică sănătoşi, din întreaga ţară, au fost luaţi de la casele lor, unii chiar de lângă soţie şi copii, şi transportaţi în vagoane pentru transportul animalelor. Au fost duşi până în Munţii Ural sau pe Don. Nu puţini au fost aceia care şi-au pierdut viaţa acolo datorită condiţiilor grele şi vitrege în care munceau” spune Erwin Tzigla, preşedintele FDGR din Caraş Severin.

munument deportati URSS resita

Una dintre supravieţuitoarele deportării în URSS vorbeşte şi acum cu dramă despre clipele grele din acele vremi. „Munceam foarte mult şi de mâncare nu primeam decât o supă din varză fiartă cu apă şi orez care, de fapt, era arpacaş. Din când în când ne mai dădeau şi cartofi copţi, în coajă. Asta era mâncarea noastră zilnică. În rest muncă, multă muncă şi grea. Dar cei de acolo, băştinaşii, nici atât nu aveau, era o sărăcie lucie. Şi cu toate acestea, ne mai ajutau şi ei cu ce puteau” spune Elisabeta Schibick. ,,Îmi amintesc că într-o zi de Crăciun, s-a defectat fabrica, a căzut alimentarea cu curent. Şi noi toţi eram extrem de bucuroşi că de Crăciun n-o să mai muncim aşa de mult şi de greu. Sigur, nu am fost lăsaţi să stăm, dar am muncit mai uşor şi mai puţin, şi toţi eram extrem de fericiţi. Am pus bucăţele de material din cămaşa mea pe un spin şi acela a fost pomul nostru de Crăciun. Seara, în liniştea şi gerul din baracă, de undeva dintr-un colţ, cineva a început să cânte ,,Stille Nacht- Heilige Nacht”. O altă voce a preluat cântecul, apoi o alta şi tot aşa până ce tot dormitorul cânta la unison. De peste gardurile de sârmă ghimpată, ne-au răspuns bărbaţii. Şi ei cântau colinda sfântă. Soldaţii ruşi nu au schiţat nici măcar un gest de a ne opri. Apoi, peste lagărul încheţat s-a aşezat liniştea. De atunci, parcă niciodată nu a mai sunat aşa frumos acest colind” mai povestea femeia în cadrul comemorărilor anuale de la monumentul foştilor deportaţi în URSS. 

Încă înainte de sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial, Stalin a dispus deportarea în masă a unor grupuri etnice pe motiv de colaborare cu ocupantul nazist. Astfel, în primele luni ale anului 1945 a ordonat deportarea etnicilor germani din ţările estice ale Europei. A început drama saşilor şi şvabilor din Transilvania şi din Banat, care au fost urcaţi în grabă în trenuri de marfă şi trecuţi peste Prut. Pe teritoriul învingătorilor sovietici au fost supuşi cinci ani la muncă. Multă vreme, cărţile de istorie n-au scris despre atrocităţile comise cu această tristă ocazie, referindu-se exclusiv la crime naziste. Sovieticii au repetat însă procedura utilizată de nazişti. După legislaţia internaţională în vigoare, aceste decizii sunt taxate ca „genocid, crime de război şi crime împotriva umanităţii". Dar în momentul aplicării lor, însuşi premierului britanic i s-au părut „despăgubiri de război prin prestaţii". „De ce facem atâta caz cu privire la deportarea în Rusia a saşilor din România şi a altora?!" - s-ar fi mirat Winston Churchill.  

„Măcar cu oasele să ne întoarcem acasă"

Două săptămâni a durat călătoria. Oamenilor îmbarcaţi în vagoane de marfă nu li s-a comunicat nici destinaţia, nici durata şederii în URSS. 
„După ce ne-au descărcat, am pornit, în coloană, 5 kilometri pe jos", declara pentru Adevărul Ignat Bernard Fischer. „Acolo, la Nipru, la cererea lui Lenin se făcuse primul baraj sovietic. Lagărul nostru era cam la 3 kilometri depărtare de acel baraj, dar la numai o sută de metri de Nipru. Regiunea era frumoasă, dar noi eram sub sârmă ghimpată şi supravegheaţi din turnuri de pază. Din lagăr nu aveai cum fugi. Am fost duşi în fabrică, la construcţii. În grupul de deportaţi erau şi oameni cu calificări, dar eu fusesem elev, nu aveam niciuna. Pe cei ca mine, ne-au pus la muncile cele mai grele. Şi totdeauna munceam afară, fie iarnă, fie vară. Cel mai greu a fost cu mâncarea. Dacă eşti acum flămând, te gândeşti că la amiază mănânci şi te saturi. Şi dacă nu se poate la amiază, te saturi seara. Dar dacă nu mănânci niciodată destul!... Aceasta a fost cel mai greu de îndurat. Cu fiecare zi, slăbeai. Iarna era frig. Minus 15-20 de grade. Dacă temperatura cobora sub minus 23 grade Celsius, nu te scotea la lucru. Dar când urca la minus 22, ieşeai imediat. Şi nu atât gerul, cât vântul te atingea. Acolo totdeauna bătea un vânt îngheţat. Dar mai rea decât frigul a fost foamea. Ne-am adaptat. Ce puteam face altceva? Singura speranţă era să pot supravieţui. Dacă aici ne-am lăsat carnea, ziceam, măcar cu oasele să ne întoarcem acasă. Căutam orice «gaură» de unde-am fi putut lua o gură de mâncare. Mergeam la ruşi cu lemne, cu cărbuni, ca să primim o bucată de pâine. Cel care n-a îndrăznit să facă asta acolo a murit."

Mulţi etnici germaniau fost transferaţiîn Germania de Est



„Moarte fasciştilor!"

Mulţi etnici germani au fost transferaţi în Germania de Est

Una dintre lozincile sovietice de război a fost „Moarte fasciştilor!".Pentru populaţia locală care-şi plângea morţii şi distrugerile, apariţia acestei categorii de deportaţi putea stârni multe resentimente şi accese de răzbunare. Munceau în fabrică împreună - nemţi şi sovietici. Săraci, aproape la fel ca deportaţii, localnicii s-au apropiat treptat de etnicii germani. Primii paşi i-au făcut ucrainenii care fuseseră duşi în vremea războiului la muncă forţată în Germania şi foştii soldaţi. Centrele de deportare din România au fost Bucureşti, Braşov, Timişoara, Satu Mare. Ordinul sovietic se referea  la bărbaţii cu vârsta între 17 şi 45 de ani şi femeile între 18 şi 30 de ani, fiind exceptate persoanele inapte de muncă, femeile gravide şi cele cu copii sub un an. Deportarea a început în 2-3 ianuarie 1945, cu circa 5.000 de şvabi sătmăreni. Peste 30.000 de saşi tranilvăneni şi circa 33.000 de şvabi bănăţeni au fost în zilele următoare urcaţi în trenurile  care au trecut graniţele URSS. Marea lor majoritate au muncit în mine, uzine, agricultură şi pe şantiere de construcţii din Ucraina. Circa 18% din deportaţi au decedat. Procentul deceselor ar fi fost, probabil, aproape egal cu cel al supravieţuitorilor, dacă bolnavii inapţi de muncă n-ar fi fost repatriaţi în timpul deportării. Majoritatea bolnavilor au fost însă transferaţi în zona de ocupaţie sovietică din Germania. Forumul Democrat German şi asociaţiile foştilor deportaţi din România comemorează anual tragicul eveniment, menţinându-i astfel vie memoria.  Din judeţul Caraş - Severin au fost deportaţi circa 10.000 de etnici, actualmente mai fiind în viaţă 103 deportaţi dintre care 49 sunt reşiţeni. 

Citeşte şi:

Reşiţa



Partenerii noștri

image
canal33.ro
Ultimele știri
Cele mai citite