FOTO Poveştile extraordinare ale unei mămici bloggeriţe. „A fost refugiul meu, când nu mai puteam şi nu voiam s-o iau razna“

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Alexandra Lopotaru, creatoarea blogului „Poveşti din Bebelonia”
Alexandra Lopotaru, creatoarea blogului „Poveşti din Bebelonia”

Alexandra Lopotaru (28 de ani) s-a decis în urmă cu un an să-şi facă un blog în care să povestească experienţele de tânără mămică. Dacă, iniţial, blogul a reprezentat şi loc de  tratament pentru un început de depresii postpartum, în timp s-a transformat în ceva mai profund.

GALERIE FOTO

Bloggeriţa de origine din Voineasa - Vâlcea, de profesie jurnalist, susţine că s-a redescoperit după naşterea fiului ei, Luca, în urma deciziei de a-şi crea un blog în care să povestească propriile experienţe din viaţa de părinte: trăiri, temeri, greşeli, neputinţe.

Povestioarele sale, în care tratează viaţa cu simplitate şi umor, s-au bucurat de succes chiar de la început. Încă din prima lună, «Poveşti din Bebelonia» adunase deja 300 de urmăritori, pentru ca astăzi, după un an, numărul să depăşească 6.000. Cu toate acestea, Alexandra este conştientă că se află abia la început de drum şi spune cu modestie că şi-ar dori tare mult să ajungă în cât mai multe case prin intermediul scrisului.

„Iniţial, a fost refugiul meu, a fost canapeaua pe care mă aşezam când nu mai puteam şi nu voiam să o iau razna. Vezi tu - şi probabil multe femei cunosc acest sentiment - «mămicia» asta, oricât de frumoasă este, oricât de frumoasă poate deveni, este bulversantă şi copleşitoare la început. Eu, spre exemplu, am avut un pic de depresie postpartum, fiindcă plângeam de frică, de neştiinţă, de groază că sunt şi voi fi mereu responsabilă de fericirea unui ghindoc. Eu, pe atunci, simţeam că abia mă cresc pe mine, darămite pe Luc”, ne mărturiseşte Alexandra care recunoaşte şi faptul că o vreme s-a simţit izolată, deşi era printre oamenii dragi, „căzută într-o fântână adâncă, pustiită”, în care nu trăia decât pentru a-şi alăpta fiul şi a se odihni.

Necesitatea de a spune ce are pe suflet, fără frica de a fi judecată, s-a transformat rapid într-un remediu, un colac de salvare din necunoscut: „Prin septembrie - octombrie 2017, când Luca abia începuse să meargă de-a buşilea, m-a lovit ideea de «Poveşti din Bebelonia», unde aveam să îmi las mintea să îşi scrie istorisirile. Unde aveam să mă descarc de tot ceea ce adunam în mine”, povesteşte bloggeriţa despre începuturi.

Dar cine este Alexandra, tânăra cu un fel aparte de a povesti şi de a transpune în scris tot ceea ce trăieşte, care captivează cititorul de la primele cuvinte: „De ceva vreme, mă prezint Alexandra, jurnalist, blogger şi mamă de Luc, copilul meu cu ochi pelin, ce curând va face doi ani. Şi, îmi place teribil că m-am redescoperit. Până să îl am pe el, am lucrat ca jurnalist la una dintre cele mai vechi publicaţii de limbă engleză din Bucureşti, The Diplomat - Bucharest, iar blogging-ul a venit datorită lui, în concediul de maternitate în care încă mă aflu. Am intrat ultima la facultate la Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării, în 2009 şi am terminat prima, trei ani mai târziu, la specializarea mea. M-am angajat chiar după facultate, datorită profesoarei mele de engleză, când am făcut şi un master la SNSPA”.

Şi, când „scrisul este a treia mare dragoste, iar muza merge de-a buşilea”, pentru că autorul nu are cum să stea „cuminte”, rezultatul nu poate fi altceva decât: „Un blog despre introspecţiile de mamă, despre amintiri, trăiri şi mărturisiri mai mult sau mai puţin triviale, dar pline de căldură, dragoste şi sinceritate”, despre care recunoaşte că nu-şi doreşte să fie „un blog unicat, ci un blog comun în care se regăsesc toţi părinţii care-şi iubesc copiii mai mult decât inima din piept”. 

Iar, uneori, Alexandra mai scrie şi poveşti pentru micuţi, pe care le visează transmise, peste zeci de ani, prin viu grai, „fără cunoştinţe despre autor”.

Alexandra se declară conştientă de contribuţia vieţii profesionale la definirea ei ca om: „Perioada de la revista de business a fost un start extraordinar în viaţa mea, pentru că, deşi nu mi-a fost uşor, a pus o temelie groasă la omul care sunt acum. Adicătelea, mai responsabil, îmi place mie să cred”. Iar primele experienţe din viaţa de mamă s-au transformat uşor în motorul a ceea ce avea să se întâmple în scurt timp. 

În amalgamul noilor sentimente: „creierul meu şi dragostea de scris erau încă acolo. Sufletului meu îi creşteau noi aripi, inimii mele îi apăreau noi sentimente şi, oricât de departe mă simţeam de “fosta viaţă”, mă apropiam cu paşi de gigant de viaţa de acum”, îşi aminteşte Alexandra momentul în care a realizat că are nevoie să îşi pună toate aceste noi trăiri pe hârtie. De fapt, pe laptop. 

„Scriam iniţial în gând. Am scris mult timp aşa, până într-o zi când am scris pe telefon.” Tehnologia şi scrisul au salvat-o şi au vindecat-o de temeri, de necunoscut, de frica de eşec.  

„Câştiguri materiale substanţiale încă nu am, fiindcă mă consider la început de drum, am doar un an şi un pic de blogging şi nu acesta a fost scopul blogului. Sigur, am avut ceva colaborări, pe altele le-am refuzat, dar cred că acum e mai important să continuu să fac ce ştiu. Să ofer sinceritate în continuare. Dacă la un moment dat voi putea câştiga de pe urma blogului, ar fi minunat. Aşa voi putea sta mai mult acasă cu Luc”, ne împărtăşeşte Alexandra din visurile ei.

În toată această poveste, Luc nu reprezintă muza, ci toate cele nouă muze la un loc. „Uşor-uşor, am pătruns în lumea blogging-ului. Fără să îmi dau seama, pe măsură ce pagina creştea. De la scrisul pentru mine, am trecut la scrisul pentru mine şi alţii”. Dar când a văzut câtă lume o urmăreşte virtual, la început s-a panicat şi a vrut să se oprescă, ca „să rămână doar cu ea” . Acum, însă, speră să ajungă în şi mai multe case. 

„Acum ştiu şi cunosc mulţi bloggeri de parenting, pe care îi urmăresc constant. Sunt foarte mulţi şi nu aş vrea să dau nume, ca să nu uit pe cineva. Două bloggeriţe însă m-au ajutat mult la început de drum, când am scris câte un guest post pe blogurile lor: Prinţesa Urbană şi Zâna Scutecel, cărora le port  recunoştinţă”, povesteşte Alexandra când vine vorba despre sursele de inspiraţie.

Şi, cum între timp a căpătat experienţă ca mamă, a devenit mai înţeleaptă, a învăţat şi cum să-şi gestioneze timpul eficient: „Timpul mi-l fac. Sigur, întreaga familie a fost salvarea mea până acum, de la soţ, la părinţi până la fratele meu, în măsura în care s-a putut. Dar când nu se poate, scriu când Luc doarme. Din fericire, când am un moment de inspiraţie, scriu foarte repede. Nu ştiu cum funcţionează creieraşul meu, dar scrie articole pe budă, la duş, chiar şi în somn. Pe cuvânt că am visat texte”, explică bloggeriţa uşurinţa cu care îşi alimentează blogul în mod constant, într-un ritm ameţitor, lăsându-ţi impresia că de fapt ea asta face non-stop.

Iar de la trăiri, amintiri şi povestiri personale, Alexandra speră că, atunci când fiul ei va fi la grădiniţă, se va întoarce şi la „lucruri mai serioase, obiective. Blogul se învârte în jurul emoţiilor mele de acum, poate uşor puerile, dar profunde, dar şi în jurul nostalgiilor copilăriei mele. O copilărie frumoasă, la Voineasa”, din frumuseţea căreia vrea să-i dăruiască ceva şi fiului ei. De aceea, a luat decizia, împreună cu soţul ei, Andrei, de a reveni temporar, din Capitală, unde s-au stabilit după facultate, pe tărâmurile natale.

«Poveşti din Bebelonia» este de fapt un tărâm în care se întâmplă ceva ciudat cu toţi cei care ajung acolo: constată că pot fi adulţi şi copii în acelaşi timp, pot retrăi din plin perioada copilăriei dar, îşi pot înfrunta şi proprii demoni, cei din viaţa reală, care aici însă nu mai par la fel de înspăimântători, mai ales când alături de tine ai umorul, bunul simţ şi credinţa sub formă de speranţă. 

Spicuim, dintr-unul din textele Alexandrei, despre ce crede ea în privinţa datoriei noastre de părinţi: „Dacă stai niţel să contemplezi, copiii nu cer imposibilul de la noi. Nu, nu. Ba chiar, cer cele mai fireşti lucruri, cele mai nepretenţioase chestiuni, pentru care nu îţi trebuie împărăţii. Dar sunt esenţiale, fundamentale şi constituie natura intimă a vieţii: timp, răbdare şi iubire.

Trei lucruri, care, după umila-mi părere, merg mânecă în mânecă, nu separat. Nu e suficient să ai timp pentru copil, dacă nu ai răbdare, răbufneşti şi ajungi să ţipi sau să-l loveşti. Nu e suficient să îl iubeşti şi să ai răbdare, dacă nu îi oferi din timpul tău. Iar dacă iubirea lipseşte, timpul şi răbdarea lipsesc sigur.

Aceste trei lucruri – şi bag mâna în reşou pentru ele – sunt gândurile nerostite ale omuleţilor de la pieptul nostru. Să nu uităm să le oferim, că le avem precis. Timp, răbdare şi iubire…” 

Râmnicu Vâlcea



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite