Violenţa în familie: de ce ajung unele femei să creadă că merită să fie agresate, iar unii copii să dezvolte obsesii

Violenţa în familie este una dintre cele mai complexe probleme cu care se confruntă societatea contemporană. Un fenomen grav, cu paradoxuri la fel de grave, pentru că de multe ori victimele violenţelor domestice ajung să creadă nu doar că bătaia e firească, ci şi că ele însele se fac vinovate de aceste abuzuri. Când vine vorba de copii, chiar şi numai calitatea de spectatori le poate afecta profund dezvoltarea.

"Violenţa domestică este atunci când o persoană încearcă să controleze şi să-şi impună puterea asupra partenerului său într-o relaţie intimă. Este important ca oamenii să înţeleagă faptul că un comportament abuziv nu trebuie să fie niciodată acceptat, iar fiecare persoană are dreptul de a se simţi apreciată, respectată şi în condiţii de siguranţă. Cauzele violenţei domestice sunt multiple. În primul rând vorbim despre modelele parentale. Modul în care se desfăşurau relaţiile în familia agresorului, în care membrii îşi rezolvau conflictele au fost modelele de relaţionare pentru actualul abuzator. Practic el a ales, mai mult sau mai putin conştient, să ducă mai departe acest tipar de comportament şi în familia lui”, explică, pentru Adevărul, psihologul clinician Iuliana Stănescu.

Cauzele existenţei violenţei domestice sunt multiple, iar în multe situaţii aceste manifestări îşi găsesc resorturile în anii copilăriei, când actualul agresor a fost şi el o victimă. Alteori, nivelul de educaţie este cauza, dar şi catalizatorul violenţei domestice. Vorbim apoi de o combinaţie de factori precum atitudinile societăţii, reacţiile comunităţii şi experienţele psihologice individuale ale agresorilor şi agresaţilor. 
 

“Violenţa domestică este rezultatul dorinţei agresorului de a avea putere şi control. Alcoolismul, săracia, lipsa de spaţiu, supraaglomerarea locuinţei, creşterea într-un mediu viciat de violenţă, relaţii de putere asimetrice în cuplu formează toate un mediu care întreţine şi favorizează violenţa psihologică. Educaţia precară reprezintă o a doua principală cauză a violenţei domestice, pentru că ea le face pe femei să creadă că e normal ca bărbatul să-şi lovească femeia şi să adopte o atitudine supusă faţă de acesta, e normal ca femeia să se ocupe singură de muncile casei şi să crească ea copiii pentru că barbatul este principalul factor decizional în familie, având rolul de a se ocupa de latura financiară. Un alt factor îl reprezintă bolile neuropsihice”, mai spune specialistul. 
 

Nici efectele nu sunt puţine, ci din contră, mai multe decât cauzele. “Printre efectele violenţei domestice se numără diverse probleme de sănătate, tulburări nocturne: insomnii, coşmaruri violente; stări de nelinişte/de tristeţe accentuată, anxietate sau victimele dezvoltă diverse fobii (în special fobiile sociale), au gândire confuză, se confruntă cu incapacitatea de a lua decizii şi lipsă de concentrare, victimele se simt neputincioase în faţa vieţii şi sunt convinse că nu s-ar putea descurca fără partener, victimele trăiesc o teamă faţă de partener, incidenţa instalării depresiilor sau a tentativelor de suicid este foarte crescută”, explică psihologul. 
 

Tiparul “aşa ceva găseşti în orice familie”
 

Din păcate, în România există un număr îngrijorător de mare de femei abuzate care din diverse motive refuză să depună plângere considerând, potrivit specialistului, agresiunea o caracteristică firească a vieţii de familie.  

“Motivele pentru care acestea suportă jignirile şi violenţele sunt nenumărate. De multe ori, femeile agresate invocă cel mai adesea problemele financiare şi/sau lipsa unei locuinţe, se gândesc să nu îşi producă suferinţă copiilor, dar le este teamă şi de modul în care societatea se va raporta la ele, de faptul că vor fi blamate sau pentru a evita ruşinea. Trebuie luat în considerare şi faptul că victimele s-au obişnuit şi că se raportează la un anumit tipar de gândire, <<aşa ceva găseşti în orice familie>> sau nu încetează să spere că agresorul se va schimba”, arată Iuliana Stănescu

“Aşa e normal”

Specialistul precizează că modelul parental pe care femeile l-au preluat din familiile din care provin şi l-au interiorizat devine un indicator pentru propria căsnicie. “Asta înseamnă că şansele să apară manifestări violente într-un cuplu cresc dacă în familiile soţilor au existat conflicte violente la care aceştia au asistat. Aceştia învaţă că <<aşa e normal>> şi se comportă ca atare în propria căsnicie, astfel femeile victime cred că agresorul are dreptul să se comporte violent, ajung să-i dea dreptate când le blamează, considerând că sunt vinovate şi merită <<pedeapsa>>”, spune specialistul.

Psihologul explică şi de ce multe dintre femei acceptă situaţia. “Au convingerea că trebuie să îşi crească împreună copiii pentru că altfel aceştia vor suferi. Acest raţionament este corect în cazul în care familia îi oferă copilului securitate şi suport. Dar în cazul în care copiii sunt nevoiţi să trăiască într-un mediu familial violent şi traumatizant, unde riscă să ajungă fie agresori, fie victime atunci când vor ajunge adulţi, cea mai bună decizie este părăsirea relaţiei nocive şi începerea unei noi vieţi liniştite şi echilibrate”, arată psihologul Iuliana Stănescu.
 

Pe de altă parte, multe din victimele violenţei domestice sunt dependente financiar de agresori. “Victimelor le este frică să plece, urmărindu-le gândul că nu vor putea să se descurce singure, nu au bani, susţinere sau ajutor, pentru a ieşi din situaţie, le este teamă că-şi vor pierde căminul şi că nu vor putea întreţine singure copiii. Totodată, victimele violenţei domestice sunt şi dependente emoţional faţă de soţ, fapt care, corelat cu lipsă încrederii în sine, le face să tolereze abuzurile din partea soţului. Ele îşi iubesc partenerul şi speră că se va schimba, au dorinţa de a avea o familie a lor, acceptând orice, numai divorţul nu, pentru că este, în opinia lor, un păcat, un gest ruşinos. Dacă se pune problema să se despartă, agresorul este cel care va trebui să facă primul pas”, explică specialistul.

Speranţa că partenerul violent îşi va schimba în cele din urmă comportamentul este, în cele mai multe cazuri, una deşartă. “Femeile victime acceptă acest mediu sperând că agresorul îşi va schimba comportamentul, fapt care însă nu se va întâmpla niciodată sau se întâmpla însă în puţine cazuri deorece comportamentul nu poate fi modificat de la sine. E nevoie ca orice agresor să conştientizeze comportamentul său nociv, să îşi dorească să se schimbe şi să beneficieze de ajutor specializat - şedinţe de psihoterapie, tratament”, mai spune Iuliana Stănescu.

Cuplul perfect, doar în societate

Frica indusă de agresor este cea care le împiedică să ia însă o decizie în favoarea lor. “Femeile victime sunt ameninţate cu bătaia, cu moartea, şantajate, urmărite pe stradă. Agresorii sunt, în aceste cazuri, persoane cu un anumit statut, ceea ce contribuie la menţinerea fricii şi a neîncrederii în forţele proprii. Astfel, victimele nu spun nimănui, refulează totul şi suferă în interior, de multe ori nemaiavând nici o speranţă. Multe dintre aceste cupluri se afişează în societate ca fiind cuplul perfect, însă în mediul intim sunt spuse continuu jignirilor, femeia fiind bătută fără motive speciale. Atunci când este agresată şi are urme pe corp, nu îi este permis să plece din casă fiind obligată să mintă pe cei din jur că s-a lovit singură”, arată psihologul. 

Copiii sunt şi mai afectaţi de ceea cese întâmplă în casă, chiar şi când sunt doar martorii violenţelor domestice. “Atunci când un copil asistă la scene cu caracter violent în familie, dezvoltarea şi interacţiunea socială în copilărie şi în viaţa de adult îi pot fi profund afectate, poate manifesta neîncredere, teamă, dificultăţi de înţelegere şi învăţare, curiozitate scăzută, somnolenţă, coşmaruri, mânie, violenţă şi atitudini provocatoare în relaţiile cu alţi copii sau adulţi”, arată Iuliana Stănescu.
 

Psihologul atrage atenţia asupra faptului că aceşti copii care asistă la scene de violenţă în familie se pot confrunta cu sentimente de inferioritate, comunicare dificilă, predispoziţie spre agresivitate. “Copilul poate să ajungă la concluzia că violenţa este o formă de ataşament între oameni. De multe ori, violenţa este percepută de copil ca un semn al interesului părintelui faţă de el, că i se oferă atenţie prin acest mod. Atunci când copilul nu recunoaşte violenţele la care este supus, el refuză separarea de părintele violent, iar la vârsta adultă poate adopta atitudini masochiste”, mai spune specialistul.

Inhibiţii sociale şi dificultăţi de comunicare şi adaptare

Supunerea copiilor la violenţe, fie ele şi doar emoţionale, va avea efecte pe termen lung. “Consecinţele utilizării violenţelor emoţionale în creşterea copilului îl fac pe acesta să aibă o stimă de sine redusă, timiditate, neîncredere, ostilitate, anxietate. Să manifeste depresii, obsesii sau autoagresiune. Ca adult, are dificultăţi de maturizare, poate trăi situaţii repetate de eşec. Acestea îi confirma incapacitatea şi sentimentul că nu este valoros, are inhibiţii sociale şi dificultăţi de comunicare şi adaptare”, arată Iuliana Stănescu.
 

Psihologul atrage atenţia asupra faptului că este total greşit, indiferent de ce parte a baricadei te afli, să crezi că violenţa în familie este normală. “Relaţiile sănătoase nu sunt abuzive. Membrii de familie trebuie să se respecte reciproc şi să se trateze cu respect reciproc. Este posibil că abuzatorul este supus unui stres major, însă aceasta nu este o scuză pentru violenţă. Victimele violenţei domestice adesea sunt supuse unor presiuni puternice din partea autorului violenţelor, a rudelor sau a altor persoane pentru a renunţa la plângere. Prevenirea violenţei în familie devine o prioritate. Protecţia juridică are o importanţă capitală, autorităţile competente trebuie să acorde prioritate urmăririi penale a faptelor săvârşite cu violenţă în contextul relaţiilor de familie”, încheie cunoscutul psiholog.