Octombrie, luna care aduce interdicții la pășunat. Regulile ancestrale, dublate de explicații științifice
0Calendarul satului românesc tradițional are repere clare pentru activitățile rurale, deloc întâmplător stabilite. Sfârșitul lunii octombrie este momentul în care, spre exemplu, pășunatul ar trebui să înceteze.
Chiar dacă n-au studiat Agronomia, străbunicii noștri au învățat, prin observare, că activitățile rurale au nevoie de un calendar, așa că le-au raportat la anumite repere calendaristice. Octombrie sau Brumărel e luna care aduce chiciura și bruma și desfrunzește copacii. Oamenii de la sate fac însămânțări de toamnă și estimări pentru anul care vine.
Tradițional, interdicțiile la pășunat încep la Sfântul Dumitru
Se spunea că dacă în octombrie plouă mărunt, iarna va fi grea, iar dacă frunzele pomilor cad devreme, anul următor va fi roditor. Ultimele sunt doar credințe populare, mai mult sau mai puțin confirmate de realitate.
O certitudine este însă faptul că se apropie momentul opririi pășunatului. Nu pentru că țăranul român are vreo superstiție sumbră legată de ignorarea acestei reguli, ci pentru că pământul are nevoie de odihnă.
„În tradiția românească multiseculară la sfârșitul acestei luni, în data de 26 octombrie, de Sfântu Dumitru, se încheia sezonul de pășunat pe izlazurile comunale sau pe pajiștile în proprietate. Prin această practică foarte înțeleaptă și avantajoasă a țăranului român, covorul ierbos intra pregătit în iarnă și se «odihnea» până în primăvară de Sfântul Gheorghe, la 23 aprilie când se relua pășunatul”, explică Agenția Națională a Zonei Montane.
Divinizarea izlazurilor comunale, „benzinării” pentru animale
Explicația științifică e că resursele furajere ale pajiștilor montane sunt, din ultima decadă a lunii, epuizate, animalele nu mai au ce să consume, se bătătorește solul, vegetația se distruge, în special pe solurile în pantă , mai ales când cad și ploioase, iar covorul ierbos trebuie să înceapă perioada de refacere, astfel încât și anul următor să aibă producții bune de iarbă.
Regulile comunităților agrare erau în trecut, când întreaga existență a comunității depindea de pământ, aidoma respectate. Chiar dacă oamenii n-aveau acces la argumentele științifice, simpla experiență era suficientă ca să nu încalce aceste reguli.
„Suprafețele de terenuri ocupate de pajiști în apropierea localităților erau într-un fel «benzinăriile» pentru animalele de muncă (boi și cai) cu care se efectuau majoritatea lucrărilor agricole. Un izlaz cu covor ierbos degradat era o adevărată tragedie pentru țărani, care aveau animale de muncă și de lapte slabe, efectuau lucrări agricole întârziate cu recolte sărăcăcioase și în final se instala foametea. De aici și respectul până la divinizarea izlazului comunal cu avantajele de netăgăduit, dacă era bine gospodărit sub îndrumarea conducătorului obștii, primarul, criteriu după care era, de altfel și ales de comunitate”, arată Agenția Națională a Zonei Montane.
Cum se face îmbunătățirea pajiștilor
Din păcate, astăzi, izlazurile comunale și în general pajiștile permanente nu mai sunt la fel de riguros exploatate, în ciuda exigențelor și standardele cerute de UE.
Pentru cele secătuite de resurse și, în general, pentru îmbunătățirea pajiștilor și folosirea rațională a lor specialiștii recomandă aplicarea de îngrășăminte organice solide, până la sfârșitul lunii, precum și aplicarea îngrășămintelor chimice pe bază de fosfor și potasiu etc, pe parcelele care nu sunt sub incidența angajamentelor de agro-mediu și climă din PNDR.
Totodată este recomandată eliminarea de pe pajiști a resturilor vegetale neconsumate de animale, a speciilor de plante nedorite și a vegetației lemnoase (care pot invada pajiștea până la eliminarea plantelor furajere din covorul ierbos, în următoarele sezoane de vegetație), nivelarea mușuroaielor, adunarea pietrelor și alte lucrări de curățare a terenului.
Se încarcă comentariile...
