Cea mai mare fermă de cătină din România și agricultură ecologică. „Dacă aș spune cum a fost...”
0Cea mai mare suprafață de cătină ecologică din România (la momentul înființării) este în sudul județului Olt, în localitatea Urzica, iar din această toamnă pe piață va fi pus și sucul de cătină obținut aici.
Drumul până aici a fost unul anevoios și lucrurile nu sunt nici acum simple, deși cultura de cătină rămâne una dintre cele mai profitabile. „Dacă aș spune cum a fost nu se mai apucă nimeni”, spune fermierul care a avut curajul să facă asta.
Povestea plantației de cătină ecologică de la Urzica începe cu 12 ani în urmă, atunci când fermierul Octavian Bobică a decis să renunțe în bună parte la cultura mare pentru o cultură de nișă. Era deja a doua mare schimbare, după renunțarea la siderurgie pentru agricultură.
„Un proiect așa de mare, cu cofinanțare de jumătate-jumătate, a fost tare riscant”
„Eu am lucrat în siderurgie, la Hunedoara. M-am stabilit aici, bunicii s-au stins, și m-am apucat de cultura mare. Am avut și arendă, și, la vremea respectivă, ca și acum, toate prețurile erau... Prețul grâului este pus de către samsar, motorina este cum știți, iar la un moment dat nu se mai corelau. Și m-am gândit la o cultură de nișă. Și așa am ajuns la cătină. Am fost primul cu cea mai mare suprafață. În 2010 am început proiectul”, a dezvăluit fermierul.
A început zbaterea pentru a înființa cultura. Fermierul a vândut utilajele pe care le cumpărase pentru cultura de cereale (exploata la acel moment aproximativ 300 hectare, cea mai mare suprafață fiind luată în arendă) și a investit în noua plantație la finalul perioadei rezervate conversiei terenului (etapă necesară în cazul oricărei culturi în sistem ecologic).
„Un proiect așa de mare - a fost vorba de un milion de euro -, cu cofinanțare de jumătate-jumătate, a fost tare riscant. Am vândut tot ce aveam, utilaje. (...) S-au achiziționat utilaje, s-au făcut construcții, am reușit să comasez terenul, asta a fost cel mai greu, să fac 20 hectare la un loc”, a explicat fermierul. La vremea respectivă fondurile pe care le primeau fermierii pentru conversie ajuseseră atât de mici încât aproape că nu se mai justifica zbaterea pentru întocmirea actelor și drumurile necesare către instituții.
„Sperăm să ieșim pe piață, până la Crăciun, cu sucul”
Cultura de cătină nu dă rezultate peste noapte. Dincolo de bani, fermierul a investit mult timp, nervi, a învățat singur, mergând pe un drum prea puțin bătătorit, și-a mai cules date și de la Institutul din Dăbuleni, unde cultura fusese încercată cu ani înainte.
Ce nu a știut de la început, dar a trebuit să rezolve pe parcurs, a fost cum se realizează partea de recoltare și condiționare. Cătina se recoltează crenguțe, iar acestea se îngheață la temperaturi de minus 35 grade Celsius pentru a separa fructele.
Această etapă este posibilă acum în ferma din Urzica, în unitatea de condiționare și procesare care a fost realizată printr-un nou proiect european. Este o problemă pe care Octavian Bobică a soluționat-o, dar pe care alți fermieri care de asemenea s-au încumetat să cultive cătină încă o au, fiind nevoiți să plătească pentru operațiune, sau să vândă cătina crenguțe, la un preț mai mic. Îngrijorător, având în față perspectiva creșterii prețurilor la energie electrică, este însă consumul instalației.
„Dacă ar fi să mă mai apuc încă o dată, nu m-aș mai apuca. Au trecut 12 ani de când contribui, și fizic, și psihic și financiar, și încă n-am reușit să iasă bani, pentru că totul se termină când ajungi pe piață și transformi în bani ceea ce faci. E foarte greu de pătruns, anul acesta voi face eșantioanele, sper până la Crăciun să reușesc cu sucul”, a precizat fermierul.
Dacă lucrurile merg conform planului, cu valorificarea sucului de cătină ar trebui să se acopere o bună parte din costuri, iar substanța uscată care urmează să ajungă în fabrica fratelui fermierului, la Fierbinți, pentru obținerea de produse necesare industriei farmaceutice, dar nu numai, să aducă profitul.
„Unitatea de condiționare și scuturare este de doi ani, anul trecut am recoltat prima dată pentru mine, anul celălalt și acum trei ani am recoltat pentru întreținere și am dat-o la cine a fost interesat. O singură vânzare am avut, dar mai mult de testare a pieței”, a completat fermierul.
Cătina se recoltează o dată la doi ani, așa că recoltarea o face un an pe jumătate din plantație, anul următor pe cealaltă jumătate. Pentru că o problemă este și forța de muncă, din ce în ce mai greu de găsit în zonă, fermierul s-a orientat către mai multe soiuri, care au perioade diferite de recoltare. Pentru a avea forță de muncă s-a ajuns chiar la înțelegeri între fermieri, astfel încât să nu fie nevoiți să liciteze, efectiv, pentru lucrători.
„E greu să găsești personal calificat. Și pentru recoltare aduc oameni de la Sadova. Recoltarea se realizează pe o perioadă de timp destul de îndelungată, 30-45 zile, cu personal de 15-20 de oameni, este tare costisitoare!”, a mai spuus fermierul.
Fără teancuri de hârtii și așteptare nu se poate
Din calculele fermierului, profitul de pe un hectar de cătină, dacă ar vinde fructele, poate ajunge la 3.000 euro, o sumă importantă. Din aproape fiecare produs vândut ajung în schimb să câștige mult mai mult comercianții, nu producătorii.
În cazul sucului, care este un alt exemplu, pentru sticla de 330 ml care va ajunge la raft, la consumatorul final, cu 9 lei, producătorul primește doar 5 lei. Scăzând costurile, spune fermierul, câștigul celui care face sucul, îl îmbuteliază, îl etichetează și îl livrează ar fi bine dacă ar ajunge la... un leu.
„Ca să faci producție este crimă curată, mai ales pentru micii producători. Este o aventură, ceva, așa, să sari cu capul în zid. Se spune despre agricultură că este ca o loterie. La loto mai și câștigi, dar în agricultură...”, este de părere fermierul.
Deși întregul parcurs a fost dificil, birocrația pe circuitul de accesare a fondurilor europene l-a încurcat cel mai mult pe fermier.
„Eu despre asta aș vrea să scrieți dumneavostră, că de asta au ungurii, și au polonezii, și n-avem noi. Polonezii preiau fondurile noastre. Când îi aud pe la televizor că am reușit să absorbim 30-40%... Banii se alocă pe țări, nouă să zicem că ni s-au dat 10 miliarde, din care am luat 40%, ăia 60% care au rămas se redistribuie celor care fac proiecte. Așa au luat grecii, iar acum ia Polonia, care Polonia are în orice primărie un birou de implementare a fondurilor europene. Dacă mă știe pe mine că am crescut porci, sau oi, sau vaci, mă cheamă și-mi zice așa - mă, uite, noi îți facem un proiect să crești 1.000 de vaci -, dacă a fost văcar. Eu trebuie doar să semnez, că eu n-am banii ăia, 10%, sau 25% dintr-un milion, să spun, să-i pun. Atunci primăria are colaborări cu bănci, cu statul... (...) Așa se fac treburile, de-aia progresează, dar la noi te-ntreabă: mie ce-mi iese?”, spune fermierul cum au reușit alte state să-și dezvolte cu adevărat agricultura și să și recupereze, dacă fermierii nu pot să implementeze proiectele, investițiile realizate.
În România, în schimb, calvarul întocmirii sutelor de documente pare să nu se sfârșească niciodată. Fermierul a relatat cum a fost nevoit să aștepte zile în șir pentru o negație, în condițiile în care în cadrul procedurii de accesare a proiectului finanțat din bani europeni termenele curgeau.
„Mă duc la Direcția Sanitar-Veterinară cu dosarul, cu absolut tot, când am pus cultura de cătină. Am așteptat când au ei ședința - la mine curgeau termene, la bănci, la... - ca să mi se dea o negație în care ei au scris, nici măcar pe o hârtie A4, ci pe o jumătate de coală, că „nu face obiectul studiului nostru””, și-a povestit fermierul aventura.
A fost doar un episod, pentru că lucruri și mai consumatoare de timp și bani s-au întâmplat și la alte instituții.
„La AFIR (n. red. - Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale) mă duc cu un dosar în care trebuia să iau utilajele: două tractoate, trei remorci. Știți cum este la proiecte: bagi banii tăi, cumperi, vin, văd că ai ce trebuie la proiect, îți dau partea cu care contribuie ei. Mă cheamă, după ce au studiat dosarul vreo 30 de zile, și îmi zice un angajat că totul este în regulă, dar avem o problemă: or cumpăr trei tractoare și trei remorci, or renunț la o remorcă, să fie două tractoare și două remorci. „Păi, domnișoară dragă, un tractor poate să tragă trei remorci, nu-nțeleg care e chestia aici”. „Păi, nici noi nu-nțelegem, nu se poate două tractoare și trei remorci”. Și m-am apucat să-i explic. Mi-a spus că nu are noțiuni tehnice și nu poate să-mi dea semnătură pe vorbe, trebuie să aduc documentație tehnică pentru faptul că un tractor duce trei remorci”, a relatat fermierul. Aventura s-a terminat cu bine, dar de-abia multe zile mai târziu.
„Tractoarele mele sunt luate din Italia. Am dat telefon la italieni, (...) mi-au trimis o carte tehnică despre tractor. Nu poți să duci în limba italiană sau să traduc eu, toate se fac prin notariat, m-a costat o grămadă de bani și de timp, fiecare pagină costă o sumă, noroc că a avut fotografii multe. După câteva zeci de zile am reușit și m-am dus cu asta. Iar funcționara nici n-a deschis dosarul și mi-a zis: „Vedeți că se poate, domnul Bobic!”. Îmi venea să ies pe hol și să urlu, dar când depinzi de persoana respectivă nu poți nici să-i vorbești urât, nici să-i zici că-i incapabil. Asta înseamnă un proiect european!”, a conchis fermierul.
Se încarcă comentariile...
