Ion Toma Ionescu, scriitor urmărit de Securitate: „Ușa a fost smulsă din balama, iar ofiţerii au intrat cu pistoalele în mâini“

Într-o seară liniștită, cu muzică la pick-up și poker pe bețe de chibrit, un grup de tineri pasionați de lectură a fost ridicat de Securitate, folosind forța și pistoalele din dotare.

Ion Toma Ionescu, un apreciat scriitor FOTO arhiva personală

În perioada anilor ’60-’70, un grup de tineri piteșteni se îndeletnicea cu crearea unei reviste de literatură – „Albastru“, după cum voiau să o numească. Se cunoscuseră în cadrul unor cenacluri locale, iar apoi își formaseră propriul grup: se întâlneau mai întâi la Casa Tineretului, apoi casele le-au devenit locurile unde dezbăteau aprig romanele franceze, ascultau cu înfrigurare emisiunea „Metronom“ de la Radio Europa Liberă, a lui Cornel Chiriac (argeșean de loc), și, bineînțeles, își organizau conștiincios primele cinci ediții ale revistei.

Acuzați de „atitudini duşmănoase şi pentru că scriau o proză sau o poezie pesimistă, absurdă, elogiau modul de viaţă occidental, ascultau Europa Liberă“, tinerii au fost ridicați de către Securitate în octombrie 1971, duși la secție, obligați prin violență verbală și fizică să recunoască în scris ce li se dicta, iar apoi, fiind trimiși la reeducare prin muncă și luându-le dreptul de publicare.

După 1989, Ion Toma Ionescu (74 de ani) a consultat dosarul din arhivele CNSAS, denumit „Albaștrii“ (folosind această ortografie). Iată ce scria o sursă a Securității în septembrie 1971 într-o notă informativă: „În orașul Pitești, există, înființat din 1968, un grup de tineri cărora le place literatura, care, sub masca unor «ceaiuri» sau «onomastici», organizează diferite întruniri la care participă unii elevi din orasul Pitești, studenți originali (sic) din orașul Pitești, cu care ocazie recită și expun lucrări proprii, audiază în comun posturi de radio capitaliste, fac comentarii dușmănoase referitoare la noile măsuri privind educația ideologică a tineretului, vorbesc tendențios la adresa conducerii de partid și de stat, propovăduiesc modul de viață din Occident, poartă corespondență cu postul de radio «Europa Liberă» și în special cu comentatorul emisiunii «Metronom», Cornel Chiriac“.

Scriitorul argeșean a vorbit pentru „Weekend Adevărul“ despre întreaga experiență și, ca o concluzie amară în urma verdictului recent în cazul disidentului Gheorghe Ursu, el spune că nu mai are vreo speranță pentru dreptate.

WEEKEND ADEVĂRUL: Cine erau artiștii „albaștri“? Cum v-ați găsit unul altuia acel spirit special între oameni pasionați de literatură și de muzică bună?

Ion Toma Ionescu: Eram un grup de tineri talentaţi, credeam noi, ce deveniserăm prieteni datorită preocupărilor comune. Uşor zgomotoşi, nonconformişti, ne manifestam în Cenaclul „Liviu Rebreanu“ şi pe scenele piteştene, cu fervoarea şi teribilismul vârstei, încurajaţi cumva de deschiderea culturală a anilor ’60-’70 ce se manifestase până atunci, de accesul la lecturile adevărate şi de patronajul discret pe care ni-l acorda revista „Argeş“ în cea mai fastă perioadă a existenţei sale, sub conducerea lui Gheorghe Tomozei, avându-l alături pe Florin Mugur, Al. Cerna Rădulescu şi Cezar Ivănescu.

În timp ce barzii locali de la „Liviu Rebreanu“, mai în vârstă, se plângeau că revista nu reflectă zona şi e deschisă doar numelor importante de aiurea, nouă, tinerilor, ni s-a întins o mână, majoritatea dintre noi având posibilitatea să debutăm acolo. Ne-am retras de la Cenaclul „Liviu Rebreanu“ al Palatului Culturii din Pitești – nota bene: cultura avea un palat! –, unde atmosfera devenise ostilă şi colcăia de informatori, înfiinţând un cenaclu nou, „Ion Minulescu“, la Casa Tineretului (Casa elevilor şi studenţilor de mai târziu) din Pitești.

- Ce activități aveați la Casa Tineretului?

Ne întâlneam săptămânal, elevi de liceu, studenţi şi câţiva dintre noi, consecvenţi, care nu reuşiserăm la examenul de admitere la facultăţile de artă din Bucureşti, unde se intra foarte greu, concurenţa fiind de 40-50 pe loc. Voiam să devenim actori, regizori de teatru şi film şi speram cu toţii să confirmăm ca scriitori. Revista „Argeş“ îl trimitea ca reprezentant permanent pe Dan Rotaru, cel mai tânăr din redacţie, să participe le şedinţele noastre. Fiinţam şi ca echipă de teatru, punând în scenă spectacole apreciate şi montaje literar-muzicale, în colaborare adesea cu formaţia apreciatului compozitor de mai târziu Dumitru Lupu. Împărţeam scena zilnic la repetiţii cu Dumitru Lupu care, împreună cu poetul Cezar Ivănescu, pregăteau experimentul muzical şi poetic „La Baaad“.

Ion Toma Ionescu în tinerețe FOTO arhiva personală

- Ce v-a rămas în suflet cel mai mult din acea perioadă?

Mi-a rămas în memorie efervescenţa acelor vremi, nu doar pentru că eram tineri, ci mai ales pentru că îndrăzneam să visăm. Dar, aşa cum e în viaţă, lucrurile bune nu ţin prea mult. Judeţeana de partid ne-a trimis ca îndrumător cultural o profesoară dogmatică ce diriguia şi ora de emisiune locală de la radio şi risca să i se restructureze postul pentru lipsă de activitate. Misiunea ei era să ne repună pe şine şi să ne readucă pe pământ, din zona liberă. Tocmai ce începuserăm să strângem materiale pentru primele cinci numere ale propriei reviste. Îi găsisem şi un nume, „Albastru“, după îndelungi dezbateri. Conducerea Casei Tineretului era alături de noi şi ne însoţea în demersurile pentru aprobări – nu erau simple! Revista „Argeş“ s-a retras după apariţia în mijlocul nostru a activistei respective şi urma să ne retragem şi noi cât de curând şi să continuăm să ne strângem pe la casele noastre unde ni se părea că vom putea visa în continuare nestingheriţi. Acest lucru a deranjat cel mai mult!

Loc liber de cafea și noul roman francez

- Cum decurgeau astfel de întâlniri, în intimitatea caselor?

De cele mai multe ori ne întâlneam la mine, locuiam singur şi o perioadă l-am avut colocatar pe Geo Jugănaru, care mai târziu a ajuns un fotograf renumit în Piteşti, cu studioul la intrarea în clădirea Teatrului „Alexandru Davila“. Doar dormitorul îl aveam mobilat. Sufrageria era goală şi, împrăştiate peste tot, sculele şi aparatele lui Geo, pe care atunci când aveam musafiri le îngrămădeam în bucătărie, unde păstram liber doar locul unde se fierbea cafeaua. Baia ţinea loc şi de cameră obscură – bineînțeles, și acolo trebuia făcută o anumită ordine în clişeele agăţate pe sârme. Nu aveam nevoie de scaune în sufragerie – linoleumul, ca prazul de verde, ne oferea tot confortul. Fetele foloseau, ca să se aşeze, puii de pernă din dormitor, făcuţi de mama. De obicei, discuțiile porneau de la o carte, era în vogă pe atunci Kafka. Noul roman francez şi cărţile circulau de la unul la altul.

- Și pentru revistă cum v-aţi organizat să o realizați?

Musai ajungeam să vorbim despre revistă! Ică, Vasile Iordache, îi spuneam Maurul, cel mai matur dintre noi, argumenta că o revistă trebuie să aibă şi o parte substanţială teoretică şi tematică. Aveam nevoie de o personalitate care să-i dea o direcţie, revista nu se putea susţine doar cu poezie, proză, teatru şi critică literară. Terminam discuţiile serioase, citind fiecare din ce scriseserăm mai nou şi selectam ce era bun, arhivând materialele în dosare pentru primele cinci numere ale revistei. După care ne goleam buzunarele de toţi banii, şi-l trimiteam pe Gicu (George Cârstea), cel mai mic dintre noi, să cumpere o sticlă de votcă de la complexul comercial din faţa blocului. Uneori aveam, alteori n-aveam suficient mărunţiş, şi odată Gicu a aruncat o vorbă: „De ce nu cotizăm toţi cu o sumă modică să strângem capital pentru votcă şi cafea, când avem un ban în plus? Părerea mea!“. Când m-am dus la CNSAS să studiez Dosarul „Albaştrii” întocmit de Securitate am avut o surpriză ce m-a dat pe spate, să găsesc într-o notă informativă şi în rapoartele de analiză ale ofiţerilor, descrierea primirii de noi membri în organizaţia „albaştrilor“. Un întreg ritual, trebuia să depui jurământul şi să-ţi plăteşti „cotizația“ dinainte – ce fabulaţie!

Muzică la pick-up până la „Metronom“

- Așadar, erați pasionați de scris, sub toate formele lui. Însă cum rămâne cu muzica? Mai ales că era un subiect important al tinerilor din acea vreme.

Până spre seară, dacă rămânea timp, ascultam muzică, George Gershwin – „Rapsodia albastră“ sau „Preludiu la după amiaza unui faun“ şi multe altele. Nae (Nicolae Radu) avea neamuri rămase în Basarabia și adusese de la ruşi un pick-up meseriaş cu discuri originale, primite prin poştă din afară. Uneori, Titi Tache, student atunci la Construcţii, bătea la uşă venind cu chitara şi cu prietena lui, Luminiţa, şi obligatoriu dansam. Alteori ne împărţeam în echipe şi jucam Mima. Trebuia să ghiceşti obiectul sau personajul pe care-l mimam. Cel care în tot acest timp, în surdină, alerga pe undele radioului era tot Gicu, până ce reuşea să prindă „Metronomul“ lui Cornel Chiriac. Atunci îi ceream să dea radioul mai tare – dar nu prea tare – şi ascultam. Nu ne strângeam niciodată mai mult de zece, nici nu am fi avut loc.

Grupul Albaștrii în 1971 FOTO arhiva personală Ion Toma Ionescu

- Când ați aflat prima oară de Cornel Chiriac? Putem spune că a fost vocea unei generații care protesta în șoaptă?

Eram elev de liceu, cine nu auzise în anii aceia de Cornel Chiriac? A fost vocea unei generaţii, dar el şi când şoptea, timbrul vocii sale, atât de plăcut şi de cald, se auzea tare!

- Când ați început corespondența cu echipa de la Europa Liberă?

Propriu-zis, noi nu am avut o corespondenţă cu Europa Liberă. Poate separat, vreunul dintre noi. Când i-am întrebat pe „Albaştri“, după 40 de ani, nu mi-a confirmat niciunul. Numele noastre la Europa Liberă au fost rostite de Monica Lovinescu o singură dată în emisiunea ei. Am auzit cu urechile mele întâmplător, când vorbea într-un comentariu elogios despre revista „Argeş“ şi, în acel context, ne-a amintit şi pe noi ca pe nişte tineri promiţători ai cenaclului „Ion Minulescu“, tocmai ce ne publicaseră într-o pagină. A insistat mai mult pe proza Claudiei Duminică şi am fost uimit să constat că titlul prozei la care se referea Monica Lovinescu era cel ştiut de mine, din cenaclu, „Intoxicaţie cu muncă“, nu cel apărut în revistă, „Zbor întins“. Am aflat ulterior că cenzura hotărâse să dea la topit numărul original al revistei şi pe piaţă să apară un număr retipărit. Pare că tocmai numărul original ajunsese în mâna Monicăi Lovinescu.

„Nu vă uitaţi că suntem nişte copii? Cu ce-am greşit?!“

- Unde vă aflați în noaptea de 9 octombrie 1971, când Securitatea a pătruns în casă?

Nu eram în apartamentul meu, eram la marginea oraşului, într-o casă mică, izolată, unde abia se mutaseră doi prieteni proaspăt căsătoriţi, Anca şi Nae, cu chirie. Veneam din Bucureşti şi în gară mă aşteptase Sanda care mi-a spus că suntem invitaţi la Nae, îşi sărbătoreşte mutarea în noua lui locuinţă. În autobuzul care mergea către Petrochimie m-am întâlnit cu Gicu şi Gess. Sanda mai avea un drum de făcut şi îmi zisese că ajunge mai târziu. N-a mai ajuns. L-am strigat pe Nae la poartă şi surpriza mare a fost că el nu ştia nimic de petrecere. Ne-am bucurat în casă de revederea cu Anca, la cât era de mică, se rotunjise, căci era gravidă, dar nu-şi pierduse râsul ei molipsitor. S-a scuzat că nu are cu ce să ne trateze. Gess a văzut o gutuie şi a cerut un cuţit să rezolve treaba. Între timp au mai sosit doi şi încă doi; ultimii, Călin Vlasie cu un prieten pe care nu-l ştiam după nume. Bani să cumpărăm o votcă, ne-am consultat, nu aveam! Până să mănânce Gess gutuia şi să schimbe cu Anca impresii ca fetele, am încins un poker mic, cu bețe de chibrit, şi Nae a dat drumul la muzică.

Pistoale, bani falși și bețe de chibrit

- Ce s-a întâmplat apoi?

Am văzut uşa smulsă din balamale şi ofiţeri în uniformă şi civili, intrând cu pistoalele în mâini, nu se mai terminau intrând în acea cămăruţă! Unul dintre ei a oprit pick-upul la care ascultam, ce întâmplare, „Rapsodia Albastră“. Stăteam pe jos, nici aici nu erau scaune. A urmat tentativa de a regiza cadrul desfăşurării în interior a unui joc de poker, pe mulţi bani, bani mincinoşi, scoşi cu grijă dintr-o servietă oficială, aruncaţi apoi pe jos lângă inofensivele noastre beţe de chibrit. Noi chiar jucam poker, cum am mai spus. Am avut o singură reacţie, care s-a dovedit utilă: am strâns de pe jos fişicurile legate cu zgârci şi le-am dus la spate. Omul cu aparatul de fotografiat nu avusese timp să pozeze. Am strigat cât am putut de tare: „Nu vă uitaţi că suntem nişte copii, cu ce-am greşit?!“. Ceva le-a înmuiat braţul înarmat la propriu, când, după percheziţie, au descoperit în toate buzunarele „duşmanilor poporului“ inestimabila sumă de 5 lei şi 35 de bani, în monede de metal, sumă menţionată, surprinzător, cu maximă acurateţe de procesul-verbal. Ulterior, cineva care cunoştea sistemul din interior mi-a spus că aceia care au întocmit procesul-verbal erau miliţieni, nu securişti, mult mai fricoşi, mai riguroşi, mai legişti în consecinţă... Nu se înţelegeau prea bine cu securiştii, se călcau pe bombeuri. Cel care a scris atunci procesul-verbal – lizibil şi fără greşeli de ortografie – era locotenentul Nicolae Berechet, înaltul demnitar şi general de poliţie după Revoluţie.

- A fost găsită vreo armă când au venit securiștii în apartamentul în care vă adunați?

Singura armă găsită, o armă albă, era o biată custură pe care o folosiserăm noi mai devreme, încercând să tăiem o gutuie în şase felii, câţi „Albaştri“ eram de faţă. Am renunţat şi i-am lăsat gutuia întreagă lui Gess. M-am întrebat adesea dacă nu cumva luasem scena aceea dintr-un film prost şi-ntr-o viziune regizorală personală n-o lipisem de spaimă deasupra realităţii. Dar semnul de la lovitura ce i-o dăduse comandantul cu corpul pistolului a rămas o vreme pe fruntea lui Nae. Până la urmă, chiar dacă ne cultivasem abilităţile artistice împreună, nu puteam avea toţi aceeaşi vizune.

Vasile Ravescu voia să afle de la noi adevărul, între timp aflase că eram „un grup de tineri cu înclinaţii literare“, nu ştiu dacă a putut citi vreodată continuarea, în extrasul din Acordul Direcţiei I a Securităţii, semnat pentru Închiderea Dosarului de Urmărire de Generalul Maior Borşan Dumitru şi Lt. Col. Wagner Ioan, unde se specifica „atitudinea duşmănoasă“ pentru că scriam o proză sau o poezie pesimistă, absurdă şi în vers alb şi elogiam modul de viaţă occidental, ascultând deosebit de agravant Europa Liberă etc.

Stele verzi de la căpitanul cu ochi albaștri

- A avut loc vreun proces?

Printr-o întâmplare fericită, am scăpat atunci de puşcărie şi, după „un proces de demascare publică a duşmanilor poporului“, într-o sală arhiplină la Casa Tineretului din Pitești cu elevi, studenţi şi muncitori aduşi cu autobuzele, am fost trimişi pentru reeducare la munca de jos, în marile întreprinderi socialiste argeşene, luându-ni-se şi dreptul la publicare.

- Cum a decurs audierea dumneavoastră la Securitate?

Într-o zi de sâmbătă, nişte băieţi tineri, cam de vârsta noastră, abia ieşiţi din facultate, speculând mai ales slăbiciunile fetelor din grup, au întins plasa organizând o întâlnire acasă la unul dintre noi, unde aveau de gând să regizeze un simulacru de flagrant. De acolo ne-au urcat în dube şi ne-au dus la sediu. Ne-au închis pe toţi într-o cameră, întâi cu faţa la perete, în picioare. Cei tineri se plimbau printre noi, erau prietenii noştri, ne încurajau, spunându-ne că nu are să se întâmple nimic, dăm o declaraţie, ne luăm un angajament şi-atât. Ofiţerii anchetatori ne luau pe rând, unu la unu, fiecare ofiţer avea un birou al lui. Aveam în faţă o hârtie şi un pix. Căpitanul meu îmi dictase începutul: „Subsemnatul, domiciliat, declar...“. „Ce să declar?“. „Scrie ce vrei, ce crezi tu, începi cu începutul, ce s-a întâmplat azi, cum v-aţi cunoscut, cum v-aţi organizat“. Completasem jumătate de pagină şi a intrat colonelul Micutelu, către căpitan, întrebând: „A recunoscut?“. Mi-a luat pagina, a citit, l-am privit în ochi – avea ochii albaştri, el susţinea cu tărie că îi are verzi, mi-a spus să am încredere că mă învaţă el culorile. „Cum sunt ochii acum?“, m-a întrebat. Mi-a luat ochelarii de la ochi, erau tot albaştri, mi-a reproşat că nu sunt silitor, nu colaborez, sunt duşmănos şi mi-a dat o palmă, apăsat, cu ură, abia atunci am văzut stelele verzi. A plecat. Am luat-o de la început încercând să-mi explic de unde puteau apărea în mintea lor confuziile. Am găsit la dosarul de la CNSAS şi pagina scrisă pe jumătate dinainte de palmă şi celelalte pagini pe care le citea din spatele meu căpitanul şi îmi sugera ce să mai abordez.

- V-a rămas cineva anume în minte de atunci?

Ziaristul de la „Scânteia Tineretului“, Vasile Ravescu, cel care a bătut la uşa apartamentului meu confort IV din Cartierul Trivale în 1971, în săptămâna dintre noaptea arestului la Securitate şi procesul de demascare publică a „duşmanilor poporului“ ce s-a desfăşurat la Casa Tineretului. De teamă, nu am avut curajul să-i deschid atunci. Mă gândeam că este vorba de o provocare pusă la cale tot de securişti. Ne avertizaseră să nu povestim nimănui ce ni se întâmplase ca să nu agravăm situaţia. Era greu de admis că practic ameninţaseră nişte copii cu pistoalele într-o „operaţiune specială“. Vasile Ravescu era dintre ziariştii care participaseră la briefingul cu presa într-o sală a sediului Securităţii, unde tabloul lui Ceaușescu trona deasupra. Un ziarist african, neînţelegând prea bine contextul, l-a întrebat pe comandant ce arme deţineau contrarevoluţionarii „Albaştri“? La care comandantul a oprit inopinat şi precipitat briefingul, privind semnificativ în spate către tablou, ca şi cum nu ar fi avut dezlegare pentru asemenea precizări. Erau secretele anchetei.

„Ani la rând m-am chinuit să uit și m-am hrănit cu xanax“

- Cât timp a durat urmărirea dumneavoastră de Securitate?

Oficial, conform dosarului de urmărire, patru ani, dar în mintea mea, urmărirea nu s-a sfârşit nici măcar după decembrie 1989. M-am eliberat oarecum după ce am reuşit să scriu cartea „Dosarul Albaştrii“, fără patimă, fără răzbunare, lucid şi neutru, cum nu credeam că pot să fiu în stare. A fost ca o terapie, dar chiar şi aşa sunt sigur că Securitatea e cea care a diminuat, cu instrumentele sale de presiune, tirajul cărţii. Mi-aş fi dorit să poată fi citită de cât mai numeroşi oameni, a circulat mai mult mitul ei. S-ar fi putut turna un film de succes, dar probabil niciunui regizor nu i-a picat în mână.

Iertarea de la capătul pistolului

- Cât de mult v-a marcat ancheta Securității?

Fără îndoială, toată viaţa am fost marcat de secvenţa cu pistoalele. A fost la fel ca într-un film când ni s-a înscenat „flagrantul“ şi am văzut gaura neagră în ţeava pistolului îndreptată spre mine, tremurând în mâna nesigură a comandantului Securităţii care duhnea a alcool. M-am pierdut câteva clipe lungi, gândindu-mă că gestul de a scoate pistoalele în faţa unor copii nevinovaţi putea fi mai uşor justificat, dacă aceştia nu mai existau, dacă dispăream pur şi simplu. Mult timp nu am putut povesti, nu am avut curajul să rememorez secvenţa respectivă. Ce literatură puteam scrie noi ca să fie într-atât de ostilă societăţii, pentru ca aceasta să-şi scoată armele în poziţie de tragere împotriva noastră? În noaptea aceea, arestaţi la Securitate, am aşteptat până dimineaţă pentru ca manuscrisele noastre, strânse în dosare pentru revista „Albastru“, luate din apartamentul meu, să fie citite de Augustin Z.N. Pop. Nu mi-au cerut nicio cheie, cunoşteau locul. Când am fost adus acasă, tot în dubă, am găsit toate cărţile din bibliotecă împrăştiate pe jos. Luaseră doar fotografiile şi manuscrisele. Dimineaţă, profesorul eminescolog a dat verdictul: „În cel mai rău caz, ăştia pot să strice limba. Aici e tot pericolul!“.

- Cât a fost speranță și libertate și cât a fost deznădejde pentru dumneavoastră înainte de 1989?

Am perceput întâmplarea, nu găsesc cuvântul potrivit, ca pe un cutremur. Trebuia luat totul de la început şi reconstruit. Mă pândeau pericolele. Ieşeam puţin în oraş, mi se părea că o maşină se poate oricând urca pe trotuar să-mi şteargă urmele, pentru liniştea securiştilor. Ani la rând m-am chinuit să uit, mi-a fost greu, am avut o perioadă destul de lungă când mă părăsise somnul din cauza unor coşmaruri. Doctoriţa Eremia m-a avut pacient la Laboratorul de Sănătate Mintală. Ani în şir m-am hrănit cu xanax.

Dreptatea și minciunile

- După mulți ani, ați aflat că dosarul „Albaștrii“ a fost oprit după ce Nichita Stănescu, Gheorghe Tomozei si alți scriitori au avut o întâlnire cu Ceaușescu și au protestat în privința arestării.

În dosarul de la CNSAS nu am găsit referiri directe în acest sens, doar că dosarul a fost cerut şi trimis la Bucureşti, iar pe ultima filă despărţitoare cartonată scria ceva de genul „Documente pentru trimiterea în judecată“, dar nu era îndosariată nicio filă. După Tezele din iulie de la Mangalia, care voiau să fie o revoluţie culturală şi ideologică, urmau alegerile la Uniunea Scriitorilor şi, pentru că lui Nicolae Ceauşescu i se părea că pe unii dintre ei îi cam scăpase din mână, a provocat mai multe întâlniri cu grupuri de scriitori. La una dintre aceste întâlniri, Tomozei sau Nichita a abordat subiectul privind iminenta arestare a unui grup de tineri poeţi la Piteşti care, în context, nu ar fi dat bine dacă se comenta la Europa Liberă. Am aflat acest fapt târziu de la Claudia Duminică, pe când scriam cartea, ea fiind în cercul celor doi. Sincer, cred că i s-a vorbit lui Ceauşescu despre acest dosar, dar sunt sigur că nu au avut curajul să i-l arate cu dicteurile ofiţerilor vizibile, inadvertenţele, absurdităţile şi minciunile însăilate cu aţă albă, care nu aveau cum să se susţină.

- Mai știți ceva de agresorii de atunci?

Am auzit întâmplător despre colonelul Micutelu, cel care mi-a oferit generoasa lui palmă, că ar fi murit lovit de un TIR pe autostradă. S-a aşezat în faţa maşinii sigur pe el, cu gând s-o oprească, şi, TIR-ul sau turcul din TIR n-a ascultat comanda şi n-a oprit. Nu m-am bucurat. Dacă şi-ar fi recunoscut greşeala mai înainte, aş fi putut să-i aprind o lumânare. Sunt dintre cei care susţin, împotriva valului, că au fost, trebuie să fi fost şi securişti buni. Cunosc unul, e şi el în carte, care a recunoscut că a greşit. Uzina Dacia, unde partidul m-a încadrat în câmpul muncii pentru reeducare după „demascarea publică“, mi-a apărut la început ca un morman de fiare, am spus-o înaintea lui Petre Roman, dar, a trebuit să accept în timp că grămada aceea de fiare avea o bogăţie de oameni în ea.

- Cum priviți dumneavoastră, ca om persecutat de Securitate, motivarea instanței în cazul torționarilor lui Gheorghe Ursu? Credeți că se mai poate face dreptate în vreun fel pentru oamenii care au fost persecutați?

Dreptate nu se mai poate face. Singurul lucru care poate repara ceva este ca măcar faptele securiștilor să fie făcute cunoscute mai ales de cei tineri, pentru că amenințarea fenomenului există încă şi ea își poate arăta colții sub alte forme evoluate, mult mai subtile şi aduse la zi. În ce priveşte justiţia, pare că sistemul poate fi detoxificat doar printr-o revoluţie din interior. Este necesar ca adevărul și dreptatea să fie cumva însuşite de magistraţi. Legile strâmbe trebuie schimbate. Personal, nu mă amăgesc. Vremurile sunt tulburi şi prefer să rămân cu picioarele pe pământ. Totuşi, numai dacă asimilăm trecutul şi suntem atenţi la valori, putem construi pentru viitor. O societate în care justiţia nu se apropie de dreptate şi adevăr, care speculează şi apără chichiţele avocăţeşti, special plantate în textul legilor ca să-i apere pe infractori şi pe corupţi, şi îşi bate joc de valori, nu poate avea viitor.