Iubirea dintre Eminescu şi Veronica Micle. „Singura prietenă devotată, care a înfruntat invectivele unei mentalităţi putrede“

Veronica Micle şi Mihai Eminescu îşi spuneau, în scrisori, „stimată doamnă şi respectata mea amică“, „unică mireasă“, „Eminul meu iubit“ sau „băiet iubit şi drăgălaş“.

Pe 22 aprilie, s-au împlinit 170 de ani de la naşterea Veronicăi Micle, cea care avea să devină muza lui Mihai Eminescu, cele mai frumoase poezii ale acestuia fiind create după ce a cunoscut-o. Criticii au scris că iubirea dintre cei doi, mult timp platonică, poate fi trecută între iubirile celebre ale lumii, cum au fost Dante şi Beatrice Portinari, Goethe şi Charlotta sau Romeo şi Julieta. 

Destinul a făcut ca să se nască în acelaşi an, Veronica la 22 aprilie 1850, iar Eminescu pe 15 ianuarie şi scurtele lor vieţi să se sfârşească în 1889, pe 3 august, respectiv 15 iunie. 

Viena avea să fie locul de întâlnire al celor doi, în vara anului 1872, Ioan Slavici povestind că relaţia a debutat cu respect timid al studentului pentru soţia rectorului ieşean Micle, tânărul prezentându-i oraşul, monumentele din capitala austriacă, muzeele şi parcurile. Toate acestea au durat câteva luni, iar trăirile romantice ale poetului pentru Veronica deveniseră din ce în ce mai intense. 

După anii de studii la Berlin, în august 1874, Eminescu revine în ţară, dar fără să finalizeze studiile pentru doctorat şi este numit director al Bibliotecii Centrale din Iaşi, care aparţinea universităţii unde rector era tocmai Ştefan Micle, soţul Veronicăi. 

Aşa se face că poetul are posibilitatea să fie mai mult în preajma muzei sale. În intervalul august 1874 - octombrie 1877, denumită de istoricii literari, printre care şi Perpessicius, „perioada veroniană“, apar şi cele mai frumoase poezii de iubire ale geniului născut la Ipoteşti. 

Contemporanii celor doi şi cercetătorii operelor lor au susţinut că Eminescu nu-i era indiferent Veronicăi, dar povestea de dragoste dintre ei nu putea decurge firesc datorită statutului de femeie căsătorită, chiar dacă mariajul a fost unul de convenienţă, cu rectorul Micle, acesta fiind cu 30 de ani mai mare decât soţia sa. 

Aşa că sentimentele şi le împărtăşeau în scrisori sau în poezii. Astfel, într-o creaţie publicată în „Convorbiri literare“ poeta se întreba retoric: „Vai! şi eu nedumerită/ Mă muncesc cu mult mai mult,/ Căci nu ştiu ce-a fi mai bine:/ Mintea, inima s-ascult?“

„Ziua de 16 februarie 1876 a fost cea mai fericită a vieţii mele“

Că legătura amoroasă devenise certitudine, o demonstrează cele aşternute pe un manuscris: „Ziua de 16 februarie 1876 a fost cea mai fericită a vieţii mele. Eu am ţinut pe Veronica în braţe, strîngînd-o la

piept, am sărutat-o. Ea-mi oferi flori albastre pe care le voi ţine în toată viaţa mea“. Tot în manuscrise apar desene cu chipul iubitei şi jocuri de cuvinte din literele ce compuneau numele „nobilei amice“.

Eminescu se adresa iubitei cu apelative ca: „Scumpa mea amică“, „Unica mireasă“, „Dulcea mea doamnă“, „Măi, îngeraşule“, „Dulce şi dragă Cuţa“, „Draga mea copilă“, „Stimabilă doamnă şi respectata mea amică“, „Doamna mea“, „Dulcea mea Veronică“, „Draga, dulcea şi îngereasca mea Cuţă“, „Fetiţule dragă“, „Măi, ramură de liliac“. 

Veronica îi răspundea cu: „Miţule iubit şi al meu scump şi drăgălaş“, „Miţule“, „Băiet iubit şi drăgălaş“, „Eminul meu“, „Eminescul meu iubit“, „Scumpul meu Eminescu“. Din scrisori reiese că Eminescu avea şi puseuri de gelozie şi că poeta nu excludea o căsătorie, pomenind de „fiitor bărbăţel“: 

„Miţule Băet iubit şi drăgălaş, azi ţi-am mai scris o scrisoare, neştiind că voi primi un răspuns de la tine, tu iară începi cu gelozia ta tradiţională şi de tristă amintire. Bine Miţule, nu recunoşti tu că hachiţele cochetăriei mele e o consecvenţă naturală şi e mai mult o compensaţie şi mai bine zicând un cer mai senin după o lungă suferinţă fizică şi sufletească ce am avut-o toată iarna şi îţi spun drept mai umplu pustiul vieţii. (...) O niţică cochetărie dă-mi voie să o practichez, e ceva atât de înnăscut în mine şi care nu e deloc afectat. Cu aceasta te sărut, te pup Miguel, Miguel şi te rog să-mi scrii că de nu e poznă mare, mă fac şi mai cochetă par desespoir. (...) Te pup, te sărut dulcele meu amant şi fiitor bărbăţel. Veronica. 15 Martie 1880“.

Era clar că pentru Eminescu Veronica întruchipa idealul feminin: „Mi-e dor de tine, Moţule ce eşti, femeie gentilă şi dulce, inteligentă şi radioasă, frumuseţea frumuseţilor şi floarea florilor. Nu ştiu de ce, orice lucru, chiar şi acelea care nu au a face deloc cu tine, îmi aduc aminte de tine“. Şi muza îi răspundea: „Îmbătată de florile teiului, de vorbele ademenitoare şi dulci, de tot ce ne înconjoară, acolo pe bancă la Copou, mă credeam lângă tine cea mai fericită femeie“.

„Şi pulbere, ţărână din tine s-a alege“

Versurile de pe crucea mormântului de la Văratev. FOTO: Dan Sofronia

Timpurile i-au fost potrivnice poetului, în 1876 fiind destitutuit din funcţia de revizor şcolar, după ce guvernul conservator în care Titu Maoirescu era ministrul Învăţământul cade, la putere venind liberalii. 

Lipsit de mijloace materiale, poetul petrece o perioadă în bojdeuca lui Ion Creangă, după care pleacă la Bucureşti, unde cu ajutorul lui Slavici se angajează la ziarul „Timpul“. Iubita rămăsese în capitala Moldovei, poetul scriindu-i: „Viaţa mea, ciudată şi azi şi neexplicabilă pentru toţi cunoscuţii mei, nu are nici un înţeles fără tine. Văzîndu-te, am ştiut că tu eşti singura fiinţă în lume care, în mod fatal, fără să vrea ea, fără ca eu să voiesc, are să determine întreaga mea viaţă“. 

În luna august a anului 1879 moare Ştefan Micle, iar Veronica vine după un timp la Bucureşti, încercând, fără să reuşească, obţinerea unei pensii de urmaş. Avea să scrie apoi Iacob Negruzzi că, întâlnindu-i pe stradă, poetul i-o prezintă ca pe „logodnica lui“. 

Relaţia lor a continuat sinuos, ambii fiind confruntaţi cu greutăţi materiale, viaţa Veronicăi însemnând o atenţie deosebită dată creşterii celor două fete, Valeria şi Virginia, cărora dorea să le dea o cultură aleasă. 

În iunie 1883, Eminescu vine la Iaşi pentru a participa la dezvelirea statuii lui Ştefan cel Mare, petrece câteva zile cu Creangă şi revine la Bucureşti, dar starea de sănătate i se deteriorează grav. Avea mari dureri de cap, îi apar ulceraţii la picioare, fiind apoi internat, în urma unei crize, la ospiciul Caritatea.

Afecţiunile i s-au acutizat în anii ce au urmat, decesul consemnându-se pe 15 iunie 1889. După moartea poetului, Veronica se retrage la Văratec, iar de la sora filosofului Vasile Conta, Elisabeta, retrasă şi ea la mănăstire, a rămas o mărturie despre marea iubire a Poetului nepereche. 

„A fost un caracter ferm şi o inteligenţă ieşită din comun. Ea a rămas singura prietenă devotată lui Eminescu, a înfruntat invectivele unei mentalităţi putrede, l-a încurajat în deznădejdea ucigătoare, când el încă scria şi după ce s-a îmbolnăvit, mai ales atunci cînd bârfelile erau mai puternice decît oricând“. Veronica avea să sfârşească în scurt timp de la moartea lui Eminescu, pe 3 august. 

A fost înmormântată în cimitirul de lângă mănăstire, pe cruce fiind scrise câteva versuri de-ale sale: „Şi pulbere, ţărână de tine s-a alege,/ Căci asta e a lumii nestrămutată lege,/ Nimicul te aduce, nimica te reia,/ Nimic din tine-n urmă nu va mai rămânea“.