Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului, darul nepreţuit al Mănăstirii Secu. De ce i se mai spune  „Cipriota“

Icoana a fost pictată în Cipru, în jurul anului 1450. FOTO: secummb.ro

Icoana făcătoare de minuni a  Maicii Domnului de la aşezământul monahal din Munţii Stânişoarei a fost dăruită mitropolitului Varlaam de către domnitorul Vasile Lupu

Privite cu speranţă şi învăluite în mister, icoanele despre care se spune că sunt făcătoare de minuni atrag la mănăstiri şi alte lăcaşuri de cult mulţime de pelerini. Oameni care-şi pun speranţa în puterea lor tămăduitoare, pentru ajutor în momentele grele ale vieţii, rugându-se şi aşteptând ca în viaţa lor să se producă un miracol.

 „Unele icoane sunt vindecătoare de boli, izgonitoare de duhuri rele, iar altele sunt aducătoare de ploi binecuvântate şi protectoare ale mănăstirilor şi familiilor credincioase. Fără îndoială, toate icoanele sunt făcătoare de minuni şi ajutătoare credincioşilor. Dar unele poartă o charismă specială, pe care o simte numai cel ce se roagă mult şi cu lacrimi în faţa sfintelor icoane“, scria arhimandritul Ioanichie Bălan, ucenicul duhovnicului Ilie Cleopa de la Mănăstirea Sihăstria, în cartea „Sfintele icoane făcătoare de minuni din România“.

În ţinutul Neamţului, ascunse prin codrii munţilor Stânişoarei sau la poale de Ceahlău sunt

câteva mănăstiri care adăpostesc icoane considerate făcătoare de minuni. Fiecare are povestea sa, iar din experienţele şi trăirile credincioşilor care au fost în preajma acestora, închinându-se şi

rugându-se, s-au ţesut numeroase legende.

 Astfel de icoane sunt la mănăstirile Neamţ, Secu, Sihăstria, Văratec, Agapia, Durău, Giurgeni

sau Horaiţa.

„Câte lacrimi au udat-o şi câte suflete i-au îngenuncheat înainte ca la o ultimă scăpare“

Pe valea pârâului Secu, ce se deschide în stânga şoselei care duce din Pipirigul Neamţului spre Ardeal, într-o poiană de la poalele culmii Vasan din Munţii Stânişoarei, se află un aşezământ monahal cu aspect de fortăreaţă.

Este Mănăstirea Secu, lăcaş de credinţă şi spiritualitate,ce-şi are începuturile în prima parte a secolului al XV-lea. Extrem de vizitat şi căutat de pelerini, lăcaşul de cult adăposteşte o preţioasă icoană a maicii Domnului, despre care se spune că este făcătoare de minuni.

„Fiecare mănăstire şi biserică are în interiorul ei o icoană de suflet, o icoană încărcată de istorie şi sfinţită cu rugăciunile cuvioşilor, căutată de paşii pelerinilor ce mereu a cercetat-o cu evlavia cuvenită. Chipurile răsărite din icoane, luminate de candele nestinse şi îndreptate mereu spre noi au îmblânzit timpuri apăsătoare şi au întărit nădejdea în inimi încercate de valurile vieţii. Câte ar putea povesti o astfel de icoană!? Câte rugăciuni fierbinţi au fost aşezate în faţa ei, câte lacrimi au udat-o şi câte suflete i-au îngenuncheat înainte ca la o ultimă scăpare, numai Dumnezeu ştie, căci El le-a şi primit. A ascultat nenumărate şoapte, a văzut credinţa arzătoare a închinătorilor şi ar putea depăna întâmplări ce le ştim, poate, doar din paginile istoriei sau din experienţa vieţii fiecăruia. E drept că ea vorbeşte, însă doar inimile smerite îi pricep graiul, restul doar se mulţumesc cu prezenţa ei ce aduce peste noi clipe de veşnicie“.

Aşa descria Hrisostom Filipescu, fost ierodiacon la Mănăstirea Secu, icoana Maicii Domnului, un dar nepreţuit, păstrat cu sfinţenie de obştea monahală. Probabil că mulţi ştiu de ea şi poate puţini ştiu că i se mai spune şi „Cipriota“, aflată acum în biserica mare a mănăstirii.

A fost oferită de domnitorul Vasile Lupu acum aproape 400 de ani, în 1647, mitropolitului Varlaam al Moldovei, ca semn de preţuire faţă de marele cărturar şi sfătuitorul său. I se zice şi „Cipriota“ după locul de unde provine, insula Cipru, fiind pictată în stil bizantin, între 1541 şi 1546.

Icoana cu feţe schimbate în vremuri vitrege sau de pace

Mănăstirea Secu dăinuie în Neamţ din secolulul al XV-lea. FOTO: Dan Sofronia

 Din momentul când a fost dăruită a stat în paraclisul bisericii din Cetatea Neamţului, dar pentru că în 1718 fortăreaţa medievală a fost distrusă din ordinul turcilor în timpul domnitorului Mihail Racoviţă,

obiecte importante au fost aduse la Secu, printre ele aflându-se şi „Cipriota“.

 Şi a rămas până astăzi într-o strană din biserica mănăstirii, confecţionată din fier şi lemn cu bogate ornamente în stil baroc. În anul 1879 a fost „îmbrăcată“ în argint de către boierul Nicolae Albu şi soţia

sa Maria, din Piatra Neamţ, suferind de-a lungul timpului modificări şi restaurări.

Cea mai importantă a avut loc graţie muncii unui grup de restauratori, între 2003 - 2005, de la Atelierele de Restaurare şi Conservare a Patrimoiului de la mănăstirile Putna şi Suceviţa. Atunci s-a decis îndepărtarea îmbrăcămintei de argint, pentru o mai bună punere în valoare a operei de artă bisericească.

Mai spunea ierodiaconul Hristotom Filipescu că monahii mai în vârstă şi bătrânii satelor din împrejurimi mărturiseau că la praznicele Maicii Domnului de peste an şi la hramul mănăstirii icoana era împodobită cu salbe pe care erau cusute monede din aur şi argint dăruite de credincioşii creştini în semn de mulţumire pentru vindecările şi minunile săvârşite.Cu timpul această tradiţie s-a pierdut, însă rugăciunile şi cântările de mulţumire nu au părăsit-o.

„Multe rugăciuni au primit răspuns şi multe necazuri şi-au găsit mângâierea în faţa acestei icoane mult folositoare. În smerenie şi bucurie sfântă aici s-a trăit, din darul Maicii Domnului, sentimentul minunii. Nimeni nu a stat însă să consemneze gândurile sufletelor ce au aflat răspuns bine primit la ceas de taină. Credincioşii din zonă păstrează din generaţie în generaţie tradiţia conform căreia cu ani în urmă icoana Maicii Domnului de la Secu se schimba la faţă. Uneori, avea chipul mai deschis, iar alteori o găseau cu chipul mai întunecat. Cu mic cu mare, veneau de la distanţe mari la Mănăstirea Secu să vadă cum mai arată Măicuţa Domnului“, destăinuia ierodiaconul.

Se spune că în momentele în care avea chipul întunecat vremurile erau vitrege şi că paşii oamenilor nu prea mai găseau drumul „bisericii“. Iar atunci când faţa-i era luminoasă era pace şi credinţă.

O fi aşa sau ba, nu sunt argumente pentru a contrazice, dar cert este că pelerinii sosiţi la Secu i se închină cu evlavie şi speranţă.