Oraşul din România în care bordelurile funcţionau cu aprobare de la consiliul local, iar prostituatele lucrau cu licenţă

Prostituatele trebuiau să aibă 17 ani împliniţi şi să se prezinte la control medical, de două ori pe săptămână, iar matroanele de „certificat de moralitate”, asemănător cazierului judiciar al zilelor noastre. Sunt doar câteva din regulile după care au funcţionat casele de toleranţă ale Oradiei în Belle Epoque, la cumpăna secolelor al XIX-lea şi al XX-lea.

Subiectul a atras numeroşi istorici orădeni, pornind cu Szabo Odon, acum deputat UDMR, toţi curioşi să vadă cât de extins era fenomenul în Oradea dar şi de modul în care autorităţile locale au reuşit să îl ţină sub control. „Am incercat să dăm un răspuns la întrebările: cine a condus o astfel de instituţie? Unde se aflau şi cum au funcţionat bordelurile şi nu în ultimul rând ce putem să spunem despre prostituate şi clientela acestora?”, spune într-una din lucrările sale Tőtős Áron, un tânăr orădean doctorand al Universitatea Eötvös Loránd, cel care a tratat subiectul în mai multe articole publicate în reviste de specialitate. 

Un rău necesar

Pentru a găsi răspunsuri, istoricii au scotocit prin Arhivele vechi ale oraşului, printre documente juridice, administrative, reviste şi ziare ale vremii unde în categoria caselor de toleranţă erau descrise şi anumite cafenele, restaurantele.

Bordelurile clasice funcţionau după regulamente datând încă din mijlocul secolului XIX, cel dintâi găsit în întregime de istorici fiind din 1888 şi statuând că închiderea şi deschiderea bordelurilor era în competenţa Consiliului Local cu acordul „Comitetului de Sănătate şi al Căpităniei de Poliţie”. „În condiţiile sociale actuale, oricât contravine aceasta cu ideea moralităţii, trebuie să răbdăm existenţa bordelurilor întrucât ocrotirea sănătăţii ar suferi mult fără ele”, se explica în regulamentul de funcţionare, semn că, deşi stigmatizate de orădeni, prostituatele şi matroanele oraşului erau considerate un rău necesar. 

Autorizaţie de bordel

Potrivit documentului, putea conduce o casă de toleranţă doar persoana care dovedea că „nu a fost acuzată de nicio instanţă judecătorească, că moralitatea îi este fără cusur, dovedind-o cu certificat de moralitate”, un soi de cazier judiciar al zilelor noastre. Pe baza acestuia, Consiliul orăşenesc hotărea acordarea, sau nu, a „autorizaţiei de bordel”.

Femeile racolate să lucreze în case de toleranţă erau majoritatea tinere, naive, frumoase, venite din mediul rural, care deveneau uşor victime. Fetele trebuiau să aibă limita minimă de vârstă 17 ani şi erau obligate să se înregistreze la Căpitănia de poliţie , unde li se elibera un document denumit „barca” (a se citi barţa) în care erau trecute datele personale şi vizele medicale, document pe care fata trebuia să o arate fiecărui client. 

Din actele găsite în arhive, în Oradea activau trei feluri de prostituate: cele care munceau în cadrul bordelurilor, cele care erau în stradă şi încă o categorie aparte, aflate tot sub supravegherea poliţiştilor, care lucrau „sub acoperire”, având şi un job onorabil: casieriţe, vânzătoare de ţigări, recepţionere de la hotel şi ospătare.

Fete cu reguli

Toate femeile uşoare ale Oradiei aveau obligaţia să facă băi regulate, cel puţin o dată pe săptămână şi să se prezinte de două ori pe săptămână la medic, pentru control, iar dacă se dovedea bolnavă, să se interneze în spital, neputând să-şi reia activitatea decât după ce medicul stabilea că e sănătoasă. Vizitele medicale erau văzute de prostituate ca un calvar. „un act imoral şi înfiorător”. Femeile aveau însă şi dreptul „să analizeze clientul în prealabil, putând să refuze contactul sexual cu bărbatii care se opuneau acestei analize, cu cei care erau foarte urâti, beţi”.

În regulament era prevăzut inclusiv salariul sau dreptul la credite al fetelor, dar şi faptul că nu puteau fi suprasolicitate, pedepsite corporal şi că aveau voie să plece când doreau din bordel dar erau izgonite, având obligaţia să plece din Oradea în 48 de ore şi interzisă  angajarea lor în acest oraş în următoarele 3 luni.

Unul din bordelurile de lux ale Oradiei în perioada interbelică era pe strada Holdvilag nr. 6, actuala stradă Ioan Budai Deleanu

"Demoni fără morală"

Cum erau bordelurile Oradiei? Din documentele vremii reiese că, în 1888, în Oradea erau 11 bordeluri pentru ca, în 1915, numărul lor să scadă la 7, în care lucrau 74 de prostituate. Alte 30 de femei „uşoare” lucrau libere iar 21 erau sub supravegherea poliţiştilor. 

Prostituatele erau stigmatizate şi prezentate ca "demoni fără morală". „Îşi petrec timpul liber folosind o comunicare josnicăm fără morală, împingându-se unul pe altul, îşi ridică haunele aruncă cu pietre, fumând trabuc, îşi bat joc de oameni”, se arată într-o reclamaţie, pentru ca în alta să fie desrise ca umblând „în fuste murdare, în cămaşă în care se vede talia şi sânii”.

Majoritatea bordelurilor erau în case aflate în actuala zonă istorică a oraşului, în apropierea Parcului Bălcescu, a Pieţei Cetăţii şi a Universităţii Oradea. La vremea respectivă aici se aflau Cazarma imperială, Şcoala Regală Maghiară de Cadeţi, Cazarma Artileriei şi cea a Husarilor dar şi Piaţa Mare, o mare parte a clienţilor provenind din rândul soldaţilor, a muncitorilor, oameni aflaţi în trecere prin oraş, în special cei veniţi la piaţa săptămânală.

Casele de toleranţă trebuiau amplasate în locuri ferite. „Bordelurile nu pot să fie în locuri vizibile, în toate împrejurările acestea trebuie să fie departe de şcoală sau alte clădiri publice”, se precizează în regulament.

„Strălucire şi pompă”

Casele erau amenajate după posibilităţile financiare ale proprietarilor, care aveau obligaţi să asigure prostituatelor locul de dormit şi mâncare, fiind responsabil şi pentru controlul medical al fiecărei prostituate. Unele dintre casele de toleranţă erau simple altele însă aranjate pompos, cu mobilă scumpă, oglinzi veneţiene şi având chiar şi electricitate. Fetele îşi aşteptau clienţii în hol, împreună cu care intrau mai apoi în salon şi de acolo în camere, unde aveau în general un pat, o oglindă şi obligatoriu un castron cu apă pentru spălare şi un dulap.

 Bordelul de pe strada Vitéz, actuala stradă Decebal, era frecventat de lumea bună, fiind descris ca "un loc luminos al plăcerii"

„În orele nopţii, după sunetul clopotului electric, portarul bine hrănit iese mândru şi permite intrarea (…)a sute de figuri din viaţa de noapte, a celor care vor să se distreze”, scria într-un articol din presa vremii semnat de ziaristul Ferency Mihály despre bordelul de pe strada Vitez nr. 149 (actuala stradă Decebal), şi preluat în lucrarea „Câteva aspecte privind casele de toleranţă din Oradea în perioada 1850-1914”, semnată de Tőtős. Ziaristul descria şi interiorul: „strălucirea şi pompa, oglinzile veneţiene şi lumina electrică îi întâmpină pe cei care vine. Omul ar putea crede că acest loc luminos al plăcerii e paradisul”. Despre un alt bordel, de pe strada Holdvilág nr.6 (acum Ioan Budai Deleanu), s-a găsit un raport realizat de ofiţerul de sănătate: „toate spaţiile sunt renovate şi din toate punctele de vedere este în stare bună, toate camerele sunt recent vopsite, cu mobilier bun”, nota ofiţerul.

Matroane şi clienţi

Curios, dar în perioada anilor 1850-1914, doar două case de toleranţă erau conduse de bărbaţi, restul având „madame”, spălătorese, moaşe, casieriţe şi bucătărese, care se ocupau şi de recrutarea fetelor.  Cea mai înfloritoare afacere era cea patronată de o anume Weinberger Mihalyne, care în 1908 conducea trei case de toleranţă, toate pe strada Vitez şi chiar a depus o cerere la Consiliul Local, pentru a le contecta într-o singură curte. Unul să fie „pentru oameni ordinari” iar celelalte două „taxa mai mare, pentru publicul domnilor”.

Patronii de bordel aveau, la rândul lor, reguli clare, pe care erau obligaţi să le respecte, altmiteri riscau să fie acuzaţi de atentat la pudoare. Regulamentul Oradiei impunea ca în bordeluri perdelele din casă să fie trase toată ziua iar intrarea să se facă doar prin curte. Muzica şi consumul de băuturi alcoolice erau interzise. Reglementările prevedeau că fetele trebuiau să circule în oraş îmbrăcate decent, li se interzicea să se comporte provocator ori să stea în faţa bordelului în capot.

În cazul în care conducătorii bordelurile încălcau regulamentul, nu se îngrijeau de vizitele puteau fi pedepsiţi cu amendă, sau chiar cu detenţie, fiind găsite persoane condamnate la 5 zile de închisoare.  „Pentru persoanele care au mai săvârşit o infracţiune, consiliul local a putut anula licenţa de bordel. A fost şi posibilitatea expulzării vinovatului”, după cum notează istoricul. Hotărârea putea fi atacată în primă instanţă a Căpitănia Poliţiei, încă o dată la Consiliul Local iar ultima cale de atac era Ministerul Afacerilor Externe.