INTERVIU Scriitorul Matei Vişniec: „Mă nelinişteşte perspectiva ca tehnologia să devină un fel de Big Brother“
0
Scriitorul Matei Vişniec păstrează sensibilitatea scriitorului faţă de cetăţeanul contemporan pierdut în consum, faţă de cititorul debusolat şi faţă de publicul care ştie să înţeleagă teatrul, dar îşi menţine spiritul critic de jurnalist atunci când taxează tarele societăţii de azi.
Proza şi piesele de teatru ale lui Matei Vişniec au ieşit de la sertar, în România, după căderea regimului comunist. Numai că atunci scriitorul se afla deja în Franţa – a fugit din ţară în septembrie 1987 şi s-a stabilit la Paris. Aşa a început să scrie în limba franceză, în timp ce lucra la BBC (din 1988 până în 1999) şi apoi pentru Radio France Internationale – până în prezent. Astăzi, Matei Vişniec este unul dintre cei mai prolifici scriitori de origine română, cu numeroase premii, atât naţionale, cât şi internaţionale. Piesele lui Matei Vişniec sunt traduse în peste 30 de limbi şi au fost montate în teatre importante din toată Europa: Teatrul Rond Point des Champs Elysées din Paris, Teatrul Stary din Cracovia, Teatrul Piccolo din Milano, Teatrul Regal din Stokholm, Teatrul Young Vic din Londra, Teatrul Naţional din Istanbul, Teatrul Maxim Gorki din Berlin, Teatro Stabile din Catania, Sicilia.
Matei Vişniec revine des în ţară şi recunoaşte că idealizează prea mult România de când locuieşte în Franţa: „Timpul petrecut de mine în România, dat fiind că m-am format în România şi prin limba română, are de şapte ori mai multe carate decât cel pe care îl petrec în alte spaţii geografice“, adaugă scriitorul. L-am întâlnit, entuziast şi deschis, la FILIT, ediţia din 2019, ocazie cu care am purtat un dialog incitant, în care vorbeşte despre lumea în care trăim văzută prin ochii unui scriitor, despre neliniştile omului contemporan pe care le suprinde şi în scrierile sale, despre cititorul „debusolat“ al secolului XXI, despre teatrul românesc actual şi dramaturgia contemporană semnată de autori români, despre relaţia sa cu publicul din Romania şi despre statutul unui scriitor care se împarte între două limbi în actul de creaţie.
„Weekend Adevărul“: Domnule Vişniec, sunteţi jurnalist, poet, prozator şi dramaturg: care dintre identităţile acestea vi se pare pusă în dificultate mai mult de lumea în care trăim?
Matei Vişniec: De fapt, sunt două fiinţe care se înfruntă şi, în acelaşi timp, coabitează în mine: jurnalistul, care analizează de 30 de ani actualitatea, şi scriitorul, care de 30 de ani caută răspunsuri în literatură la problemele şi, mai ales, la dilemele fiinţei umane. Jurnalistul este destul de obosit. Scriitorul pare încă viu şi optimist. Jurnalistul are impresia că lumea se îndreaptă spre dezastru. Scriitorul are încă multă încredere în capacitatea omului de a recurge la uluitoarele sale calităţi pentru a nu-şi semna o ieşire ruşinoasă din aventura vieţii. Jurnalistul este uneori dezgustat de mascarada vieţii politice, de orbirile individuale şi generale, de egoismele strâmte şi de vulgaritatea care a devenit un fel de numitor comun în cariera multor oameni politici, de toate sensibilităţile. Scriitorul continuă să se mire în faţa imaginaţiei şi a creativităţii de care este capabilă fiinţa umană. Iată ecuaţia în care trăiesc astăzi, la vârsta de 63 de ani, lucid dar încrezător totuşi în destinul fiinţei umane. Spun acest lucru pentru că omul, cu contradicţiile sale, a fost întotdeauna personajul principal al pieselor şi romanelor mele. Tot omul, cu contradicţiile sale, a fost subiectul analizelor mele ca jurnalist la Radio France Internationale. Ficţiunea este o altă manieră de a te izbi de om, acest etern necunoscut. Din păcate, uneori, diverse evenimente din sfera actualităţii mi s-au părut că ies mai degrabă din imaginaţia macrabră a unui fel de scenarist, căruia îi este frică de vid şi care se simte obligat să hrănească mereu maşina mediatică. Abordez, de altfel, această temă în unul dintre romanele mele, „Dezordinea preventivă“, apărut la Editura Polirom.
Care e cea mai mare nelinişte a omului prezentului, din perspectiva dumneavoastră?
Nu există o percepţie unică în materie de nelinişte. Omul european se teme acum să nu-şi piardă identitatea. Milioane de tineri din Africa şi din America Latină se tem că vor fi blocaţi pe viaţă într-o zonă a lumii fără viitor şi că viaţa lor va trece fără să se bucure de ea. Americanii se tem că şi-ar putea pierde privilegiul de a fi primii în toate privinţele – inclusiv în ce priveşte consumul, nu degeaba au votat pentru cel care i-a încântat cu sloganul „America First“. Mai există, pe glob, oameni care au o nelinişte ecologică, ei simt că planeta a fost mult prea mult exploatată şi că în următorii 50 de ani se va produce un colaps total – de altfel, a apărut un nou curent de gândire numit colapsologie, ca şi cum sfârşitul civilizaţiei umane ar putea fi analizat cu mijloace ştiinţifice. În comun, oamenii au doar frica de moarte, în rest, cel puţin aşa cred eu, există un evantai enorm de frici, de temeri. Dacă mă întrebaţi de ce se tem românii, am să vă răspund: de ei înşişi, de faptul că riscă iar să piardă un tren istoric. Iată, au trecut 30 de ani de la căderea comunismului şi românii nu au reuşit să lege corespunzător, cu autorute, cele trei provincii istorice. De câteva sute de ani, unitatea românilor este un subiect obsesiv, iar când se pune problema ca această unitate să se reflecte şi la nivelul infrastructurilor, nu ne rămâne decât telefonul mobil.
Matei Vişniec în dialog cu scriitorul Lucian Dan Teodorovici FOTO FILIT Iaşi
"Când intră un om într-o librărie şi vrea să citească o carte, librarul ar trebui să acţioneze ca un psiholog, să discute puţin cu omul care are nevoie poate de o carte anume, să-l îndrume, să-i propună un anumit autor"
Cum ar descrie scriitorul Matei Vişniec lumea în care trăim?
Oricât de mult ne place să ne plângem, generaţiile născute în Europa după Al Doilea Război Mondial au prins cel mai bun segment al istoriei vechiului continent. În Europa – cu excepţia fostei Iugoslavii, a Transnistriei şi a Ucrainei – n-a mai fost război din 1945. Europa de Răsărit n-a avut niciodată o perioadă atât de lungă de libertate. Lumea în care trăim, în ansamblu, este însă una în schimbare rapidă, o lume ultraconcurenţială, grăbită din punctul de vedere al tehnologiei, regresivă din punctul de vedere al raţiunii. Semnalele de alarmă care vin din partea a mii de oameni de ştiinţă nu declanşează deocamdată nicio mobilizare pentru ceea ce ar trebui să se întâmple ca să stopăm dezastrul ecologic: să schimbăm modelul actual de producţie şi consum. Nu întâmplător unii editorialişti se întreabă dacă sistemul capitalist este compatibil cu prezervarea mediului înconjurător. Un mare antropolog francez, Claude-Levi Strauss spunea însă, şi aceasta cu peste 50 de ani în urmă: „Planeta şi-a început existenţa fără om şi îşi va continua existenţa fără om“.
„Teatrul meu este şi literatură“
În această lume, cum este cititorul, cel pentru care se scrie şi se publică literatură?
Debusolat. Când ţi se spune că s-au adunat în biblioteci zece mii de capodopere, există riscul să te panichezi. Ca să nu mai spunem că-n fiecare an se scriu altele. Cu ce să începi, deci, când eşti cititor pasionat? Ce să alegi? A-l îndruma pe cititorul secolului XXI este o a artă. Şcoala poate pune bazele, dar nu e suficient. Librarii ar trebui să fie din ce în ce mai bine pregătiţi şi competenţi, ca să poată interveni ca nişte medici în ajutorul unor bolnavi. Când intră un om într-o librărie şi vrea să citească o carte, librarul ar trebui să acţioneze ca un psiholog, să discute puţin cu omul care are nevoie poate de o carte anume, să-l îndrume, să-i propună un anumit autor.
"Lumea în care trăim, în ansamblu, este însă una în schimbare rapidă, o lume ultraconcurenţială, grăbită din punctul de vedere al tehnologiei, regresivă din punctul de vedere al raţiunii"
Gustul cititorului de secol XXI pentru teatru, pentru dramaturgie persistă sau se diminuează?
Eu sunt un dramaturg care spune neîncetat că o piesă de teatru poate fi şi un intens moment de lectură. Îi îndemn pe toţi cei care iubesc literatura să citească şi teatru, pentru că teatrul este înainte de toate un gen literar. Teatrul meu, în orice caz, este şi literatură, şi poate fi citit ca un roman, ca o culegere de nuvele, ca o carte de poezie.
Scriitorul Matei Vişniec în dialog cu cititorii la FILIT FOTO FILIT Iaşi
În România şi în lume se joacă mult Matei Vişniec. Cum vedeţi teatrul românesc actual şi dramaturgia contemporană semnată de autori români?
Există în România o efervescenţă teatrală care mă bucură. Aproape fiecare oraş mare sau de talie medie are festivalul său de teatru. Câteva festivaluri din România, precum cel de la Sibiu şi cel de la Iaşi, destinat publicului tânăr, au devenit pelerinaje culturale internaţionale. În anii ’80 ai secolului trecut, când debutam eu cu poezie şi teatru, genul dramatic era unul sinistrat. Dintre membrii generaţiei mele – generaţia ’80 – nimeni nu scria teatru. În prezent, se întâmplă ceva fabulos, există cel puţin două promoţii de autori care s-au afirmat între timp, unii fiind şi autori şi regizori. Mulţi dintre dramaturgii de azi, care trăiesc în România, încep să fie cunoscuţi şi în străinătate: este cazul Gianinei Cărbunariu, Michaelei Mihailov. Aş vrea s-o o pun pe listă şi pe Alexandra Badea, care s-a format în România, dar acum scrie în franceză.
Teatrul, antidot la spălarea pe creier a copiilor
În ce relaţie sunteţi cu publicul din România?
Vin foarte des în România ca să-mi văd piesele şi să stau de vorbă cu publicul meu. Mi se pare că ambele părţi au de câştigat. Mă intersează foarte mult, în special, formarea tinerilor spectatori. A-i iniţia pe copii în bucuria de a merge la teatru înseamnă a le oferi o alternativă culturală la spălarea pe creier operată de industria de divertisment aliată cu noile tehnologii. Formarea micilor spectatori pentru un exerciţiu de imaginaţie, de emoţie colectivă şi de forjare a spiritului critic mi se pare esenţială. Am enumerat în fraza precedentă şi ceea ce înseamnă teatrul. Revin însă la întâlnirile cu publicul. O discuţie, după un spectacol, între echipa de creaţie – eventual împreună cu autorul – şi public poate lăsa urme profunde, în sensul cel mai bun, în sufletul spectatorului, dar şi în sufletul creatorului...
Ce vă nelinişteşte ca scriitor, în plină era a tehnologiei? Pierde cartea în faţa online-ului?
Ce mă nelinişteşte e perspectiva ca într-o bună zi tehnologia să devină un fel de Big Brother care să spioneze tot. Dispariţia spaţiului privat este un pericol. Pentru că, în felul acesta, puterea poate să controleze populaţia. Încercări de acest gen există deja, de exemplu, în China. Telefonul nostru mobil ar putea deveni într-o bună zi „carnetul nostru de note cetăţenesc“. Puterea îl va nota pe fiecare cetăţean în funcţie de cum se comportă. Dacă te-ai dus pe un site care critică partidul de la putere şi citeşti totul de la cap la coadă, eşti penalizat cu zece puncte. Dacă pe acelaşi site nu stai decât o secundă, deci refuzi să citeşti critici adresate regimului, primeşti un bonus de zece puncte. Atunci când acumulezi zece mii de puncte de bună purtare puterea îţi oferă, de exemplu, o vacanţă gratuită... Pare ficţiune ceea ce am spus. Dar, în prezent, există tehnologia susceptibilă să impună astfel de reguli.
„Idealizez prea mult România de când trăiesc în Franţa“
Consideraţi că tinerii sunt interesaţi de teatru, de dramaturgie?
Există, în România, numeroase trupe de teatru şcolare, precum şi concursuri de dramaturgie. Unul dintre ele este organizat, de exemplu, de teatrul municipal din Suceava, un teatru care a apărut de numai patru ani în peisajul teatral românesc. Îl menţionez pentru că eu sunt născut şi am copilărit în această regiune. Am asistat de multe ori, în ultimele trei decenii, la repezentaţii ale pieselor mele, cu tineri elevi îndrumaţi de profesori pasionaţi. De fiecare dată am avut impresia că asist la un miracol. Iar miracolul nu constă în fapul că elevii au ales piesele mele, ci în faptul că prin teatru se redescoperă pe ei înşişi. Profesorii care animă ateliere şi grupuri de teatru în şcoli fac un lucru absolut remarcabil, construiesc fiinţe, îi ajută pe copii să-şi depăşească timidităţile, să se socializeze altfel decât cu ajutorul Facebook-ului.
În această lume, din ce în ce mai plină de tensiuni, teatrul documentar câştigă teren în faţa teatrului de artă?
Nu mi se pare că există o competiţie între cele două forme de teatru. Eu cred că ambele sunt necesare. Iar teatrul documentar mi se pare o formă de angajament civic foarte importantă. Uneori apar nişte efecte de „modă“ şi în teatru. Acum există un interes crescând pentru teatrul documentar, ca răspuns la nişte realităţi care nu sunt descifrate satisfăcător de alte forme de contraputere, cum ar fi presa. Teatrul, în general, reprezintă, cel puţin pentru mine, o formă de contraputere, iar teatrul documentar este expresia sa cea mai directă.
Spuneaţi într-un interviu că teatrul românesc este vital şi visceral. De ce credeţi asta, ce îl diferenţiază de teatrul european din Vest, de exemplu? Care îi sunt punctele forte? Dar punctele slabe?
Marea bogăţie culturală a Europei este diversitatea. Faptul că teatrul francez este mai „cerebral“, iar cel românesc mai „visceral“ nu însemnă o ierarhizare. Personal sunt foarte fericit să văd că în Europa de Răsărit există un fel de atracţie spre grotesc şi oniric mai pronunţată decât în Europa Occidentală. Dar este imposibil, astăzi, de pus o etichetă pe diferitele căutări teatrale din Europa. Nu există un teatru specific sudului şi altul specific nordului, nu există un teatru de sud-vest şi altul de nord-est. Viaţa teatrală din Europa este intensă, artiştii circulă dintr-o ţară în alta, se inspiră unii pe alţii şi până la urmă fac parte dintr-o unică familie de perturbatori de banalitate.
"Dacă aş fi ajuns mai tânăr în Franţa poate că aş fi reuşit să scriu şi roman în franceză, dar plăcerea de a scrie proză în româneşte a rămas mult mai puternică"
La un moment dat, afirmaţi că românul ştie să piardă timpul şi că timpul pierdut e, de fapt, timp câştigat pentru tine. Dumneavoastră cum pierdeţi timpul cu folos când veniţi în România?
Nichita Stănescu spunea într-un interviu: „Ştiu de şapte ori limba română“. Timpul petrecut de mine în România, dat fiind că m-am format în România şi prin limba română, are de şapte ori mai multe carate decât cel pe care îl petrec în alte spaţii geografice. Precizez însă că eu idealizez prea mult România de când trăiesc în Franţa...
Matei Vişniec, moderator la seara FILIT dedicată scriitorului francez Mathias Enard FOTO FILIT Iaşi
Pentru că scrieţi şi în română, şi în franceză vreau să vă întreb cum este pentru un scriitor să se împartă între două limbi când crează.
Nu este o situaţie ideală. De când trăiesc în Franţa m-am frământat tot timpul, cărei limbi să-i dau prioritate. Am scris piese în franceză, multe, cam una-două pe an. Am scris romane în română. Mi-am „transferat“ apoi piesele din franceză în română, practic rescriindu-le. Mi-am rescris în franceză piese pe care le scrisesem în româneşte înainte de plecarea mea din ţară. Am muncit poate excesiv pe două spaţii de limbă, noroc că amândouă sunt latine. Dacă aş fi ajuns mai tânăr în Franţa poate că aş fi reuşit să scriu şi roman în franceză, dar plăcerea de a scrie proză în româneşte a rămas mult mai puternică. Experienţa mea de om care a scris în două limbi este una destul de „dramatică“. Poate că singurul lucru care m-a răsplătit este circulaţia pieselor mele în lume – dat fiind că fuseseră scrise în franceză şi au fost traduse cu mai multă uşurinţă – şi faptul că am redescoperit magia limbii române, forţându-mă să scriu în franceză.
Cetăţean francez, din 1993
Numele: Matei Vişniec
Data şi locul naşterii: 1956, Rădăuţi, Suceava
Studiile şi cariera:
A studiat istoria şi filosofia la Universitatea din Bucureşti.
A debutat în 1980, la Editura Albatros, cu poemele din culegerea „La noapte va ninge“.
În 1987, a cerut azil politic în Franţa, unde s-a stabilit, în 1993 a obţinut cetăţenia franceză.
Piesele lui Matei Vişniec sunt traduse în peste 30 de limbi. După 1989, devine autorul cel mai jucat în România. A scris volume de poezie, precum „Oraşul cu un singur locuitor“ , „Înţeleptul la ora de ceai“, dar şi piese de teatru, de pildă „Buzunarul cu pâine“, „Istoria comunismului povestită pe înţelesul bolnavilor mintali“ şi „Scrisori către arbori şi nori“.
I-a fost decernat de mai multe ori Premiul Uniunii Scriitorilor pentru Dramaturgie (cel mai recent în 2015). A obţinut Premiul pentru dramaturgie al Academiei Române şi Premiul UNITER pentru cel mai jucat autor român (în 2016). A primit Premiul de Literatură Europeană „Jean Monnet“, în 2016, pentru romanul „Negustorul de începutul de roman“.
În prezent, este jurnalist la RFI şi colaborează cu diferite reviste franceze.
Locuieşte în: Paris, Franţa
Mai puteţi citi:
Se încarcă comentariile...
