Interviu INTERVIU David Grossman, unul dintre cei mai traduşi scriitori contemporani: „Îmi plac cărţile care par inevitabile“
0
Scriitorul israelian David Grossman vorbeşte despre universul său literar, despre modul în care iau naştere personajele sale şi despre felul în care un autor simte urgenţa de a aşterne pe hârtie o poveste care deja trăieşte în interiorul lui.
David Grossman (66 de ani) este unul dintre cei mai traduşi scriitori contemporani. Născut în Israel, este foarte ataşat de locurile în care s-a maturizat, atât ca om, cât şi ca scriitor. A devenit cunoscut în întreaga lume pentru felul în care alege să transpună în poveşti dramele multor refugiaţi, confictele geopolitice din Orientul Mijlociu şi fragilitatea umană.
Într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“, David Grossman vorbeşte despre începuturile carieriei sale, despre universul său fictiv, despre tabieturile sale de scriitor, dar şi despre viaţa unui israelian înconjurat din copilărie de ură şi de conflicte. Vorbeşte şi despre cea mai recentă carte a sa, „De mine viaţa şi-a tot râs“- apărută la Polirom, în traducerea lui Gheorghe Miletineanu-, poveste la care ţine foarte mult pentru că are în prim-plan destinul prietenei sale, Eva Panic-Nahir.
„Weekend Adevărul“: Domnule Grossman, când v-aţi dat seama că sunteţi un bun povestitor?
David Grossman: Nu ştiu să vă spun cu exactitate, dar am o amintire foarte puternică din copilărie legată de asta. Când eram la grădiniţă, educatoarea m-a aşezat pe o piatră în curte, pentru că avea altceva de făcut, şi mi-a zis: „Acum povesteşte-le tu ceva copiilor!“. Nu-mi mai amintesc şi ce le-am spus, dar probabil a simţit ea că sunt bun la asta. Mă văd şi acum stând pe acea piatră şi spunându-le poveşti colegilor mei, inventate, fireşte.
- Deci colegii de grădiniţă au fost primele dumneavoastră „victime“, primii pe care i-aţi atras în mrejele poveştilor pe care le imaginaţi?
Da, primele mele victime (râde). Chiar mă întreb cum le-a influenţat asta viaţa.
- Înţeleg că primele poveşti s-au ţesut în mijlocul mulţimii. Care vă sunt, însă, acum, obiceiurile când scrieţi? Vă izolaţi sau vă place să fiţi în contact permanent cu oamenii?
Îmi place să vorbesc cu un grup foarte restrâns de oameni atunci când scriu la o carte nouă. Mă izolez doar o parte din zi, opt sau nouă ore – uneori, chiar mai puţin. Dar nu stau singur, într-o cameră obscură, fără să vreau să văd pe cineva. Este important pentru mine să fiu în contact cu familia şi cu prietenii, ba chiar e esenţial. Am nevoie de oameni, am nevoie să simt că fac parte dintr-un grup de prieteni. Şi sunt şi norocos, pentru că am prieteni foarte buni şi devotaţi. Sper că le sunt şi eu un prieten la fel de bun.
CĂRŢILE SE NASC DINTR-O CONFRUNTARE A IDEILOR
- Scrieţi continuu când începeţi o carte sau preferaţi să faceţi pauze?
Scriu încontinuu. Când găsesc o poveste pe care să vreau să o scriu, melodia sa – pentru că scrisul este muzică –îmi este greu să mă opresc. Trebuie să o înţeleg în profunzime. Îmi plac cărţile care par inevitabile, cărţile pe care simţi că scriitorul le-a scris pentru că nu putea altfel. Genul acesta de cărţi cred că m-au crescut şi ca scriitor, dar şi ca persoană. Şi mi-aş dori să pot scrie numai astfel de poveşti. Nu-mi este niciodată uşor când încep să scriu o carte, pentru că am două-trei idei bune şi trebuie să aleg. Sunt perioade în care le scriu simultan şi aştept ca una dintre ele să explodeze, să rupă barierele. Nu ştiu de la început care dintre acele idei va câştiga.
„Nu găsesc nimic mai fascinant decât feţele oamenilor. Sunt un scriitor de modă veche“
- Matei Vişniec sugera, în cartea sa „Negustorul de începuturi de roman“, că o carte e bună doar dacă are un început pe măsură. Credeţi că o carte poate pierde din cititori dacă nu are un început suficient de captivant?
Nu ştiu exact ce înseamnă un început nereuşit. Dacă încep aşa o poveste, nu o mai scriu. Începutul este important, evident. Uneori este esenţial să începi în forţă. În unele cărţi nu înţeleg din start care este povestea, dar se găseşte ceva care să mă atragă. Dacă nu este povestea captivantă de la început, atunci trebuie să fie stilul în care este scrisă. Şi, de cele mai multe ori, merită să ai răbdare.
UN PERSONAJ ÎNCĂPĂŢÂNAT
- Vă scrieţi cărţile amestecând foarte bine conflictele geopolitice cu cele interioare, personale. Cum vă alegeţi personajele?
Pur şi simplu, se întâmplă. În primul rând, trebuie să le înţeleg fizic. Întotdeauna încep cu o componentă fizică şi apoi trec la idei. Am nevoie să ştiu cum îmi sunt personajele în viaţa reală, cum merg, cum vorbesc, cum gesticulează în timp ce vorbesc, cum li se simte părul la atingere, cum zâmbesc, cum râd. Toate manifestările fizice ale unei fiinţe umane mă interesează la personajele mele. Abia după ce îmi definesc fizic personajele vine şi intriga cărţii în sine. Cât despre cum le aleg, îmi place să cred că mai degrabă ele mă aleg pe mine. În cartea „Până la capătul pământului“ am un personaj central, o femeie pe nume Ora, pe care recunosc că n-am reuşit să o înţeleg în totalitate. Am simţit mereu că nu m-am putut apropia prea mult de ea. Eram frustrat din această cauză, în timp ce îi scriam povestea, şi aproape de punctul de a renunţa la ea. Aşa că am luat decizia de a-i scrie acestei femei. Nu un email, ci o scrisoare de mână. Şi în acea scrisoare o întrebam: „De ce eşti atât de încăpăţânată? De ce nu te predai?“. După ce mi-am scris toate aceste nemulţumiri în scrisoare, am avut o revelaţie: mi-am dat seama că nu Ora trebuie să mi se supună, ci eu ei. Odată ce am înţeles asta, totul a devenit mult mai simplu, povestea aproape că s-a scris singură.
Cea mai recentă carte a scriitorului David Grossman, tradusă şi în română de către Gheorghe Miletineanu
- Nu este şi cazul ultimei dumneavoastră cărţi, „De mine viaţa şi-a tot râs“. Aţi cunoscut-o personal pe protagonistă, v-a fost chiar prietenă. Care ar fi, totuşi, diferenţele dintre prietena dumneavoastră şi personajul din carte?
Din momentul în care am ştiut că voi scrie despre Eva Panic-Nahir – Vera, în carte –, am discutat cu ea, pentru că îşi dorea ca eu să scriu această carte, şi i-am spus că nu sunt un documentarist, nu voi reda întocmai ce s-a întâmplat. Este important, totuşi, să te documentezi, aşa că i-am promis că voi fi loial unor detalii din viaţa sa, dar am făcut-o să înţeleagă că trebuie să o simt ca personaj de roman, să mi-o imaginez, să o recreez după propria imaginaţie. Dacă nu am plăcerea de a inventa, de a crea, chiar pornind de la fapte reale, nu pot duce o poveste până la capăt. Bineînţeles că nu i-am atribuit caracteristici şi acţiuni care nu i s-ar fi potrivit, dar am încercat să găsesc în povestea sa detalii pe care nu mi le-a spus, pe care a uitat să le menţioneze sau pe care a vrut să le uite. Aşa că fiecare personaj din această carte este un amestec de fantezie şi realitate. Nu este uşor deloc să scrii despre o persoană pe care chiar ai cunoscut-o, cu care ai fost prieten. Dacă scriu o carte despre cineva, descriu această persoană din mai multe unghiuri, aduc în prim-plan şi calităţi care nu-i plac sau despre care nu ştia că există. De cele mai multe ori, magnetismul poveştii devine atât de puternic, încât nu-mi mai pasă ce spun ceilalţi. Însă, pot spune cu siguranţă că oamenii despre care am scris nu s-au simţit niciodată abuzaţi, folosiţi. Dimpotrivă. Simt că au primit ceva ce nu ar fi putut primi altfel.
"Nu-mi este niciodată uşor când încep să scriu o carte, pentru că am două-trei idei bune şi trebuie să aleg. Sunt perioade în care le scriu simultan şi aştept ca una dintre ele să explodeze, să rupă barierele"
- Cum găsiţi echilibrul dintre ficţiune şi realitate?
Echilibrul vine de la sine, dacă povestea este bine scrisă.
- Ce fel de tipar aveţi atunci când vă faceţi documentarea?
La vârsta mea, ar trebui să ştiu cum să observ oamenii şi să extrag elementele care îmi sunt necesare pentru o poveste pe care o am în cap. De exemplu, când călătoresc în alte oraşe, din alte ţări, îmi place să merg în câte un muzeu. Dar cel mai mult mă intersează oamenii locului, îmi place să mă uit la feţele lor, nu găsesc nimic mai fascinant şi mai inspiraţional decât feţele oamenilor. Sunt un scriitor de modă veche. Merg în fiecare loc pe care îl descriu, încerc să stau acolo câteva zile, să absorb atmosfera acelui loc.
„Uneori este destul de dureros“
- Ca să parafrazăm titlul celei mai recente cărţi pe care aţi scris-o şi care a fost tradusă şi în România, „De mine viaţa şi-a tot râs“, aţi simţit vreodată că viaţa şi-a râs de scriitorul David Grossman?
Desigur, este o meserie foarte dificilă. Lucrezi cu cele mai intime ingrediente ale trupului şi sufletului tău, te expui foarte mult. Uneori este destul de dureros. Pot scrie un an la o carte, iar când termin, mă simt epuizat. Starea mea de spirit este influenţată de felul în care curge scrisul, pot acumula frustrări dacă nu dezvolt suficient, aşa cum mi-aş dori, anumite aspecte ale poveştii. Pot deveni mai ursuz, însă întotdeuna se găseşte câte o soluţie. Poate cineva de pe stradă spune ceva care mă face să înţeleg mai bine anumite detalii, îmi oferă o cheie spre o lume. Şi, încet, încet, sunt fericit din nou.
David Grossman şi traducătoarea Jessica Cohen la The Man Booker International Prize FOTO bbc.com
- Care este cel mai mare dar pe care vi l-a făcut scrisul?
Când eram mai tânăr, simţeam că cei din jur nu mă înţeleg, că nu-mi acceptă ideile, felul în care priveam lumea. Acum, însă, am atât de multe confirmări şi reacţii, de la atâţia oameni din întreaga lume, din atâtea ţări, cu limbi şi culturi atât de diferite, încât simt că poveştile pe care le spun chiar ajung la inimile şi minţile multora. Acum mulţi ani am scris „Cartea de gramatică interioară“, care spune povestea unei familii din Ierusalim, o familie care semăna cumva cu cea în care am crescut. După ce am terminat de scris cartea, i-am dat-o familiei mele să o citească, iar tatăl meu mi-a zis: „Este o carte foarte interesantă, dar crezi că cineva din afara familiei noastre o va înţelege?“.
"Am nevoie să ştiu cum îmi sunt personajele în viaţa reală, cum merg, cum vorbesc, cum gesticulează în timp ce vorbesc, cum li se simte părul la atingere, cum zâmbesc, cum râd. Toate manifestările fizice ale unei fiinţe umane mă interesează la personajele mele"
O POVESTE BUNĂ FACE INIMA LITERATURII SĂ BATĂ
- Revenind la „De mine viaţa şi-a tot râs“, ce mesaj credeţi că transmite?
Tot ce îmi doresc este să scriu o carte bună, nu o carte cu un mesaj anume. Inima literaturii este, până la urmă, o poveste bună. Apoi, cei care te citesc pot să înţeleagă multe lucruri, să găsească semnificaţii pe care nici nu intenţionai să le dai anumitor întâmplări şi personaje. Eu vreau ca oamenii să simtă în cărţile mele complexitatea vieţii, a fiinţei umane şi a relaţiilor interumane. Mesajul, dacă tot vrem unul, este că lumea este atât de complicată, încât trebuie să găsim nuanţele în orice, să nu cădem pradă tentaţiei de a generaliza, de a ne folosi de clişee pentru a descrie ce se întâmplă în jurul nostru şi în relaţiile noastre.
- Cum ieşiţi dintr-o carte, după ce o dăruiţi lumii? De pildă, mai sunteţi în universul din „De mine viaţa şi-a tot râs“?
Nu părăsesc niciodată cu adevărat o carte pe care am scris-o. Nu toate personajele sunt parte din mine cu aceeaşi intensitate, dar din fiecare carte iau unul sau două personaje şi merg mai departe cu ele. Această carte la care facem acum referire a început să fie tradusă în multe limbi şi este încă foarte activă în mine. Oameni din ţări diferite mă sună sau îmi scriu şi mă fac să simt că această carte este cât se poate de vie.
Ce fel de mesaje aţi primit, ce vă scriu? Sunt fii sau nepoţi ai unor foşti refugiaţi, la fel ca personajele din carte, care mi-au scris şi mi-au povestit cât de îndureraţi s-au simţit retrăind sentimentele pe care le are un refugiat care încearcă să se adapteze noilor condiţii de viaţă, fără a fi nevoit să-şi renege originile. Unii dintre părinţii lor se regăsesc în Vera din povestea mea şi ei simt că această carte aduce din nou dialectul refugiatului în inima israelităţii.
Scriitorul David Grossman FOTO lithub.com
IMPORTANŢA DE A FI MEREU ÎN MIŞCARE
- Personajele dumneavoastră se cunosc mai bine călătorind spre rădăcini, şi la propriu, şi la figurat. Este călătoria un soi de psihoterapie pe care le-o prescrieţi pentru a-şi înţelege şi a-şi spune mai bine povestea?
Îmi place această mişcare continuă, o simt în interiorul meu. Eu însumi sunt o persoană care se mişcă mult. Chiar şi când scriu, nu prea pot să stau într-un loc. La începutul unei cărţi, când ideile abia se cristalizează, mă plimb mult, uneori ore întregi. Iar când vremea mă ţine în casă, merg prin camera mea, mă pot plimba kilometri într-o singură încăpere, în cercuri. Soţia mea spune mereu că las urme pe covor. Personajele din cea mai recentă carte a mea au stat mult într-un loc, iar când în sfârşit pleacă, li se schimbă şi relaţiile dintre ele, felul în care se văd, se percep, apar perspective neaşteptate asupra vieţii lor. De exemplu, personajul Ghili, nepoata Verei, îşi urăşte mama, fără nuanţe. Practic, este blocată în această ură. Dar după ce ia decizia să călătorească împreună cu aceasta până pe insula Goli Otok, începe să o vadă aşa cum nu era obişnuită s-o facă, chiar şi fizic. Îi observă noi expresii faciale şi brusc simte că nu o mai urăşte chiar atât de mult. Până la urmă, cred că această relaţie poate fi privită şi în context politic, din perspectiva ţărilor din Orientul Mijlociu aflate într-un permanent conflict. Poate că ar trebui să ne întrebăm noi, cei care locuim în această regiune, cine suntem fără această ură, fără toate suspiciunile pe care ne construim viaţa. Multe dintre mecanismele militare şi economice sunt construite în jurul acestor resentimente. Dacă le laşi să plece din tine, la început te vei simţi pierdut, dar apoi vei îmbrăţişa mişcarea, schimbarea. Toate cele trei femei din romanul meu trăiesc în paralel cu vieţile pe care ar fi trebuit să le aibă, iar în această călătorie se apropie de cele care ar fi putut să fie.
"Toată viaţa am stat în apropierea unor femei care m-au crescut şi m-au format. Am şi prieteni bărbaţi, îmi place compania bărbaţilor, dar grija pe care ţi-o poartă femeile nu se compară cu nimic"
- Personajele feminine sunt foarte puternic conturate. Cum vă explicaţi asta? Aţi avut în apropiere femei care v-au influenţat decisiv?
Toată viaţa am stat în apropierea unor femei care m-au crescut şi m-au format. Am şi prieteni bărbaţi, îmi place compania bărbaţilor, dar grija pe care ţi-o poartă femeile nu se compară cu nimic. Sunt atente şi curajoase. Sunt femeile despre care scriu.
- Vi s-a întâmplat să daţi peste o poveste, dar să nu puteţi să o scrieţi?
Mi s-a întâmplat de câteva ori în viaţă. Am scris, de exemplu, un an la o carte, după care m-am simţit ca şi cum aş fi rezolvat o problemă. Iar o carte trebuie să-şi păstreze o parte de mister, chiar şi după ce ai terminat-o de scris. Aşa că am renunţat la acea carte, nu m-am mai întors niciodată la ea.
- Ştiu că vă place să scrieţi scrisori. De altfel, ne-aţi şi mărturisit că i-aţi scris o scrisoare unui personaj. Dacă ar fi să-i scrieţi ceva scriitorului David Grossman, ce i-aţi spune despre toţi aceşti ani petrecuţi împreună?
A fost chiar distractiv. Nu în fiecare moment, dar în cea mai mare parte a timpului petrecut scriind. Să spunem că, încet, încet, încep să mă obişnuiesc cu el (râde).
Câştigător al premiului Man Booker
Numele: David Grossman
Data şi locul naşterii: 25 ianuarie 1954, Ierusalim
Starea civilă: Este căsătorit cu Michal Grossman şi are trei copii
Studiile şi cariera:
- A studiat filosofia şi teatrul la Universitatea Ebraică din Ierusalim.
- După ce a terminat universitatea a început să lucreze la radio şi a devenit o voce importantă pentru Kol Yisrael (Vocea Israelului), radiodifuziunea naţională israelieană.
- Este tradus în peste 30 de limbi. A scris peste zece cărţi de ficţiune, multe traduse şi în română: „Copiii în zig-zag“, „Cineva cu care să fugi de acasă“, „Vezi mai jos: dragostea“, „Până la capătul pamântului“, „Cartea de gramatică interioară“, „Căderea din timp“, „Un cal intră într-un bar“, „De mine viaţa şi-a tot râs“.
Locuieşte în: Ierusalim
Mai puteţi citi:
Se încarcă comentariile...
