INTERVIU Andrei Cozlac, artist video: „Eu nu susţin excesul de video în teatru decât dacă devine un personaj”
0Artistul Andrei Cozlac vorbeşte despre însemnătatea proiecţiilor video în spectacolele de teatru, dar şi despre dificultăţile pe care le au actorii în a relaţiona pe scenă cu astfel de instalaţii moderne.
Proiecţiile video sunt un element din ce în ce mai important în artele performative. Andrei Cozlac spune că arta video naşte personaje care contribuie, alături de actori, la construirea multor spectacole de teatru. Totuşi, ieşeanul nu se limitează doar la lumea teatrală, unde poate fi descoperit în spectacolele unor mari regizori ai scenei din România. În acelaşi timp, face instalaţii video şi la marile festivaluri de muzică şi pentru spaţiile artistice neconvenţionale. De altfel, pentru activitatea sa, începută în 2011, a primit anul acesta Premiul Special UNITER pentru Video Mapping. Într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“, Andrei Cozlac vorbeştedespre teatru şi video mapping, despre independenţa unui artist în faţa tehnologiilor şi despre imaginea care nu este constrânsă de un singur limbaj.
„Weekend Adevărul“: Cum te-ai întâlnit cu arta video?
Andrei Cozlac: La Liceul de Artă din Botoşani, experimentasem cu nişte camere video împrumutate, făcusem tot felul de filmuleţe şi mă pregăteam pentru admiterea la facultate. Voiam să studiez fotografia, dar descoperisem şi video. Voiam ceva care să mă lase să mă joc cu timpul. Însă, de dezvoltat, m-am dezvoltat în facultate, prin intemediul unor proiecte vizuale.
De unde această fascinaţie pentru imaginea în mişcare?
Pur şi simplu, sunt unele pasiuni care încep în joacă şi te prind atât de bine, încât nu mai poţi să ieşi din joc. Când eram copil desenam foarte mult; chiar am încercat să fac şi nişte animaţii. Atunci, foloseam Paint, un soft destul de rudimentar, mă chinuiam foarte mult. Eram fascinat, de exemplu, că pot face o planetă să explodeze. Pe mine nu mă atrage neapărat dinamismul imaginii, ci faptul că se consumă un timp şi se întâmplă ceva în acel timp. De asta cred că m-am şi îndreptat spre zona de instalaţii video. În instalaţia video, imaginea nu mai este captată într-un frame, nu mai este dependentă de un singur limbaj. Ea poate să aibă şi un anumit volum. Poate să aibă şi montajul ca proprietate, evident, dar la nivel corporal se poate transforma şi modela, e o artă temporală. Ceea ce îmi propun eu de multe ori, şi sper că îmi şi reuşeşte, este să sincronizez această transformare cu ceva din interiorul meu, cu fiinţa mea.
„NU MĂ CRAMPONEZ DE CEEA CE N-AM“
Ce presupune efectiv munca de artist video?
E la fel ca munca oricărui artist, până la urmă. E nevoie de foarte multă dăruire, de cercetare, de risc. Când încep un proiect caut să mă detaşez, las mintea să se ducă în direcţia în care vrea ea. Eu o urmăresc şi o opresc la un moment dat pentru a-mi pune întrebări. Cu alte cuvinte, îmi trebuie un proces de simulare în minte, după care experimentez puţin la nivel intelectual cu nişte idei, concepte, reflectez asupra lor şi revin. Şi în tot acest joc de ping-pong mental îmi fac şi documentarea.
Artistul video Andrei Cozlac FOTO Facebook
Cu ce tehnologie îţi pui în aplicare ideile, ce instrumente foloseşti?
Folosesc tot ce îmi intră pe mână, de la high-tech la low-tech. Nu văd tehnologia ca pe un instrument de care eu să depind. Pot să lucrez şi cu cel mai avansat computer, şi cu cel mai depăşit. Dacă am doar o lampă la dispoziţie, am să fac un video cu acea lampă, cel mai probabil. Sunt obişnuit să lucrez pornind de la ce am, nu să mă cramponez de ceea ce n-am. A fost foarte greu pentu mine, ca tânăr artist, să am acces la instrumente cu care operează marii artişti. Sunt şi autodidact, profit de orice şansă, de orice proiect de visuals pentru a mai învăţa ceva.
Dar la ce tehnici apelezi când lucrezi la un proiect teatral, de exemplu?
La început am discuţii principiale cu regizorul şi scenograful spectacolului, din care să înţeleg care este direcţia de lucru, tipul de estetică. Tipul de estetică trage după sine şi nişte tehnici. În unele spectacole nu am folosit deloc video mapping. În unele spectacole trebuie să folosesc animaţie 2D, în altele – 3D. În altele şi animaţie 2D, şi 3D, şi motion graphics, şi film montat, şi live video. Eventual, chiar video interactiv. Majoritatea artiştilor video sunt specializaţi pe o singură direcţie, pentru că e destul de greu să faci foarte multe. Zona de animaţie, de exemplu, este foarte migăloasă şi complexă. Zona de video mapping, nu mai spun. Acolo trebuie să foloseşti şi animaţie, şi montaj, şi tehnică de cartografiere vizuală.
DRUMUL SPRE SIMPLITATE PRESĂRAT CU MULTE CĂUTĂRI
Toate acestea se învaţă în facultate sau trebuie să fii autodidact?
În facultate am învăţat foarte multe. Am construit baza pe care să mă pot dezvolta, la nivel de gândire, la nivel conceptual, la nivel de limbaj estetic. Am cunoscut mediul în care aveam să mă dezvolt. Pe de altă parte, este foarte uşor să iei nişte tutoriale de pe Internet şi prin repetiţie, într-un timp nu foarte lung, ai învăţat ce era de învăţat. Eu în proiectele mele fac lucruri relativ simple tehnic. Dar, de fapt, munca e cu totul alta. Până ajungi la acea simplitate, tu de fapt consumi câteva zile în căutări.
Cu artiştii mari de la noi, cum e Radu Afrim, de exemplu, cu care ai multe colaborări, cum ai început să lucrezi?
Eu nu mă duc nicioadată spre ei. În teatru, lumea era setată pe ce înseamnă video într-un spectacol: pui un ecran şi proiectezi pe el. Eu am venit şi am încercat să deschid puţin orizontul, propunând noi abordări. Şi oamenii îşi dădeau seama că ce propuneam avea un potenţial expresiv fantastic. Radu Afrim m-a văzut prima dată la Şcoala de Vară Corbu Verde unde ţineam un workshop de video mapping pentru actori. Am făcut o proiecţie de cinci minute pe un fost buncăr militar, pe muzică de Daft Punk. Cred că i-a plăcut, pentru că, imediat ce a venit în Iaşi pentru un proiect, m-a contactat. Aşa am ajuns să lucrăm împreună la „Femeia mării“, de Ibsen. După acest spectacol, am lucrat împreună la un altul, la Sibiu, în scenografia lui Dragoş Buhagiar. Am început să ne înţelegem din ce în ce mai bine la nivel conceptual, mai ales că Radu are o cultură vizuală extraordinară.
Care sunt cerinţele unui regizor ca Radu Afrim de la un artist video?
Radu este unul dintre puţinii regizori care îţi spune unde trebuie să ajungi, dar nu îţi spune neapărat şi cum. El vine cu nişte propuneri, are nişte idei pe care le discutăm la început, dar modificăm mult pe parcurs, ne inspirăm unul pe altul.
Dar tu, ca artist video, cât de mult intervii într-un spectacol? Culmea, eu nu susţin excesul de video în teatru decât dacă este extensia a ceva, dacă devine un personaj. E foarte uşor să fii captivat şi asimilat de spectaculozitatea imaginii. Mă obosesc spectacolele care au prea mult video sau propun un amestec de imagini, necontrolat, pentru că atenţia fuge în mult prea multe direcţii. Videoul trebuie să fie în echilibru cu restul elementelor de mişcare, de lumini, de regie, de scenografie.
ACTORII ŞI INTEGRARA CU SPECTACOLULUI VIDEO
Care e relaţia actorilor cu proiecţiile video?
Dacă proiecţia este un personaj în sine, actorii trebuie să relaţioneze cu el. E un proces destul de tehnic şi matematic. Dar, în general, actorii sunt foarte reticenţi în a opera cu tipul acesta de tehnologie, pentru simplul fapt că un actor este flexibil, poate să simtă ceva în acel moment şi să aibă o reacţie, o replică pe care o spune cu o secundă mai devreme sau mai târziu, în funcţie de starea lui. Tehnica e destul de rece. Când ai programat ceva, atunci se duce în spectacol. Aşa că actorii se feresc, de multe ori, să se integreze într-o compoziţie video. Însă, în momentul în care încep să vadă şi să înţeleagă ce facem noi acolo, se lasă inspiraţi şi lucrează. Trebuie să le câştig încrederea prin imaginile pe care le propun. Corpul actorului devine un element al compoziţiei vizuale.
Imagine din spectacolul Dansul Delhi, regia Radu Afrim, video Andrei Cozlac FOTO Facebook
Îţi place să lucrezi mai mult în teatru sau în alte zone?
Îmi place dinamica asta din teatru. În proiectele de arte vizuale, lucrurile sunt puţin mai aşezate, interacţiunile mai cuminţi şi provocările diferite. În teatru există un freamăt, o combustie a fiecăruia care se ciocneşte de a celorlalţi şi se creează acea reacţie care pune totul în mişcare. E un proces continuu de a simţi şi a gândi. Eu, cu alte cuvinte, îmi fac instalaţiile video în teatru.
ÎNTR-UN PERMANENT JOC CU TIMPUL
Cât de dezvoltată este zona de video în România?
La noi acest domeniu a explodat sub influenţa unor motoare ca Mindscape Studio. Artiştii de acolo mi se par cei mai performanţi în acest moment, nu doar de la noi din ţară, ci şi din Europa. Toată lumea face acum content video. Predau şi eu la facultate o disciplină care integrează şi elementele de artă video. Oamenii operează zilnic cu telefoanele, care sunt nişte mici calculatoare. Este absurd să nu dezvoltăm această componentă a vieţii noastre şi în spaţiul performativ.
Pe tine ce te-a insipirat să faci video mapping? Zona de video mapping am descoperit-o prin 2007. În România erau atunci nişte tentative de a înţelege această zonă: se proiectau imagini pe clădiri, cu ajutorul unui video proiector, fără a se folosi, însă, arhitectura clădirii în sine. Atunci am dat, pe Internet, peste un artist spaniol, Pablo Valbuena, cu o abordare extrem de sincretică a video mapping-ului. Face nişte arhitecturi interioare, nişte module, nişte volume pe care le mapează. Cred că la el am văzut prima dată o lucrare video cartografiată perfect, cu volumul care căpăta o calitate temporală, deci se transforma şi spaţiul, nu doar imaginea. Şi în timpul facultăţii am învăţat despre mulţi artişti care fac video: Nam June Paik, un artist american de origine coreeană, Matthnew Barney, un artist despre care nu se ştie foarte multe la noi, pentru că este şi foarte greu de înţeles şi de urmat. Profesorul Matei Bejenaru, unul dintre modelele mele, ne vorbea la facultate despre astfel de artişti. M-au format şi întâlnirile cu artişti ca Radu Afrim, Dragoş Buhagiar, Irina Moscu.
Artistul video Andrei Cozlac FOTO Facebook
Ce dificultăţi ai de depăşit în munca ta?
Am spus-o şi o repet: motivul principal pentru care sunt în zona de videomapping este jocul cu timpul. Tot timpul este cel care îmi creează dificultăţi, pentru că atunci când prelucrezi imagini trebuie să stai zile şi chiar săptămâni pentru a scoate un produs artistic de câteva minute. Însă, în teatru aşteptările de la un artist video sunt ca cele de la un actor. Trebuie să oferi pe loc ce îşi doreşte regizorul pentru specta col. Tu, ca artist video, ai nevoie de timp pentru a crea şi implementa un video. În acelaşi timp, trebuie să fii acolo, să oferi pe moment. Lucrezi şase ore la o chestie care durează şase secunde. Dar, din 2011, de când fac asta, am învăţat să-mi optimizez procesul.
Te simţi mai liber să creezi în zona teatrului de stat sau în zona teatrului independent?
În zona independentă jocul este mult mai sincer. Nu ai riscurile pe care le ai când lucrezi cu o instituţie de stat. La stat lucrurile sunt destul de clare, au un calendar. În zona independentă programul ţi-l faci tu, documentarea tot tu o faci, resursele ţi le obţii singur, dar ai libertatea de a greşi fără să ai nişte pierderi majore. Eu din independent îmi extrăgeam energiile, experimentele pe care apoi le duceam la un alt nivel, în momentul în care aveam mai multe resurse în teatrul instituţionalizat.
Andrei Cozlac şi actriţa Puşa Dariela Gala Premiilor UNITER FOTO Facebook
Dacă tot ai amintit de resurse financiare, când lucrezi la un proiect, te simţi constrâns de buget?
În mare parte, da, pentru că nu-mi place să fac proiecţii pe baie de lumină. Îmi trebuie o tehnică foarte bună pentru a face proiecţii de calitate. Sunt teatre care au înţeles necesitatea acestor instrumente de lucru pentru un artist video şi au achiziţionat video proiectoare performante. Bucureştiul, Sibiul stau bine la acest capitol.
Pentru că ai primit recent un premiu UNITER, cât de importante şi motivante sunt pentru tine premiile?
Mă bucură, fireşte. Pentru mine, Premiul UNITER a fost efectiv o surpriză, dar îl văd ca un rezultat al ultimilor nouă ani de muncă. Este un premiu care mă onorează, care îmi dă mai multă încredere să continui ceea ce fac deja şi probabil să mă joc şi mai mult. Când mă gândesc la acest premiu, îmi vine greu să cred că l-am luat. Dar, pe de altă parte, de ani buni proiecţiile video sunt importante în construcţia unui spectacol şi aduc nişte semnificaţii valoroase în contextul spectacolului respectiv. La un moment dat, s-a vehiculat şi termenul de mediaturgie, datorită intersecţiei dintre mediile artistice.
Doctor în arte vizuale
Numele: Andrei Cozlac
Data şi locul naşterii: 18 martie 1986, Botoşani
Studiile şi cariera:
- A absolvit Liceul de Artă „Ştefan Luchian“ din Botoşani, secţia murală.
- A urmat cursurile Facultăţii de Arte Plastice, Decorative şi Design, Secţia Foto-Video, în cadrul Universităţii de Artă „George Enescu“ din Iaşi.
- Din 2013 este doctor în arte vizuale.
- Din 2017 este lector univ.dr. la Universitatea de Arte „George Enescu“, în cadrul Facultăţii de Arte Vizuale.
- În 2017, a primit Premiul pentru video mapping la Festivalul Comediei Româneşti.
Locuieşte în: Iaşi
Se încarcă comentariile...
