VIDEO Bijuteriile Ţinutului Pădurenilor. Runcu Mare, satul cu trei biserici, ascuns la capătul unui drum prin munţi
0Runcu Mare, o veche aşezare din Ţinutul Pădurenilor să numără printre cele mai izolate sate din regiunea Hunedoarei.
Trei biserici împodobesc satul Runcu Mare, un loc pitoresc din Ţinutul Pădurenilor, aflat la capătul unui drum de 40 de kilometri care începe din Hunedoara şi se strecoară printre versanţii împăduriţi, prin văile râurilor Cerna, Nădrab şi Runc.
În Runcu Mare mai locuiesc circa 100 de oameni, de patru ori mai puţini faţă de acum un secol.
În acele vremuri, aşezarea de la poalele Munţilor Poiana Ruscă prospera de pe urma atelierelor de fierărie şi a topitoriilor sale, a furnalului de la Govăjdia, aflat la circa 15 kilometri, la confluenţa pâraielor Runc şi Nădrab, a minelor de fier din zonă şi a pădurilor.
Bijuteriile satului
Doar în biserica din centrul satului, ridicată în anii ´60, în locul uneia de lemn, mistuită de flăcări, mai au loc slujbe. Celelalte două biserici sunt mult mai vechi, iar înfăţişarea şi împrejurimile lor sunt pitoreşti.
Cea mai veche dintre ele, biserica din lemn „Sfânta Cuvioasa Paraschiva”, a fost ridicată în anul 1887 şi poate fi uşor trecută cu vederea, din cauza pădurii care o înconjoară. Cei care vor să ajung la ea, trebuie să urmeze poteca, urcând pe marginea unui pârâu. Biserica a aparţinut cătunului Goruia şi ar fi fost aşezată pe locul unui lăcaş vechi din 1560. „Este un edificiu de plan dreptunghiular de dimensiuni reduse, cu absida nedecroşată, de formă pentagonală. Clopotniţa miniaturală de deasupra pronaosului, lipsită de foişor, este prevăzută cu un coif piramidal, învelit în tablă; la acoperişul propriu-zis s-a folosit ţigla. Bârnele au rămas aparente. Lăcaşul nu păstrează la interior urme ale vreunui decor iconografic”, informa preotul Florin Dobrei, autor al volumului „Bisericile ortodoxe hunedorene” (2010).
La intrarea în sat, o biserică de cărămidă ridicată la începutul secolulului XX, pe coama unui deal, îi întâmpină pe oaspeţi departe de gospodăriile sătenilor. De la înălţimea ei, panorama care se dezvăluie călătorilor este impresionantă.
„La Runcu Mare, sat cu trei biserici, slujba se mai ţine doar în cea din mijlocul localităţii, conform planificării preotului. În celelalte două biserici, una a „buzdulenţilor”, cum li se spune locuitorilor din capătul de jos al satului, şi celaltă a „goruienţilor”, aşa cum sunt numiţi locuitorii din capătul de sus, nu se mai ţine slujbă, deoarece numărul oamenilor a scăzut foarte mult faţă de secolul trecut, când toate bisericile erau funcţionale”, arată Rusalin Işfănoni, autorul monografiei comunei Lelese, de care aparţine satul Runcu Mare.
Runcu Mare, în trecut
Cea mai cuprinzătoare mărturie despre Runcu Mare datează de la mijlocul secolului al XVIII-lea.
„Acest sat poate fi observat în adâncul unei văi înconjurate în ambele părţi de munţi foarte înalţi. Teritoriul său, aflat într-o vale umbroasă şi orientată spre sud, este foarte steril şi nepotrivit mai cu seamă pentru semănăturile de toamnă. Locuitorii îşi câştigă cele necesare pentru subzistenţa zilnică din munca la furnalele din interiorul posesiunii lor şi trăiesc, de asemenea, din vânzarea uneori a animalelor în târgurile Deva şi Hunedoara, aflate la douăzeci de mile distanţă. Există, e adevărat, două părţi de hotar, dar cum ele sunt aşezate pe culmile munţilor nu pot fi gunoite niciodată şi se ară doar cu opt animale de jug. Aici, un cubul din semănătura de primăvară, însămânţat în ogoarele lor, produce obişnuit cinci clăi, alcătuite din 30 de snopi, iar claia treierată oferă, într-un an de fertilitate medie, două măsuri de grăunţe. Din pricina climei reci a locului, viile lipsesc cu totul. Pădurile sunt suficiente pe ambele loturi ale teritoriului, ele fiind însă rezervate mai ales pentru producerea cărbunilor de lemn pentru furnale. Păşunile din păduri şi munţi pentru hrănirea animalelor abundă, dar pe ele pasc mai ales caii de povară ai străinilor. Fâneţele care să poată fi tăiate anual sunt foarte puţine, dar când părţile din hotar se află la nors, se cosesc, de obicei, ogoarele necultivate”, informa Conscripţia fiscală a Transilvaniei, din 1750, potrivit „Monografiei comunei Lelese”, realizată de Rusalin Işfănoni (2018).
Vă recomandăm să citiţi şi:
Se încarcă comentariile...
