Viața în coloniile din ținutul cărbunelui. Locuri înfiorătoare din Valea Jiului FOTO
0Zeci de colonii miniere împânzesc orașele Văii Jiului, iar multe dintre aceste locuri au o istorie tristă. Au rămas mărturii ale vieții pline de greutăți a familiilor din ținutul cărbunelui.
Primele mine de cărbune au fost deschise în Valea Jiului la mijlocul secolului al XIX-lea. Tot atunci au fost ridicate, în apropierea lor, cazărmile destinate muncitorilor, stabiliți în număr tot mai mare în depresiunea de la poalele munților Retezat, Parâng și Vâlcan.
Barăcile mari de lemn au fost construite în grabă, fără ca nevoile oamenilor să fie luate în considerare. Erau insalubre și lipsite de utilități, iar în începerile lor se înghesuiau zeci de oameni. Cu timpul, pavilioanelor de lemn le-au luat locul „coloniile” cu șiruri de case din cărămidă în care locuiau câte 2 – 4 familii, cu mici terenuri folosite ca grădini sau curți și cu dependințe, traversate de străzi înguste înnegrite de cărbune.
Cartierele modeste care împânzeau ținutul cărbunelui la începutul secolului al XX-lea pot fi văzute în aproape toate orașele Văii Jiului, însă multe dintre clădirile lor au fost afectate de trecerea timpului și de lipsa de îngrijire arătată de locatari. Alte foste colonii au lăsat locul noilor șiruri de blocuri din cărămidă și beton, ridicate în a doua parte a secolului trecut.
Cea mai veche colonie din Valea Jiului
Cea mai faimoasă „colonie” din Valea Jiului a fost clădită în vecinătatea gării Petroșani și a fostei mine Dâlja, pentru familiile minerilor și ale muncitorilor care construit și au lucrat la calea ferată Simeria – Petroșani. Unele din casele și pavilioanele din cartierul ceferiștilor datează din jurul anului 1870, când a fost inaugurată calea ferată a cărbunelui.
Vechea colonie centrală din Petroșani oferă călătorilor priveliște dominată de case dărăpănate, străzi desfundate, clădiri industriale și feroviare lăsate să se ruineze. În trecut, colonia din vecinătatea gării și a depoului de locomotive avea o înfățișare mult mai dezolantă.
„Trecând cu trenul prin marile gări, ați văzut desigur acea zonă a lor, mai întunecată și plină tot timpul de fum și de miros de cărbune, în care se află depoul locomotivelor. O colonie de mineri e o astfel de pată neagră pe fața pământului, plină de fum și de miros de cărbune, în care nenumărate familii trăiesc despărțite de restul lumii, prin valuri groase de pâclă”, relata scriitorul Geo Bogza, în volumul „Oameni și cărbuni în Valea Jiului”, pe care l-a scris după ce a petrecut toamna anului 1945 în Valea Jiului.
Trenul de cărbune al coloniei
O baie comunală și un cazinou funcționau aici la sfârșitul secolului al XIX-lea, iar pe deasupra cartierului treceau funicularele cu cărbune. O rețea de linii ferate înguste, care împânzea străduțele paralele și perpendiculare ale coloniei o distingea, însă, de celelalte cartiere ale minerilor. Calea ferată era folosită la distribuirea rației lunare de cărbune, provenită de la minele Petrila și Dâlja, alocată fiecărei familii de mineri.
„De dimineață până seara, pe una sau alta din străzi, ciudatul tren de vagonete poate fi zărit, tras de locomotiva lui minusculă, cu motor. În dreptul fiecărei porți, el lasă o rație de cărbuni, șapte sute de kilograme, golind un vagonet, și trece mai departe pe alte străzi, la alte case, până îl apucă seara. Bărbații, femeile și copii îl cunosc, el le măsoară viața în porții lunare de cărbuni și sunt obișnuiți să îl vadă trecând prin dreptul porților lor, negru, murdar și împărțit în rații, ca o imagine a propriului lor destin”, scria Geo Bogza.
Odată descărcate, grămezile de cărbune erau luate în primire de femei și de copii, care le aduceau cu roabele în magaziile caselor, în așteptarea soților veniți de la muncă.
Dramele din ținutul cărbunelui
În alte cartiere ale Văii Jiului, unde trenulețele nu puteau circula din cauza pantelor, cărbunele era adus cu căruțele, pentru a fi folosit la încălzirea locuințelor și în gospodărie. Totul în jur – casele, arborii, păsările - devenea negru, din cauza fumului și al prafului acestuia, își amintesc localnicii.
„Nașteri, logodne, nunți, înmormântări și toate celelalte mari întâmplări ale vieții au loc în acest peisaj întunecat de cărbune, din care oamenii n-au cunoscut până acum decât un singur mijloc de evadare: alcoolul. Ca și marinarii, minerii beau de câte ori au prilejul, ca o răzbunare împotriva vieții pe care o duc. Singură, băutura tare care le arde gâtlejul, îi poate face să uite cât de negru e cărbunele și cât de negre sunt coloniile, în ale căror case, cu o odaie și o bucătărie, dorm uneori câte zece copii, înghesuiți în două paturi, împreună cu părinții, sau uneori pe jos, de-a dreptul pe podele, așa cum i-am văzut cu propriii mei ochi”, relata scriitorul.
Iadul din subteran
La mijlocul anilor ´40, când scriitorul Geo Bogza călătorise în orașele cărbunelui, peste 10.000 de mineri munceau în Valea Jiului. În timp ce aspectul coloniilor în care trăiau era sumbru, condițiile de muncă din subteran erau și mai cumplite.
„În unele mine, cum sunt cele două puţuri din Aninoasa, apa intră prin mai multe locuri şi infiltrează mari cantităţi de murdărie şi nămol. Muncitorii angajaţi să conducă vagoneţii de cărbune traşi de cai prin galerii au fost cu toţi afectaţi de atacuri grave de reumatism. Ei trebuie să treacă prin apă şi noroi pe întreaga durată a schimbului de opt ore”, arăta o notă secretă din 1952, păstrată în arhivele digitalizate ale Agenției Centrale de Informații a Statelor Unite ale Americii.
Cantitatea de aer din subteran era limitată, iar ventilaţia deficitară, astfel că riscul accidentelor grave era ridicat. Praful de cărbune îi otrăvea pe mineri și îi făcea să dezvolte proble,e serioase la plămâni.
„Cei care au plămânii slabi încep să vomite până la leşin şi mulţi dintre ei mor după ce sunt transportaţi la suprafaţă. Le este interzis cu stricteţe minerilor să vorbească despre astfel de cazuri care ar putea fi evitate cu toate dacă managementul minelor ar lua măsuri adecvate pentru o mai bună ventilaţie etc.”, informau raportul CIA.
La ieşirea din puţuri, oamenii trebuiau să fie foarte atenţi, să se ţină bine de frânghii deoarece totul era alunecos din cauza umidităţii, iar apa se revărsa continuu din toate părţile.
„Când muncitorii ajung în final la suprafaţă sunt uzi de parcă ar fi ieşit din mare. Ei trebuie să aibă grijă ca echipamentele lor să fie uscate din nou până cînd încep schimbul următor, pentru că nimeni nu are mai mult de o uniformă”, dezvăluia autorul notei.
Orașele Văii Jiului, la fel de cenușii
Trei decenii mai târziu, la sfârșitul anilor ´70, numărul minerilor din Valea Jiului se triplase, însă condițiile de trai ale localnicilor și înfățișarea cenușie a zecilor de colonii, înconjurate cu timpul de noile cartiere de blocuri, de uzine miniere și de fabrici, au rămas la fel de triste ca în anii de după război. În Lupeni, Hunedoara, orașul mai multor catastrofe petrecute în subteran, oamenii resimțeau adânc mizeria din cartierele lor.
„Bulevardul oraşului este aliniat printre blocurile şi barăcile de cărămidă cu scuaruri minuscule în care copii cu feţele acoperite de funingine se joacă. Printre barăcile care datează dinaintea celui de-al doilea război mondial se văd ocazional blocuri cu apartamente noi, multe trântite în grabă la cererile muncitorilor, în urmă cu cinci şi zece ani. Acum şi ele sunt crăpate şi înnegrite”, relata jurnalistul David Andelman, corespondent al ziarului The New York Times, care a călătorit în Valea Jiului, în noiembrie 1977.
Una dintre coloniile din Lupeni purta nume Brazilia, pentru că minerii care au clădit-o plănuiseră inițial să plece în Brazilia. Însă banii pe care îi strânseseră i-au cheltuit, iar planurile li s-a spulberat, rămânând doar cu amintirea visurilor lor.
Mizeria, ascunsă la vizita lui Nicolae Ceaușescu
În Aninoasa, locul uneia dintre cele mai vechi colonii miniere, ale căror clădiri au fost înșiruite de aproape un secol și jumătate pe valea pârâului care traversează orașul revărsându-se în Jiul de Vest, o altă colonie devenise rușinea Văii Jiului. Înaintea unei vizite efectuată de Nicolae Ceauşescu, în anii ´70, în oraşele miniere, locul de pe marginea șoselei Petroșani – Lupeni a fost împrejmuit cu garduri de beton, ca preşedintele comunist să nu vadă condiţiile de trai ale ocupanţilor săi. Cu timpul, zidurile au fost demolate, dar situaţia oamenilor nu s-a schimbat.
În orașul învecinat, Vulcan, vechile colonii ocupă un teritoriu vast pe malurile Jiului, în vecinătatea minei, a ruinelor industriale și a căii ferate. Una dintre ele a fost înființată pentru a găzdui peste 3.000 de prizonieri sovietici aduși să muncească în minele de cărbune, în anii războiului.
După plecarea lor, pavilioanele au fost ocupate de români. În deceniile următoare, un cartier de blocuri turn din Vulcan a ajuns să poarte numele Dallas, după faimoasa metropolă americană.
Oraşele Văii Jiului au continuat să se extindă şi următoarele decenii, însă vechile lor colonii au rămas la un nivel minim condiţiile de confort oferite localnicilor. Abia în ultimii ani, în câteva astfel de cartiere, străzile au fost asfaltate, iar autoritățile au demarat proiecte pentru introducerea rețelei de apă și canalizare și pentru reabilitarea termică a unora dintre clădiri.
Se încarcă comentariile...
