Controversele megaproiectelor din România. Canalul Dunăre-Marea Neagră, dezastrul din anii '50 VIDEO
0Prezentate într-un mod spectaculos de regimul comunist și folosite ca justificări pentru greutățile românilor, lucrările la Canalul Dunăre-Marea Neagră au consumat resurse uriașe și au stârnit controverse. Și alte megaproiecte din trecut au avut aceeași soartă.
Peste 30.000 de oameni au ajuns, la începutul anilor ’50, pe șantierul Canalul Dunăre – Marea Neagră, unul dintre cele mai controversate mega-proiecte din deceniile de comunism.
30.000 de oameni, mobilizați la Canalul Dunăre - Marea Neagră
Lucrările la canalul fluvial dintre Cernavodă și Capu Midia, proiectat inițial pe o lungime de circa 64 de kilometri, au început în primăvara anului 1949, iar o mare parte din muncitori au provenit din rândul deținuților considerați dușmani ai regimului comunist, trimiși în cele peste 20 de lagăre de muncă înființate în Dobrogea.
Autoritățile au conceput un adevărat spectacol al entuziasmului în jurul construcției canalului și al importanței acestuia pentru România, menit să atragă cât mai mulți români în jurul său. Au anunțat că noua cale navigabilă, „cel mai nou râu din România”, va fi amenajată în cinci ani, în condițiile lucrărilor într-un sol deloc prielnic acestor construcții (calcar, nisip, loess și pânza freatică ridicată) cu unelte rudimentare.
„Până acum, venită nu numai din ţinuturile dobrogene, dar din cele mai depărtate colţuri ale ţării, o populaţie de circa 30.000 muncitori s-a împrăştiat de-a lungul traseului, pe unde, peste patru ani în loc de cinci — aşa cum şi-au luat angajamentul cei ce schimbă acum harta Dobrogei — vor răsări pe lângă Canal oraşe şi porturi noi. Se vorbeşte de ”şantier”, dar sunt peste 80 şantiere pe traseul de 60 de kilometri. de la Cernavodă la Marea Neagră, în bună parte întreprinderi de construcţie cu contract precum şi altele în regie”, informau ziarele comuniste la sfârșitul anului 1949.
Canalul Dunăre-Marea Neagră, privit ca un eșec de la început
În rapoartele din anii ’50 ale unor instituții occidentale, megaproiectul Canalul Dunăre-Marea Neagră era prezentat ca un eșec răsunător. Mașinile și uneltele rudimentare, uzate și stricate, unele aduse din Uniunea Sovietică, norma de muncă istovitoare, condițiile mizere de trai ale muncitorilor îngreunau munca miilor de oameni.
„Proiectul Canalului a fost conceput greşit dintru început. În perioada 1949 – 1951 traseul original a fost de mai multe ori modificat. Porţiuni întregi de săpături au fost abandonate, iar fundul canalului a fost lărgit şi pământul provenit de la săpături a fost deplasat în mai multe rânduri dintr-o parte în alta. În 1951, experţii trimişi de la Bucureşti şi-au dat seama că deschizîtura Canalului era prea mică şi au dat ordin ca malurile să fie lărgite cu câte 1,5 metri în fiecare parte. Risipa de materiale, incapacitatea personalului tehnic şi furturile erau în floare. În apoca aceea s-a făcut o anchetă riguroasă şi au fost arestaţi o serie de ţapi ispăşitori, care au fost judecaţi în 29 august – 1 septembrie 1952”, arăta un document confidenţial din 1955, păstrat în arhivele Radio Europa Liberă (RFE).
Mărturiile unor foști deținuți politic, redate în același document, dezvăluiau atrocitățile suferite de prizonierii lagărelor de muncă de pe traseul canalului.
„În iarna anului 1949, care a fost extrem de aspră, au murit degeraţi numeroşi deţinuţi, care erau înlocuiţi cu alţii aduşi din diferite închisori ale ţării. Era un regim de exterminare fizică. Cei care nu îndeplineau norma erau supuşi la pedepse crunte: li se tăia raţia de hrană, li se lua dreptul de a primi pachete şi scrisori ori de a fi vizitaţi de rude, erau stropiţi iarna cu apă şi vârâţi în carcere fără acoperiş, de unde cei mai mulţi erau scoşi morţi de ger. Bătaia era în toi. Echipele de muncă erau comandate de brigadieri recrutaţi dintre deţinuţii de drept comun, în special dintre criminalii cei mai fioroşi, aleşi de colonelul Albon, inspectorul şantierului. Numeroşi deţinuţi politici de la Taşaul au fost ucişi”, arăta documentul.
Dorit de sovietici, lucrat de români
Canalul Dunăre-Marea Neagră era destinat, potrivit notelor secrete ale spionajului american să facă posibilă intrarea navelor sovietice de 15.000 de tone în inima Balcanilor, arăta un raport al Agenției Centrale de Informații a SUA (CIA).
„Proiectul se baza pe folosirea la maximum a capacităţii de muncă manuală şi la minima folosirea a utilajelor. Fiecare muncitor trebuia să sape între un metru – un metru jumătate şi nouă metri de şanţuri pe zi”, arăta o notă secretă a CIA, din 1952.
La începutul anilor ’50, presa din România comunistă continua să prezinte cu entuziasm marele șantier din Dobrogea, într-o abordare spectaculoasă, menită să distragă atenția de la problemele care i-au adus în cele din urmă un sfârșit dezastruos.
Românii aflau că pe imensul șantier munca era „foarte bine plătită“, iar angajarea la Canal „nu era condiționată de rămânerea până la finalizarea lucrărilor“. Un sfert din angajații șantierelor erau femei, condițiile de cazare în dormitoare, hrana, instalațiile sanitare și echipemantele de lucru „erau bune“, iar întrecerile sportive și activitățile de recreere erau nelipsite din rutina noilor comunități.
Șantierul canalului devenise, în 1952, un furnicar cu peste 5.000 mii de utilaje, motoare și vagoneți și peste 1.500 de camioane, multe dintre ele aduse din Uniunea Sovietică sau Cehoslovacia, majoritatea însă, de mâna a doua, care aveau nevoie continuu de reparații și improvizații arătau documentele din arhivele spionajului american.
„Cea mai mare parte a muncii de mutare a pământului este făcută manual, de prizonieri angajaţi în proiect. Au fost atâtea întârzieri la Canal că de-abia un sfert din el a fost realizat”, se arăta într-o notă informativă a CIA din iunie 1952.
Canalul Dunăre-Marea Neagră, abandonat în 1953
Un an mai târziu, șantierul din Dobrogea a fost abandonat, utilajele au fost dezmebrate sau trimise în URSS, lagărele de muncă au fost desfiinţate, iar muncitorii - strămutaţi.
Cei mai ghinionişti dintre ei au fost transferaţi la noile mine de uraniu deschise în Transilvania, alții pe șantierele barajului și hidrocentralei Bicaz.
Regimul comunist din anii 1950 a dat vina pe sabotori pentru eșecul proiectului, din care până la finalul anului 1953 au fost realizați circa 20 de kilometri. Unii autori îl considerau inutil în anii ’50, pentru România tot mai izolată pe plan extern.
„Chiar dacă proiectul ar fi fost finalizat, Canalul nu ar fi fost util sub prezenta izolare economică a României şi faţă de restricţiile economice aplicate Estului. A fost argumentat că Uniunea Sovietică a fost interesată de construcţia canalului în 1950-1951 din motive economice şi militare, ceea ce ar fi explicat de ce guvernul sovietic a trimis tehnicieni şi utilaje la Canal, dar în realitate Canalul avea o mică valoare strategică, chiar şi în eventualitatea unui război”, informau autorii unui studiu denumit „Munca forţată în Democraţiile populare” publicat în 1955 la New York.
Lucrări la Canal, reluate în anii '70
Lucrările la Canalul Dunăre-Marea Neagră au fost reluate două decenii mai târziu, însă munca manuală folosită în anii ’50 fusese înlocuită în mare parte de utilaje.
„Proporţia mecanizării, la ceasul de faţă: peste 95%. Proporţia utilajelor noi, de concepţie inedită, cu performanțe tehnice inedite, a căror carieră românească — şi nu numai românească — se inaugurează pe acest şantier: la fel de mare. Adică, pe lângă clasicele excavatoare electrice mari, cu capacităţi între 3 şi 8 metri cubi, se pot vedea excavatoare de 8 - 10 metri cubi, operă a constructorilor de la Progresul- Brăila. Mai pot fi văzute, pe lângă clasice Belazuri sau autobasculante româneşti de 16 tone, autobasculante, tot româneşti, de 50 de tone, premiere ale Braşovului, şi ele testate aici, pe şantierul Canalului”, informa revista Flacăra, în 1978.
Lucrările la Canalul Dunăre-Marea Neagră, de circa 64 de kilometri, au fost inaugurate în 1984, de Nicolae Ceaușescu, iar trei ani mai târziu a fost finalizată și ramura sa nordică Poarta Albă - Midia Năvodari, în lungime de 31 de kilometri.
Investiția în Canalul Dunăre-Marea Neagră a fost estimată la peste două miliarde de dolari. Canalul scurtează calea navelor spre portul Constanţa, prin Cernavodă, cu circa 400 de kilometri.
În România comunistă și alte megaproiecte au stârnit controverse prin risipa de resurse folosită pentru realizarea lor în raport cu utilitatea lor.
Barajul din Retezat, de pe târâmul sălbatic al munților
Barajul Gura Apelor din Retezat (video) a fost construit cu eforturi mari în inima munților Retezat. Lucrările la Amenajarea Râul Mare – Retezat au început în 10 ianuarie 1975.
„Totul e foarte simplu: se ia un munte, se fărămițează şi apoi se transportă în altă parte, unde va forma noul baraj”, informa revista Flacăra, într-un amplu reportaj dedicat proiectului, în 1975.
În următorul deceniu, peste 10.000 de români au muncit pe șantierul uriaș din masivul Retezat, în condiții dificile, la barajul Gura Apelor și la uzinele hidroelectrice Retezat și Clopotiva, cu o putere instalată de 349 MW și o energie medie multianuală de 629,50 GWh.
La începerea lucrărilor, oficialitățile statului român asigurau că impactul lucrărilor din Retezat asupra mediului va fi minim şi că vor lua măsuri de reducere a acestuia, proiectul de dezvoltare pe plan hidroenergetic fiind considerat unul extrem de important pentru România atât economic, cât și în ce privește protecția mediului.
Hidrocentrala Retezat, construcție subterană de mare cădere (582,5 metri), cu volumul unei clădiri de 15 etaje, în care sunt adăpostite cele două turbine Francis, a fost construită în 11 ani, având puterea instalată de 335 MW.
Proiectul mai cuprindea acumularea Lacul Gura Apelor, întins pe mai mult de 400 de hectare, construcția unuia dintre cele mai mari baraje de anrocamente din lume, barajul din Retezat, cu înălțimea de aproape 170 de metri, și a unei centrale cu puterea instalată de 14 MW, în aval, la Clopotiva.
Condiţiile de lucru din Retezat au fost extrem de dure, iar o mulțime de accidente de muncă au avut loc pe durata lucrărilor și au făcut aproape 50 de victime. Inundaţiile, prăbușirile de stânci şi alunecările de teren frecvente au cauzat și ele întârzieri, la fel și insuficiența forței de muncă și a dotărilor constructorilor.
În același timp, unele organizații internaționale de mediu au reclamat proiectul ca fiind dăunător uneia dintre ultimele ținuturi sălbatic rămas aproape neatinse de intervenția oamenilor din Europa, Parcul Național Retezat.
Casa Poporului, ambiția costisitoare lui Nicolae Ceaușescu
Palatul Parlamentului (Casa Poporului ori Casa republicii), cea mai mare clădire din România, a stârnit și ea numeroase controverse datorită costurilor și a utilității ei. Lucrările la cea mai mare clădire din România și la Bulevardul Victoria Socialismului au demarat în vara anului 1984, startul lor fiind dat de fostul președinte comunist Nicolae Ceaușescu.
Între timp, pentru a face loc marelui șantier, au fost demolate cartiere care ocupau o suprafaţă de peste şapte kilometri pătraţi din centrul vechi al Capitalei şi au fost mutaţi forţat peste 40.000 de oameni.
Peste 20.000 de oameni au muncit la Casa Poporului, iar în 1990 circa 80% din construcție era realizată. Abia în 1997 lucrările au fost finalizate, clădirea fiind considerată una dinter cele mai costisitoare din lume.
Casa Poporului are o suprafaţă de 365.000 de metri pătraţi, peste 1.100 de camere, 12 etaje, dar şi niveluri subterane. Ea ar cuprinde circa un milion de metri cubi de marmură, 7.000 de tone de oţel, 1.000 de tone de bazalt, 900.000 de metri cubi de esenţe de lemn, 3.500 de tone de cristal, 200.000 de metri cubi de sticlă, 15.000 de candelabre, 220.000 de metri pătraţi de covoare, 3.500 de metri pătraţi de piele.
Se încarcă comentariile...
