Spionii CIA, despre iadul zecilor de mii de români de la Canalul Dunăre - Marea Neagră: cum a eşuat primul mega-proiect din România anilor 1950
0Zeci de mii de oameni au muncit în anii 1950 la construcţia Canalului Dunăre – Marea Neagră. Cei mai mulţi dintre ei au fost deţinuţi. Mega-proiectul s-a dovedit un eşec răsunător al acelor ani, iar notele secrete ale Agenţiei Centrale de Informaţii (CIA) oferă detalii puţin ştiute despre soarta Canalului şi a oamenilor obligaţi la construcţia sa.
Canalul Dunăre – Marea Neagră a fost unul dintre primele megaproiecte ale noului regim comunist instaurat în România şi controlat de Uniunea Sovietică. Lucrările la canalul fluvial dintre Cernavodă şi Capul Midia, care urma să aibă circa 70 de kilometri, au început în primăvara anului 1949. După aproape cinci ani de lucrări, în care au fost folosiţi zeci de mii de muncitori, majoritatea deţinuţi în lagărele din Dobrogea, proiectul s-a dovedit un eşec răsunător al acelor vremuri.
Şantierul a fost abandonat în toamna anului 1953, lagărele de muncă au fost defiinţate, iar muncitorii strămutaţi. Cei mai ghinionişti dintre ei au fost transferaţi la noile mine de uraniu deschise în Transilvania.
Autorităţile regimului comunist din anii 1950 au oferit puţine informaţii despre situaţia Canalului Dunăre – Marea Neagră, mulţumindu-se să dea vina pentru eşecul proiectului pe „sabotori”. Lucrările au fost urmărite îndeaproape de spionii şi colaboratorii Agenţiei Centrale de Informaţii a Statelor Unite ale Americii.
În arhivele CIA s-au păstrat nenumărate note informative secrete care ofereau detalii despre şantierul uriaş şi despre situaţia celor care au fost obligaţi să munească la construcţia sa. Iată câteva dintre acestea:
Primele luni de muncă
Lucrările la construcţia Canalului Dunăre – Marea Neagră au început în primăvara anului 1949. Marele canal fluvial era destinat să facă posibilă intrarea navelor sovietice de 15.000 de tone în inima Balcanilor, arăta un raport al CIA. În scurt timp, în Dobrogea au fost detaşaţi între 15.000 şi 20.000 de muncitori cu vârste între 15 şi 60 de ani.
„Cea mai mare parte a muncitorilor între 15.000 şi 18.000 sunt deţinuţi ai Ministerului de Interne, aduşi în lagărele Taşaul, Poarta Albă, Cernavodă şi Columbia - de lângă Cernavodă. Sunt deţinuţi de drept comun, persoane care au încercat să fugă din ţară şi deţinuţi politici. Uneori sunt bătuţi şi forţaţi să muncească la temperaturi negative”, arăta un raport al CIA, din 1950. Oamenii munceau între 10 şi 12 ore pe zi, în 1950, potrivit unei note secrete a CIA.
„Proiectul se baza pe folosirea la maximum a capacităţii de muncă manuală şi la minima folosirea a utilajelor. Fiecare muncitor trebuia să sape între un metru – un metru jumătate şi nouă metri de şanţuri pe zi”, se arăta într-o altă notă secretă.
Unele privilegii erau acordate celor care se ofereau voluntar pentru a munci la canal, iar mulţi constănţeni şi-au părăsit vechile meserii pentru a merge pe şantier, arăta o notă secretă din 14 aprilie 1950. Au mai fost construite case, birouri, instalaţii de apă şi străzi pentru muncitorii din Năvodari. O şcoală de ucenici a fost înfiinţată la Constanţa, pentru viitorii muncitori de pe şantierul Canalului Dunăre – Marea Neagră. Şantierul avea la început şi un ziar de propagandă numit „Canalul”, care apărea în Constanţa şi costa trei lei. Entuziasmul prezentat de autorităţi s-a risipit în scurt timp.
„Deşi Canalul este sinomin cu Iadul pentru orice muncitor, au fost făcute câteva eforturi pentru a le ridica moralul măcar celor care nu sunt prizonieri. În trei ani, au fost 560 de spectacole de divertisment, de diferite feluri. Trei camioane aduc filme sovietice în zone în care alt fel de divertisment nu este”, arăta o altă notă informativă, desecretizată de CIA.
Foloseau utilaje de proastă calitate
Spionii americani informau în vara anului 1950 şi despre calitatea echipamentului folosit la Canalul Dunăre – Marea Neagră.
„Excavatoarele fabricate în Cehoslovacia de pe şantierul Canalului Dunăre – Marea Neagră sunt atât de slabe în ce priveşte calitatea, încât după trei luni de întrebuinţare funcţionează doar cu reparaţii continue. Excavatoarele produse în Uniunea Sovietică şi care funcţionează electric nu sunt încă în funcţiune. Munca de excavare cu echipamente sovietice este făcută cu utilaje de mâna a doua, incluzând echipament P & H, vândut clienţilor români înaintea războiului. Cea mai mare parte a muncii de mutarea pământului este făcută manual, de prizonieri angajaţi în proiect. Unele componente din tractoarele Carepillar au fost primite din Marea Britanie, dar pompele, injectoarele, cilindruu şi rolele nu au putut fi obţinute de la englezi”, se arăta într-o notă informativă din iunie 1952.
Planurile tehnice originale ale Canalului Dunăre – Marea Neagră au fost realizate de inginerul Iarca Oprişan.
„El a fost arestat pentru întârzierea lucrărilor la Canal, în primul an, şi a fost înlocuit cu un inginer comunist, numit Comino, care încă este la conducerea lucrărilor”, informa CIA, în august 1952.
Mult material este produs local şi unele materiale sunt aduse din URSS. Nimic însă nu ajunge la timp. Unele echipamente fabricate în Germania sau în ţările satelite au fost revopsite pentru a părea că sunt de provenienţă sovietică. Muncitorii se amuză când descoperă semnele iniţiale sub vopseaua aplicată prost. Marcajele găsite de obicei sunt: „Orestein & Koppel, A. G.” şi „A.L. Hoepfner, Dormund”, arăta un document secret, din august 1952.
Aproape 5.000 de utilaje, motoare şi vagoneţi, dintre care 92 de excavatoare şi peste 1.500 de camioane au fost folosite în 1952 pe şantier.
„Au fost atâtea întârzieri la Canal că de-abia un sfert din el a fost realizat”, informau americanii, în 1952.
30.000 de oameni lucrau la Canal
O notă secretă a CIA, din 24 septembrie 1952, informa că la acea vreme existau opt lagăre de deţinuţi în zona şantierului Canalul Dunăre – Marea Neagră. Erau de patru ori mai mulţi deţinuţi politici, decât de drept comun la canal.
La Cernavodă a fost înfiinţat un lagăr pentru femei, cu 400 de deţinute. De asemenea, exista un lagăr pentru prizonieri pedepsiţi pentru ineficienţă administrativă. La Castelul, aflat lângă Medgidia, era un lagăr pentru 1.000 de deţinuţi de drept comun. La Saligny funcţiona un lagăr pentru deţinuţi de drept comun şi politici. La Poarta Albă erau circa 7.000 e prizonieri, cu pedepse mai mici de trei ani. La Valea Neagră lângă Lacul Taşaul, exista un lagăr pentru deţinuţii cu pedepse între trei şi 10 ani, politici şi de drept comun, iar la Cap Midia pentru cei cu pedepse de peste 10 ani. Un lagăr mai exista în Peninsula, lână Lacul Taşaul.
Se zvonea că o bază pentru submarine se construia în acelaşi timp la Cap Midia, blocuri de ciment de câte 40 de tone fiecare fiind realizate de deţinuţi.
30.000 de muncitori
Forţa de muncă a crescut treptat la 30.000 de oameni şi era grupată în trei categorii: muncitori liberi, dar cărora nu le este permis să se transfere la alte locuri de muncă din motive politice (5.000 – 7.000), militari proveniţi din rândul burghezilor şi moşierilor (în jur de 3.000) şi deţinuţi politici şi de drept comun, cei mai mulţi, arăta un raport al CIA, din 31 octombrie 1952.
„Aceşti muncitori locuiesc în 17 lagăre, cele mai mari fiind la Năvodari şi Poarta Albă. În unele locuri se lucrează în trei schimburi. Fiecare prizonier munceşte opt ore, se odihneşte opt ore şi apoi munceşte din nou pentru opt ore. Prizonierii locuiesc în barăci, dorm pe paie şi nu au mâncare suficientă. Rata mortalităţii este foarte ridicată printre ei”, arăta un document din iunie 1953, păstrat în arhiva CIA.
Deţinuţii primeau dimineaţa 250 de grame de pâine neagră, o cană de ceai şi 35 de grame de marmeladă. La prânz primeau 250 de grame de pâine neagră, 350 de grame de supă, 300 de grame de fasole sau cartofi şi, de trei ori pe săptămână, 150 de grame de carne. La cină primeau 400 de grame de pâine de mălai şi 200 de grame de fasole sau cartofi. Mai primeau cinci ţigări şi 250 de grame de săpun pe lună, arăta o altă notă secretă a CIA, din 1952.
Cei care îşi depăşeau norma, beneficiau de câteva zeci de grame în plus de pâine sau de câteva ţigări în plus, pe lună. Vara prizonierii erau îmbrăcaţi în bocanci, pantaloni scurţi şi tricouri de bumbac, iarna primeau izmene şi paltoane. Li se mai dădeau geamantane militare pentru a-şi păstra mâncarea şi păturile. Dormeau în paturi de fier. Comandanţii lagărelor puteau permite sau interzice ca deţinuţii să primească pachete de la familii.
„În una dintre coloniile pentru femei, de lângă Sulina, deţinutele politice locuiesc împreună cu prostituatele”, arăta o altă notă secretă, din 2 iunie 1953. Multe dintre prostituate erau aduse de pe străziel Bucureştilor, direct în detaşamentele de muncă forţată.
Mii de oameni izolaţi complet, la săpat de şanţuri
Cea mai cunoscută închisoare dintre toate se afla la Kilometrul 31 al Canalului Dunăre – Marea Neagră, unde sunt ţinuţi aproximativ 2.000 de oameni. Prizonierii erau condamnaţi la pedepse de 10 – 15 ani de închisoare şi erau complet izolaţi. Erau folosiţi doar la săpat.
Cel mai mare lagăr se afla la Poarta Albă, cu 6.000 de prizonieri în 1953. Era şi un loc de tranzit, unde deţinuţii erau examinaţi şi distribuiţi pe şantier. Barăcile lagărului ocupau zece hectare şi aveau 25 de metri lungime şi 10 metri lăţime, arăta o altă notă informativă din 19 februarie 1953
Canalul a foste construit sub Direcţia Generală Superioară a Muncii – DGSM. Conform planului, urma să fie finalizat în 1955, dar era aşteptat să fie realizat până în 1954. „
Acest canal va avea 65 de kilometri lungime, 80 de metri lăţie şi nouă metri adâncime. Va fi de 300 de metri lăţime la Cernavodă şi Capul Midia. La început, munca era făcută manual. Utilaje moderne au fost aduse din Cehoslovacia şi Uniunea Sovietică. Acestea includeau excavatoare electrice, camioane Skoda, echipament pe şine, utilaje de săpat şi alte echipamente. Oricum, munca manuală a continuat să fie folosită, cel mai mult la săparea şanţurilor de irigaţie pentru câmpurile din jurul canalului. Au fost plantaţi pomi fructiferi pe malurile canalului. Munca la canal a continuat zi şi noapte, în trei schimburi de câte opt ore. Şantierul e păzit de un număr mare de forţe de Miliţie şi Securitate”, informa CIA în 1953.
Un raport din mai 1954 arăta că lucările la Canalul Dunăre – Marea Neagră erau însă departe de a f realizate. La sfârşitul anului 1953, şantierul a fost abandonat.
„Zvonuri din România sunt că maşinăriile sovietice utilizate la construcţia Canalului sunt defecte şi cedează constant, încetinind operaţiunile în anii 1952 – 1953. Guvernul român a dat vina pe muncitori, mullţi dintre ei deţinuţi politici, susţinând că au sabotat proiectul. Se pretinde că mai multe lagăre de muncă pentru deţinuţii politici au fost dezafectate, iar muncitorii au fost transferaţi la minele de uraniu care au fost deschide recent lângă Baia Mare, în Transilvania”, arăta documentul secret.
Doar 20 de kilometri din Canalul Dunăre – Mare Neagră au fost finalizaţi complet înainte ca lucrările să înceteze în toamna anului 1953. Toate utilajele au fost dezmembrate, iar materialele rămase au fost transportate în Uniunea Sovietică, informa CIA, într-un alt raport din 1954.
Nicolae Ceauşescu a ordnat reluarea lucrărilor la Canal
Lucrările fie reluate în 1975, la dorinţa lui Nicolae Ceauşescu, după ce în Dobrogea au fost concentrate Centrala Atomică de la Cernavodă şi platforma petrolieră de la Midia Năvodari, ce aveau să întărească puterea economică dată României de Portul Constanţa. Canalul Dunăre – Marea Neagră a fost inaugurat în 26 mai 1984, de către Nicolae Ceauşescu. Proiectul, pentru care statul român a cheltuit două miliarde de dolari, a însemnat excavarea a aproape 300 de milioane de metri cubi de pământ şi turnarea a cinci milioane de metri cubi de betoane. Canalul scurtează calea navelor spre portul Constanţa, prin Cernavodă, cu 400 de kilometri. Canalului Dunăre - Marea Neagră a avut un rol important în dezvoltarea Portului Constanţa a cărui extindere a început în anii 1960.
Vă recomandăm să citiţi şi: