Cât de frumos se exprimau românii în scrisorile de acum un secol. Epistola fiului către mama sa, căreia i se închina „cu fiască plecăciune“

Lingviştii spun că formulele vechi de adresare din scrisori erau scrise cu mai mult bun gust şi stil, cu o conotaţie afectivă care suna foarte frumos.

Cu mult diferit faţă de ceea ce se întâmplă astăzi, când salutul epistolar a fost înlocuit cu e-mail-uri sau mesaje pe Facebook, vechile formule de adresare de acum un secol şi chiar mai mult cu siguranţă erau  scrise cu mai mult bun gust şi stil, cu o conotaţie afectivă care suna foarte frumos.

Unul dintre cei mai cunoscuţi folclorişti şi etnologi români,  academicianul Artur Gorovei, a produs în lucrările sale documente care sunt extrem de sugestive.

“Cea mai uzitată formulă cu care se începeau scrisorile celor vechi erau cuvintele stereotipe: «Cu plecăciune mă închin dumitale», ceea ce ar corespunde cu banala formulă de astăzi, «Stimate Domnule»”, menţiona Artur Gorovei, în perioada României interbelice.

Academicianul spune că scrisori între prieteni, prin care oamenii îşi manifestau dragostea sau dorinţa de a se şti unul pe altul nu prea se obişnuiau pe atunci, pentru că prietenii se vizitau şi nu era nevoie de mai mult.

Totuşi, în mâinile folcloristului au căzut mai multe astfel de epistole schimbate între rude.

Scrisoare de la Văscăuţi

Astfel, pe 24 martie 1831 un bărbat din Văscăuţi-Basarabia, îi scrie mamei sale din judeţul Suceava.

“Cu fiască plecăciune, închinându-mă, sărut cinstita mâna Dumitale, mamă cucoană”. Scrisoarea este interesantă ca relatare şi enumerare a  evenimentelor parcurse de când cei doi nu s-au mai văzut, iar finalul se încheie în acelaşi stil curat: “Leliţei Zoiţei, leliţei Frăsiniţei şi bădiţălui Dumitrache cu plecăciune li sărut mâna şi mă rog să mă ierte că nu li am scris nimică, din pricina neîncăperei de vreme şi cu acestea sînt a Dumitale  plecat fiu, Iancu Borş”, este mesajul folosit într-o scrisoare de la 1831.

Tot în aceeaşi perioadă, o mamă îşi dojeneşte prin scris fiul care uitase să mai trimită o scrisoare acasă.

“Iubite fiule Petrachi, părinteşte te sărut. Întâi doresc să ştiu cum te afli, de eşti sănătos, să mă bucur. Pentru noi îţi vestesc că acum suntem sănătoşi. Am fost bolnavă tare şi eu, şi babacă-tău. Petrachi dragă, cum n-ai milă să mă înştiinţezi cum te afli”.

Sau o altă formulă de adresare: “Cu frăţească dragoste mă închin Dumitale iubitule frate”, încheiată cu urarea "Pân la plăcuta întâlnire rămân a Dumitale soră".

În scrisori de afaceri, pe care şi le adresau boierii, aceştia întrebuinţau formule de politeţe care variau după rangul social al persoanelor cărora se adresau.

"Cinstit dumitale Căpitan Obreja, fericită sănătate, continuarea fiind o scriere adresată unui inferior, ai venit la mine, rugându-mă să-ţi dau şi n-ai mai venit".

La 21 septembrie 1835, un anume domn Lambrino trimite din Focşani o scrisoare, la "Fulticeni", care începe cu vorbele "Domnul meu K.K. Kostake" şi sfârşeşte: "Doresc ca scrisoarea aceasta să vă găsească sănătoşi şi sunt al Dumitale plecată slugă, Lambrino".

Jalbe la stăpânire

După aproape un secol, la sfârşitul Primului Război Mondial, lucrurile aproape că nu s-au schimbat, oamenii având acelaşi stil blând,  chiar şi în petiţiile şi reclamaţiile pe care le scriau.

Iată, de exemplu, cum se exprimau nişte sărmane din Vrancea într-o reclamaţie scrisă de mâna unei femei “mai scuturate”, în sensul că avea ceva carte.

Pe deasupra avem şi un scurt tablou al necazurilor din acea vreme, când oamenii mureau de foame.

Documentul se află la Arhivele Naţionale Vrancea.

“Domnule administratule de razboiu, voi săruta mâna ca la un tată al nostru noi nenorocitele femei refugiate. Facem plângere la dumneavoastră că am pierdut toate ale mâncării fugind de la locurile noastre din sat în sat, fugind de duşman, de inamic, căzând giulele printre noi ca ploaia şi aşa noi am scăpat din comună cu sufletul şi cu copii în braţe fincă fusese o luptă dicuseara şi atunci am scăpat prin tranşei şi prin beciu, mai târziu tot în aceias noapte.  Pe ziua de 7 august a vinit şăful de jandarmi şi nea sculat din somn şi nea zis sculaţi şi fugiţi şi noi unde să fugim şi el a spus unde vă îndreaptă Dumnezeu de scăpaţi cu sufletul, înjurândune de Dumnezeu izbindune cu ciomagul ca pe nişte câini şi era un ţipet pe toată lumea şi copii înspăimântaţi şi ţipând că nu şi găsi mumele lor şi mamele pe ei fincă era noapte şi aşa noi nenorocitele femei a trebuit să ne luăm copii în braţe şi pe alţii de mână şi a trebuit să plecăm fincă şefii ne izbea cu ciomagul"

Jalba se încheia astfel.

"Aceasta jalbă care o facem la dumneavoastră vă rugăm foarte mult să primească aceasta rugăminte şi plângere a noastră fincă noi nenorociţii refugiaţi am suferit gloanţele ca şi soldatul mobilizat, mai rău fincă de soldat a avut grijă statul şi de mâncare şi de haine dar de noi na avut nici o grijă până acum, mai bine ne lasă să murim de tunuri decât să murim de foame. Aceasta plângere este făcută de Elena Dimofte, Tinca Macarie cu orfanii, Elena Cojocaru cu orfanii etc“.