Povestea românului care a revoluţionat iconografia creştină. Descoperirea uluitoare despre poziţia în care erau crucificaţi oamenii acum 2.000 de ani
0Antropologul român Nicu Haas a descoperit în 1967 într-un cimitir din Israel singurul schelet al unui tânăr crucificat în urmă cu 2.000 de ani. Omul de ştiinţă a dovedit pentru prima oară că poziţia pe cruce a celui ucis diferă de cea prezentată de iconografia creştină.
După Războiul de Şase Zile care a avut loc în anul 1967, în urma căruia Israelul a obţinut controlul în Peninsula Sinai, Înălţimile Golan şi alte teritorii din Egipt, Siria şi lordania, a început în Ierusalim construirea de blocuri pe locurile unde odată păşteau oile păzite de beduini. Pe colina numită Giv 'at Ha-Mivtar s-au descoperit o serie de încăperi subterane care făceau parte dintr-un imens cimitir evreiesc vechi pe peste două milenii.
Era un cimitir diferit faţă de cele moderne: în stânca moale, calcaroasă, vechii locuitori ai acestor ţinuturi au săpat camere mortuare. De jur împrejurul pereţilor camerelor principale au fost amenajate în piatră bănci de doi metri fiecare. Pe aceste bănci au fost descoperite mai multe schelete complete. După determinările efectuate, şi cu ajutorul obiectelor de ceramică găsite în morminte, specialiştii au stabilit că locurile funerare datau din anii 37 îH şi până la mijlocul primului secol.
Antropologul de origine română Nicu Haas, cel care a dus această ştiinţă în patria urmaşilor lui David, chemat să studieze cele 35 de schelete, a făcut o descoperire uimitoare. În sarcofagul patru se găseau scheletele unui adult şi al unui copil, probabil tată şi fiu. O inscripţie pe osuar descifrată parţial consemna faptul că acolo fusese înmormântat „Yehohanan Ben“. Yehohanan era un nume ebraic obişnuit în acea perioadă, iar „Ben“ însemna „fiul lui“. Studiind cu atenţie rămăşiţele pământeşti, Nicu Haas a observat că oasele călcâielor adultului, acoperite cu o crustă calcaroasă, sunt străpunse de un cui de fier ruginit, lung de 17 – 18 centimetri. A realizat faptul că se află în faţa unui act de crucificare.
Întâmplarea a făcut ca, în cazul lui, cuiul înfipt în călcâi să fie îndoit şi astfel nu a mai putut fi scos, rămânând acolo timp de 2.000 de ani. După primele estimări, s-a stabilit că actul de crucificare a avut loc la începutul erei noastre, în anul 7, atunci când evreii s-au răsculat împotriva romanilor sau în timpul distrugerii Templului, în anul 70, crucificatul putând fi unul dintre răsculaţi.
Mai mult decât atât. Prin descoperirea sa, omul de ştiinţă român a demonstrat pentru prima oară felul în care romanii aplicau pedeapsa prin crucificare şi poziţia victimei pe cruce, diferită de reprezentarea clasică, acceptată de Biserică. Astfel, el a demonstrat poziţia pe cruce a acestui schelet ca fiind următoarea: picioarele aşezate paralel, ambele străpunse de acelaşi cui la nivelul călcâiului. Membrele inferioare erau unite, genunchii aduşi, genunchiul drept trecând peste cel stâng. Trunchiul era răsucit într-o parte, iar antebraţele întinse şi străpunse de un cui în apropierea încheieturii mâinilor. Corpul propriu-zis stătea cu şezutul pe o bucată din lemn numită sedecula, ataşată de trunchiul vertical al crucii. Poziţia cu genunchii îndoiţi şi braţele întinse îngreuna mult respiraţia victimei care, după o lungă agonie, îşi dădea sufletul, acesta fiind scopul crucificării: de a provoca o moarte lentă cu multă suferinţă.
Lovitura de graţie
Nicu Haas a reprezentat victima cu braţele întinse pe bârna orizontală a crucii şi a dovedit că acele cuie treceau prin oasele antebraţelor la nivelul încheieturii mâinilor şi nu prin palme, aşa cum este reprezentată crucificarea de către biserică. Dacă acele cuie ar fi trecut doar prin palme, acestea s-ar fi desprins de cruce din cauza greutăţii trupului.
Un alt aspect important al descoperirii de la Ierusalim era că acestui crucificat i s-a dat „lovitura de graţie“ pentru a grăbi moartea victimei şi pentru a-i scurta astfel agonia. Uneori, la această metodă se apela la cererea familiei care dorea să-şi îngroape mortul până la apusul soarelui, după obiceiul evreiesc. Lovitura de graţie consta în spargerea oaselor (fibula şi tibia) la nivelul încheieturii picioarelor cu un instrument tăios, printr-o singură lovitură. De această metodă a avut parte şi tânărul nostru: a primit o lovitură de graţie în timpul vieţii şi una la scurt timp după ce a murit pentru a fi coborât de pe cruce.
Pentru prima oară în istorie s-a putut dovedi cu probe materiale felul în care se efectua pedepsirea prin crucificare a omului fixat cu cuie pe un suport de lemn. În reconstituirea crucificării, Nicu Haas a folosit crucea în formă de T din motive istorice. Se pare că acest tip de cruce ar fi fost folosit de egiptenii antici.
Dar cum se explică faptul că deşi crucificarea s-a practicat pe scară atât de largă de-a lungul secolelor şi totuşi nu s-a găsit niciodată vreo urmă de crucificare pe miile de schelete? Una dintre explicaţii ar fi faptul că romanii scoteau toate cuiele după moarte pentru a fi folosite în alte crucificări, din motive economice.
După ce a făcut descoperirea epocală, celebrul antropolog a mers mai departe şi a vrut să ştie cum arăta tânărul crucificat. Folosind o tehnică antropologică proprie, a „îmbrăcat“ oasele cu muşchi şi piele şi a reconstituit figura lui. L-a descris ca fiind un tânăr de 24 – 28 de ani, înalt de 1,67 m, cu trăsături fine, slab. Faptul că nu s-au găsit semne care să ateste faptul că tânărul a depus vreodată muncă manuală sau că ar fi suferit vreo traumă fizică denotă apartenenţa sa la o clasă superioară.
Este Iisus cel crucificat?
Descoperirea sa a fost publicată iniţial în volumul „Israel Exploration Journal“ din anul 1970, însă a stârnit vâlvă în spaţiul academica şi, în general, în lumea creştină, spune dr. Hava Haas, soţia sa, cea care, după moartea lui Nicu Haas a publicat şi o carte-omagiu pentru soţul său. Volumul conţine aprecieri ale savanţilor din întreaga lume, articole apărute în presa din Israel şi din toată lumea. „Zeci şi zeci de scrisori au sosit din toate colţurile lumii, în care întrebarea principală era dacă se poate dovedi că scheletul crucificatului găsit la Ierusalim era cel al lui Iisus. Nicu a răspuns tuturor că nu va fi niciodată posibil de ştiut. În primul rând, după religia creştină, corpul lui Iisus s-a ridicat în ceruri. De altfel, niciun schelet crucificat găsit, sau care va fi găsit, nu poate avea un semn distinctiv că ar aparţine lui Iisus“, spune Hava Haas.
Metoda crucificării, cea mai ruşinoasă pedeapsă
Crucificarea, ca metodă de ucidere, se folosea cu mult înainte de era creştină. Asirienii şi babilonienii au fost printre primii care au folosit această metodă de pedeapsă. Regele Persiei, Darius, folosind modelul asirienilor, a crucificat 3.000 de oponenţi în Babilon, în anul 519 îen. Acest fapt este menţionat în scrierile lui Herodot. Crucificarea era considerată cea mai ruşinoasă şi mai crudă pedeapsă. Juristul roman Iulius Paulus spunea că este o metodă mai groaznică decât arderea sau sfâşierea de către animalele sălbatice. Seneca se întreba în scrierile sale: „Poţi găsi pe cineva care ar prefera să i se stingă viaţa picătură cu picătură în durere şi agonie de nesuportat decât să moară deodată?“.
Zeci şi zeci de scrisori au sosit din toate colţurile lumii, în care întrebarea principală era dacă se poate dovedi că scheletul crucificatului găsit la Ierusalim era cel al lui Iisus. Nicu a răspuns tuturor că nu va fi niciodată posibil de ştiut. În primul rând, după religia creştină, corpul lui Iisus s-a ridicat în ceruri. De altfel, niciun schelet crucificat găsit, sau care va fi găsit, nu poate avea un semn distinctiv că ar aparţine lui Iisus. Hava Haas, soţia antropologului Nicu Haas
Familia Haas în Bucureşti
Nicu Haas, de la membru PCR la emigrant
Nicu Haas s-a născut în mai 1927, în Bucureşti. Tatăl său, originar din Debreţin, a fost inginer, iar mama casnică. Familia sa purta răni adânci lăsate de legile nedrepte şi de politica împotriva evreilor. Bunicii săi din partea tatălui au fost exterminaţi la Auschwitz, iar tatăl său, fiind evreu, nu a mai putut profesa în România, fiind nevoit să se angajeze în fabrică.
Nici soţia sa, Hava Haas, nu a plecat din ţară cu amintiri plăcute. „Eu pierdusem pe cei doi fraţi mai mari ai mei, ucişi de legionari în pogromul din ianuarie 1941 din Bucureşti“, mărturiseşte femeia. „Amândoi am simţit oroarea regimului şi a ideologiei fasciste, amândoi am simţit nevoia de a lupta împotriva acestei ideologii... Ne-am îndreptat spre Partidul Comunist, crezând că acesta reprezintă aceste principii atât de importante nouă. Eram tineri şi încrezători. Dezamăgirea nu s-a lăsat aşteptată mult timp. Eu am fost exclusă din partid în 1949 ca necorespunzătoare, acuzată de sionism, imperialism şi duşmană a poporului, iar după un timp a urmat şi excluderea lui Nicu, bazată pe acelaşi lozinci, atât de caracteristice acestui partid. Pentru noi s-a deschis un capitol dureros. Am înţeles atunci, la începutul anilor '50 că am fost induşi în eroare, ca atâtea alte milioane de oameni“.
Nicu Haas şi-a făcut studiile la Bucureşti şi a absolvit Facultatea de Medicină în 1952. A fost preocupat încă din vremea studenţiei de originea şi evoluţia omului, ceea ce l-a determinat să se specializeze şi în antropologie. Încă din perioada studenţiei a fost preocupat de trecutul omului, de evoluţia lui, fiind puternic influenţat în alegerea meseriei sale de lucrările profesorului Francis Rainer, celebru anatomist şi antropolog din România. Ulterior, Nicu Haas a lucrat la Institutul de Antropologie „Francis Rainer“ din România ajungând directorul secţiei de paleoantropologie, care se ocupă cu studiul trecutului omului.
Recrutat în armată
În anul 1958, el şi soţia sa au făcut cerere de plecare în Israel. „Am îndeplinit astfel dorinţa tatălui meu, rabinul Zwi Guttmam. După ce au depus cererea, Nicu Haas a fost retrogradat ajungând simplu tehnician necalificat. Cu toate acestea, a continuat cercetările ştiinţifice până la plecarea sa“, povesteşte soţia sa. În Israel, practic, a introdus ştiinţa antropologiei deoarece până la venirea sa, nu existau antropologi în Israel. Arheologii erau nevoiţi să trimită în străinătate materialele găsite în săpături sau să invite antropologi din alte ţări pentru a le studia.
Deşi nu practica medicina clinică, la un moment dat Haas a fost recrutat ca medic militar. În 1967, a fost trimis în lagărul de la Atlit, unde se aflau prizonieri arabi capturaţi în Războiul celor şase zile. La un moment dat, prizonierii au încercat să se răscoale, dar Nicu Haas a reuşit să calmeze spiritele şi chiar a ajuns să se împrietenească cu unii dintre ei. Când aceştia s-au eliberat, i-au înmânat câte o bancnotă din ţara lor (Egipt, Siria şi Iordania) pe care au scris cuvinte calde de mulţumire, invitându-l să-i viziteze când va fi pace. În decembrie 1974, la 47 de ani, Nicu Haas a suferit un tragic accident, de pe urma căruia nu şi-a mai revenit niciodată. A murit în anul 1987, după 13 ani de comă.