Povestea româncei condamnate la temniţă comunistă grea pentru un crez ferm: „Patriotism înseamnă să-l iubeşti pe Dumnezeu şi pe Rege“

Galina Răduleanu FOTO Arhiva personală

Galina Răduleanu era elevă la liceu, în clasa a VIII-a, când a răspuns temei despre patriotism de la ora de dirigenţie. Era în plină instalare a regimului stalinist. „Patriotism înseamnă să-l iubeşti pe Dumnezeu şi pe Rege“, a scris fata de 15 ani care purta la gât o cruce legată cu o panglică tricoloră.

Responsabila Uniunii Tineretului Comunist din şcoală a pârât-o pe Galina Răduleanu la directoare, care a iertat răspunsul imprudent. Dar colega pârâcioasă s-a mutat cu ea în bancă, iar din servieta Galinei a dispărut carneţelul cu însemnări în care sistemul comunist era luat în derâdere.

„Recunoşti că Stalin e un geniu?“, a venit interogatoriul inspectoarei. Replica a costat-o enorm pe elevă. „Nu ştiu, nu îl cunosc personal“, a răspuns fata care visa să fie medic. Rezultatul: a fost dată afară din toate şcolile din România.

Numai o stratagemă de care cerberii comunişti nu au prins de veste, decât când era prea târziu, a făcut ca tânăra să-şi urmeze visul. Născută în anul 1934, Galina Răduleanu a devenit medic psihiatru înscriindu-se la liceu şi apoi la facultate după ce şi-a declarat „pierdut“ certificatul de absolvire a gimnaziului. Dar fiica de preot n-a scăpat de urmărirea Securităţii. Tatăl său, părintele Boris Răduleanu, fusese ridicat deja pentru vina de a fi fost oponent al sistemului, fiind autorul unui articole în care critica ateismul bolşevic. Aşa că, pentru discuţiile din familie şi antecedentele ei din notiţe, Galina Răduleanu a fost condamnată la 4 ani de închisoare.

Programul de tortură din afara torturei

Ziua erai obligat să stai pe marginea patului, cu picioarele atârnânde, fără să te rezemi de perete, ori în cot, sau cu capul între mâini. Şi asta timp de 17 ore. O tortură subtilă de tip chinezesc – o descrie fosta deţinută politică.

„Singura variaţiune era plimbarea. Dar în halul de slăbiciune în care eram, după 3 paşi trebuia să mă aşez în poziţie regulamentară, pe pat, cu cearşaful curat. Aş fi renunţat la toate aceste mari avantaje, în schimbul unei scânduri, pe care să mă pot întinde. Dimineaţa mai mergea cum mai mergea. Odată însă cu lăsarea înserării, eroismul se subţia şi începe o luptă chinuitoare, pe care de obicei o pierdeam. Intervalul tragic era între orele 20 şi 22, când un somn ucigător punea stăpânire pe toată fiinţa. Pleoapele deveneau de plumb, iar capul începea să se clatine, ca la o paiaţă deşurubată. Lipsa de somn. A fost marele chin al închisorii mele. Cred că acă mi s-ar fi cerut o ultimă dorinţă în faţa condamnării la moarte, aş fi cerut 24 de ore de somn. Dar în închisoare şi somnul avea regulile lui: pe dreapta, cu faţa la bec şi cu mâinile deasupra, oricât de frig ar fi fost. (...) Ochii era interzis să-i închizi ziua, când poate voiai să te concentrezi sau să evadezi, în altă lume. Imediat erai adus la realitate: «Ia nu mai face economie de vedere»“, povesteşte Galina Răduleanu în cartea sa „Repetiţie la moarte... din spatele gratiilor“ tipărită de Fundaţia Sfinţii Închisorilor.

Toaleta intimă se făcea cu jumătate de cană de apă, iar pe tot corpul te spălai cu 250 ml de apă. La plimbare n-aveai voie să vorbeşti, n-aveai voie să te uiţi în sus, n-aveai voie să te apleci. Baia dura exact 10 minute, cu tot cu dezbrăcat şi îmbrăcat. Ca să fie siguri că nimeni nu ascunde nimic, la propriu, temnicerii controlau deţinutele până în măruntaie.

„Cine e femeia asta bătrână care plânge?“

După patru ani teribil de grei în închisorile Uranus, Jilava, Arad şi Oradea, când a fost eliberată, Galina Răduleanu nu şi-a recunoscut mama. „Cine e femeia asta bătrână care plânge?“, a fost primul ei gând. „Eliberarea, ca şi procesul, au fost cele mai zguduitoare momente din închisoare. Clipa aceea am simţit-o ca pe o rupere dintr-un organism matern cu care ajunsesem să formez o unitate perfectă, având o singură inimă, plămân, oase. Eliberarea am trăit-o ca pe o sfâşiere lăuntrică şi mi-a trebuit mult timp ca să mă detaşez de această amintire. Am uitat foarte multe lucruri, însă pasul acela, unicul, pasul acela imens, după deschiderea porţii celei mari, cu trecerea peste hotarul dintre cele două lumi, nu-l voi putea şterge niciodată“.

Galina Răduleanu, în biserica Sfântul Nicolae din Bălţi, unde a slujit tatăl ei, preotul Boris Răduleanu, între anii 1941 şi 1944 Sursa foto Facebook Fundaţia Sfinţii Închisorilor

Pe aceeaşi temă:

FOTO Femeile, victime şi călăi în lagărul de muncă forţată de la Canal

Amintirile înfiorătoare din noaptea de Înviere ale unui deţinut politic, închis în beciurile comuniste: „Dumnezeu mă trimisese acolo, sub formă de pedeapsă“