Dramele Ucrainei. Refugiați de război, la Constanța: „În sfârșit am găsit un loc sigur în România“
0În județul Constanța trăiesc aproape 7.000 refugiați de război din Ucraina. Oamenii sunt recunoscători poporului român care i-a adăpostit de tirurile atacurilor rusești și spun că România este a doua lor casă.
Aproape 7.000 refugiați de război din Ucraina trăiesc în județul Constanța, iar un sfert dintre ei s-au stabilit temporar în reședința de județ. Fiecare poartă o durere în suflet și plânge după cei rămași acasă sau pe front.
În jur de 700 de femei și copii din Ucraina s-au strâns la finele săptămânii trecute la Monumentul Victoriei din Constanța, pentru a reaminti lumii întregi că țara lor este bombardată zi de zi. Cu lacrimi în ochi, câteva ucrainence și-au povestit viețile și cum au reușit să fugă din iad.
Monica din Odessa: „Ucrainenii sunt o națiune mândră“
Pentru Monica Zatvornitska din Odessa și cei doi copii ai săi, Constanța este o a doua casă. Aici poate dormi liniștită și se poate bucura de viață. Când se gândește însă la părinții ei de acasă, i se strânge inima de durere. „Toți avem familii în Ucraina, toți sunt speriați. Bombardamentele de săptămâna trecută ne-au determinat să ieșim din nou în stradă și să protestăm față de invazia rusă. Nimeni nu cred că a respirat de la ora 7.00 până la ora 1.00, cât au fost alarmele aeriene și tot timpul ne vin pe ceas și vedem că sunt riscuri de bombe, de rachete, chiar și la Odessa, unde era puțin mai liniște“, mărturisește femeia.
Monica stă în Constanța din luna martie, la puțin timp după ce trupele ruse au intrat în Ucraina la 24 februarie. „Am crezut că în aprilie se termină totul și ne vom întoarce acasă, dar e din ce în ce mai rău. Noi am ajuns în Constanța în luna martie“, începe povestea sa.
Spune că oricât de bine ar fi în Constanța, nu este ca acasă, însă teama de bombardamente îi ține aici. „Este scumpă viața pentru noi, toți, dar nu avem nevoie de nimic. Ucrainenii sunt națiune mândră, cu toții lucrează, eu personal am avut trei servicii. Am colaborat la clinica de terapie cu delfini, am fost și jurist și tot ce se putea“, mărturisește femeia. Cei doi copii ai săi învață on-line, întrucât în Odessa încă se țin cursuri, dar în alte orașe acestea s-au oprit, pentru că elevii nu erau în siguranță.
De la începutul războiului, Monica a mers o singură dată acasă, după ce s-a îmbolnăvit de COVID-19 și a trebuit să-și facă analize, dar s-a întors cât a putut de repede în Constanța. „Oamenii de acolo s-au învățat cu alarmele aeriene și că se trage, dar pentru mine a fost șocant. Când erau alarmele, eu nu respiram încă jumătate de oră după ce acestea se opreau. În Odessa sunt foarte puține spații unde te poți adăposti“, mărturisește ea.
Irina, supraviețuitoare din Mariupol: „Casa noastră a zburat în aer“
Irina Krylova a reușit să fugă din iadul din Mariupol la Constanța și a povestit cât de dramatică a fost viața de după 24 februarie. „Am avut o viață fericită și am avut încredere în viitor. Orașul nostru european și turistic s-a dezvoltat foarte repede. La 24 februarie am împachetat doi saci cu lucruri și ne-am gândit să mergem undeva să așteptăm ca totul să se sfârșească. Cum erau explozii au fost în toată țara, am decis să rămânem acasă. Toate serviciile orașului și poliția au spus că totul va fi bine și noi am crezut. Dar, în foarte scurt timp, orașul nostru a fost cuprins de foc“, rememorează ea dramatismul acelor zile.
O zi mai târziu s-au ascuns în parcarea subterană a clădirii în care locuiau. Dar iadul a continuat și peste tot se auzeau numai explozii. A trecut de mai multe ori pe lângă moarte: „La începutul lunii martie, așchiile bombelor au zburat prin apartamentul meu. Pe vremea aceea eram acasă și a fost un șoc groaznic. La scurt timp, ni s-a întrerupt alimentarea cu energie electrică, gaz și apă și nu funcționa nicio rețea de telefonie mobilă“.
Bărbații au construit două sobe lângă parcare, pe care femeile găteau. Era foarte frig, iar ei, cu toții, dormeau în mașină, iar uneori doar pe scaune sau pe podea. Pe zi ce trecea, mâncarea și apa erau din ce mai puține. Bombardamentele nu se opreau nici măcar pentru câteva minune. „Casa noastră a zburat în aer, ferestrele și plăcile cădeau la pământ, era înfricoșător. Stăteam cu toții pur și simplu îmbrățișați și citind rugăciuni, fără pauză. Ne tot spuneam unul altuia că suntem mulți și că nu am putea muri cu toții atât de ușor. Dar știam că nici spitalele nu mai funcționează în oraș, nimic. În acele momente, aveam un singur gând: să mor repede și să nu văd moartea altor oameni, pentru că supraviețuirea în acea mașină de tocat carne a devenit o fantezie“, spune Irina.
La 14 martie a aflat că există o cale prin care putem ajunge la Zaporojie. Știa că riscul era mare, dar a înțeles că era și șansa la viață. Așa se face că, în dimineața zilei de 15 martie, grupul său a părăsit parcarea, fără coridor de siguranță. Drumul a fost un infern.
„Mi-am văzut orașul complet distrus, casele ardeau, exploziile erau peste tot, avioanele zburau și se aruncau bombe. Am condus foarte repede, pentru că totul zbura în jur. Am putut însă ieși prin punctele de control ale ocupanților. Când am trecut de linia de separare dintre ocupanți și armata noastră, convoiul de mașini a fost atacat. Am văzut cum bombe cad în mașini, între mașini, pe marginea drumurilor. Unele au căzut la câțiva metri de noi. Nu pot să-mi descriu sentimentele la acel moment. Doar am țipat de frică, am ținut icoana în mâini și m-am rugat tot timpul, pentru că totul zbura în jur“, rememorează Irina. Curând a ajuns în Zaporojie, apoi la Hmelnîțkîi și de acolo la Constanța, în siguranță.
Alyona din Harkov: „Trebuia să salvez viața fiului meu“
Alyona Nykyforuk este o altă supraviețuitoare. Până să înceapă războiul, locuia în „frumosul oraș“ Harkov, unde lucra ca directoare de vânzări în domeniul agricol. Vindea mașini de cultivat și semănat cereale, Ucraina fiind recunoscută pentru această activitate. Femeia mărturisește că nimeni din Ucraina nu credea că va începe războiul. „Chiar și după ce informația a părut la știri, a fost neașteptat pentru noi“, spune ea.
Timp de zece zile s-a adăpostit la subsol, însă a fost groaznic și așa s-a hotărât să fugă. „Am decis să părăsesc orașul și țara noastră. Trebuia să salvez viața fiului meu. Așa au început rătăcirile noastre prin lume și, în sfârșit, am găsit un loc sigur în România“, spune ea. Alyona ține să mulțumească „întregului popor român“ pentru că i-a ajutat pe ucraineni în această perioadă extrem de grea pentru ei.
Copii ai războiului
Irina Burukova, profesoară de matematică, își urmează menirea și la Constanța, organizând cursuri pentru copiii ucraineni. „Vin mulți copii, din toate părțile Ucrainei. Pentru mine, toți sunt copii ai războiului. Au trebuit să crească mai devreme, au învățat în această primăvară în subsoluri și sub explozii de rachete și mulți încă învață așa“, spune profesoara.
Anna Rubanskaya, din Nikolaev, este refugiată la Constanța din luna martie împreună cu cei doi copii ai săi. „Numele orașului meu este prezent în fiecare zi la știri, deoarece este bombardat de toate tipurile de bombe și rachete rusești. Rușii au distrus conducta principală de apă, astfel încât întreg orașul are probleme. Alarmele aeriene sună în fiecare zi, iar oamenii trebuie să se ascundă. A trăi în oraș este foarte greu acum. Școala în care am învățat a avut de suferit de pe urma bombardamentelor, o rachetă căzând chiar în apropiere și clădirea a fost avariată“, povestește femeia.
Cât timp era pace, Anna lucra într-un birou din centrul orașului, chiar lângă clădirea Administrației de Stat, care a fost lovită de o racheta rusească în martie, atac soldat cu 30 de morți. „Într-o viață normală, copiii noștri ar merge la școală, la competiții sportive și la distracție. În următorii ani, toate sărbătorile vor fi triste pentru că în fiecare familie există cineva care a murit la război. Trebuie să apărăm Ucraina de marele dușman care amenință întreaga Europă, cerem mult sprijin lumii“, spune tristă ucraineanca.
„Trebuie să ajutăm“
Unul dintre organizatorii evenimentului de la Constanța este Răzvan, fost jurnalist care a devenit antreprenor în turism. El s-a implicat în ajutorarea refugiaților încă de la începutul conflictului, reușind, alături de alți voluntari, să facă evacuări din Odessa. „I-am ajutat să organizeze cele două mitinguri, din aprilie și din octombrie, să facă documentația corect pentru ca Poliția sau Jandarmeria să nu le respingă cererile, am promovat acțiunile. Trebuie să îi ajutăm cu tot ce putem. Și vom continua să o facem“, spune constănțeanul.
Se încarcă comentariile...
