Cât de întinsă era cetatea Tomis pe vremea lui Ovidius. Poetul exilat îi numea pe localnici „barbari de viscol doborâţi“

În această zonă se întindea cetatea Tomis FOTO Facebook Piaţa Ovidiu

O cetate la marginea lumii, aşa era Tomisul atunci când poetul Ovidius a fost exilat la Pontul Euxin. Mult mai importantă era, la vremea aceea, Histria.

Descoperirile arheologice care aparţin începutului erei noastre sunt foarte puţine. Istoricii au încercat, de-a lungul timpului, să reconstituie cetatea Tomis pe baza scrierilor lui Ovidius. Informaţiile de la el sunt puţine şi mai trebuie luat în calcul faptul că el exagera, încercând să primească şi compasiune, scrie Andrei Aricescu în articolul intitulat „Despre zidul de apărare al Tomisului în vremea lui Ovidius“, pubicat în revista „Pontica“. 

În scrierile sale, Ovidius vorbeşte de nesiguranţa sistemului de apărare al cetăţii. Evident, poetul exagerează, poate şi datorită comparaţiei pe care o face, cu alte cetăţi pe care le cunoştea, dar mai ales ca pretutinderi în scrierile sale din exil, pentru a-şi atrage compasiunea şi iertarea celor de la Roma. Zidul, aşa cum era el, a rezistat totuşi atacurilor din afară. De altfel, poetul, care vrând să atragă atenţia asupra altor neajunsuri suferite în exil, descrie forţa vântului de cătea în timpul iernii, spunând că făcea una cu pământul turnurile înalte.
 

Zidul de apărare al Tomisului era, astfel, prevăzut cu turnuri. Dintre acestea, cel puţin unul era şi punct de observare. În ceea ce priveşte numărul porţilor, s-a emis ipoteza că ar fi existat doar una către interiorul regiunii adică spre nord-vestul oraşului. 

Dovezile că aici a fost cetatea

În „Tristele“, Ovidius vorbeşte despre „tumulus“, fapt care a determinat istoricii să caute pe planul Constanţei de astăzi o parte din peninsulă cu un loc mai înalt mărginit de o depresiune. „Credeam că acest loc, pe care se întindea Tomisul pe vremea lui Ovidius, se limita la capătul sud-estic al peninsulei, având în partea ei cea mai îngustă, adică în piaţa unde se află în prezent statuia lui Ovidius, zidul de incintă care proteja oraşul în faţa primejdiilor“, spune Andrei Aricescu.
 

Forma terenului cuprins în acest spaţiu se potriveşte accepţiei cuvântului „tumulus“, deoarece din centrul acestui capăt al peninsulei se constată o descreştere a nivelului de jur împrejur către mare, pronunţată spre sud şi sud-est şi mai lină spre nord-est. 
 

De altfel, în Piaţa Ovidiu, în anii 1959-1960, când s-au făcut şanţuri pentru canalizarea oraşului, s-a constatat o descreştere destul de pronunţată a solului natural, stratul de umplutură fiind mult mai mare. Acest lucru este explicat astfel: prin aceste părţi trebuie să fi existat în vremea exilului poetului o depresiune care despărţea locul numit de el „tumulus“ de teritoriul ce se ridica în pantă lină, dincolo de linia naturală de apărare.

                                                                  Ovidius, poetul exilat la Pontul Euxin FOTO Ovidiu Oprea

Viaţa lui Ovidius, legată de Constanţa

Născut într-o familie de nobili din Sulmona, la 20 martie în anul 43 î.HR., Ovidius a renunţat la cariera de magistrat care era pe placul părinţilor şi a început să scrie. Poemele lui de dragoste l-au adus repede în graţiile imperiale.
 

La 50 ani de viaţă, Ovidius se afla pe culmile gloriei şi soarta părea că-i surâde din plin. Pe plan sentimental îşi găsise împlinirea de când o cunoscuse pe Fabia, cea de-a treia soţie, care l-a făcut să uite amorurile frivole prin care trecuse. Alături de Fabia şi de fiica lor Perilla, Ovidius trăia o viaţă privilegiată în vila sa de lângă Capitoliu.
 

Poetul era fericit şi pentru că abia terminase „Metamorfozele“, operă pe care o considera apogeul carierei sale. Poemul încununa şirul scrierilor început cu „Iubire“, „Remediul dragostei“, „Ars amandi“, „Heroidele“ şi „Fastele“.
 

Influenţa, faima şi statutul său nu l-au ajutat însă cu nimic. În anul 8 î.HR, pe când poetul se afla pe insula Elba, împăratul Octavian Augustus semnează edictul de exilare a lui Ovidius. Conducătorul se dovedeşte totuşi de două ori generos: o dată pentru că îi cruţă viaţa şi încă o dată pentru că nu îi confiscă averea. Deznădăjduit, Ovidius vrea să-şi distrugă opera, dar prietenii şi familia îi salvează manuscrisele. Este îmbarcat pe o corabie şi părăseşte Roma, plecând spre marginea Imperiului Roman, la Pontul Euxin. Nu avea să se mai întoarcă niciodată.
 

În Constanţa şi Sulmona, Ovidius are câte o statuie. În Constanţa, chipul poetul priveşte exact în zona unde altădată se înălţa cetatea Tomis. Statuia situată în faţa Muzeului de Istorie şi Arheologie Constanţa a fost demolată de mai multe ori şi apoi repusă pe soclu. Ea a fost inaugurată în 1887. Chipul lui Ovidius a fost realizat după o stampă veche, întrucât nu au existat imagini cu chipul marelui poet latin. Poetul este sculptat în poziţie meditativă, îmbrăcat în togă romană. O copie fidelă a statuii a fost inaugurată în anul 1925 la Sulmona, oraşul în care s-a născut Ovidius. 

Iată cum descrie Ovidius prima iarnă petrecută la Tomis: 

„Când însă vine iarna cea tristă şi cumplită,

Şi geru-mbracă ţara în albul lui veşmânt

Şi când la miazănoapte e crivăţ şi ninsoare

Atunci să-i vezi pe barbari de viscol doborâţi!

Nici soarele, nici ploaia nu pot topi zăpada,

Şi crivăţul o-nghiaţă; ea-n veci nu se mai ia;

Nu s-a topit cea veche şi vine alta nouă

Şi-n multe părţi rămâne omăt din dou ierni.

Şi-aşa de tare-i vântul, că dezgoleşte case

Şi turnurile nalte le surpă la pământ.

Atunci, de frig, barbarii îşi pun pe ei cojoace,

Îşi pun iţari, nu-şi lasă decât obrazul gol

Iar ţurţurii de gheaţă le zuruie în plete,

De albă promoroacă ascânteie barba lor.

Aice vinu-ngheaţă şi el păstrează chipul

Ulciorului, şi nu-l bei, ci-l fărâmi în bucăţi

Când crivăţul sălbatic, cu aspra lui suflare,

Îngheaţă apa mării ori Istru-n volburat

Indată ce s-aşterne câmpia cea de gheaţă,

Dau barbarii năvală pe caii lor cei iuţi“.