VOCEA ARDEALULUI: Cetăţenia maghiară, un târziu pod de flori

Căutarea identităţii este un gest reflex într-o Europă de Est obosită de propriile graniţe.

Etnicii maghiari din Ardeal s-au prezentat cu sutele la consulatele deschise de Ungaria în Cluj şi Miercurea Ciuc pentru a solicita cetăţenie maghiară. Îşi vor putea face, implicit, paşaport unguresc. Oamenii, în special cei în vârstă, nu ştiu prea bine la ce le va folosi noul document, dar pe considerentul că este ceva ce li se dă şi nu li se ia, au depus solicitarea. Mulţi dintre ei au deja familii stabilite în Ungaria, pe care le pot vizita oricând fără paşaport. Un avantaj ar fi că vor putea călători prin lume ca orice cetăţean al unei ţări din spaţiul Schengen.

Şi totuşi, bătrâni secui aşteaptă hârtiile. Şi aici deja nu se mai poate vorbi despre câştiguri - moldovenii noştri de peste Prut au infinit mai multe când îşi iau cetăţenia română. Dar e, şi la unii, şi la alţii, la cei bătrâni - un sentiment târziu reparatoriu: revenirea acasă.

Pentru că oricât ne-am supăra, pentru un bătrân din secuime, acasă va însemna mereu Ungaria, la fel cum pentru bătrânul din Bălţi acasă e România. Nu e nimeni de vină, istoria îşi face, uneori, calculele ei.

În toată Europa Sălbatică, de Est, bătrânii se reîntorc la casele lor. Au locuit în istoriile învingătorilor ca în nişte tranşee: nu i-a întrebat nimeni dacă vor să fie români, ruşi, ucraineni. Ar trebui respectaţi pentru asta, dar cine să o mai facă - între timp, şi românii, şi ungurii se numesc ori Jose Armando ori Rozsi Lolobrigida, sunt navetişti în propriile ţări. Iar căutarea identităţii este un gest reflex într-o Europă de Est obosită de propriile graniţe.