Victimă de la Colectiv, mesaj devastator după 4 ani: „O să mai cred în România când toţi cei care apar pe filmare vor fi în boxa acuzaţilor“

Momente incredibile surprinse în filmarea difuzată de Libertatea. FOTO: Libertatea

Corina Gabriela Ioniţă, una dintre victimele tragediei din clubul bucureştean „Colectiv”, scrie despre emoţiile pe care le-a avut când a văzut filmarea realizată de ISU în timpul acţiunii de salvare şi despre nepăsarea cu care au fost trataţi supravieţuitorii în cei patru ani care au trecut de la acel moment.

Corina Gabriela Ioniţă, una dintre victimele tragediei din clubul bucureştean „Colectiv”, a postat pe Facebook impresiile legate de filmarea difuzată de Libertatea: 
 

„În drum spre Tribunal am avut imprudenţa de a accesa filmarea. Deşi această filmare nu face altceva decât să ne confirme tuturor bănuielile, tot şochează. Şochează prin violenţa limbajului celor sosiţi acolo să ne salveze. "Lasă-i în plm (de morţi)!", asta îmi răsună încontinuu în minte, de când m-am uitat. Şochează prin detaşarea cu care majoritatea celor de acolo priveau spectacolul groazei. Şochează prin lipsa de organizare, prin intervenţia haotică şi tardivă, şochează prin prezenţa acolo a celor responsabili, ca salvatori, nu ca ceea ce sunt de fapt, criminali.

Nu e un montaj prost de film horror, e ceea ce am trăit noi în seara de 30.10.2015. Corpuri inerte cărate pe paleţi din lemn şi aruncate într-un colţ, civili care par mult mai dispuşi să ofere ajutor decât salvatorii în uniforme, primari, miniştri care îşi fac poze. Asta a fost seara în care România a murit şi nici măcar nu i s-a încercat resuscitarea. Simt că mă sufoc. Gheara din piept, nodul din gât, ţiuitul din urechi şi senzaţia de greaţă nu întârzie să apară. Ochii mi se împăienjenesc şi simt că o să pic. Ajung la tribunal şi merg teleghidată pe holuri în căutarea unui lift. Scările rulante sunt in revizie. Noi toţi suntem în revizie pe perioadă nedeterminată. Ajung în sală, îmi reperez avocata şi izbucnesc în plâns. Am fost tare, NU MAI SUNT.

„Noapte bună, România! O să mai cred în tine doar în clipa în care îi voi vedea în boxa acuzaţilor pe toţi cei care apar pe această filmare”

Corina se întreabă câte victime ar fi răspuns manevrelor de resuscitare, dacă acestea ar fi fost efectuate la timp:

„Eu am fost scoasă din club după aproximativ 40 de minute de la declanşarea incendiului, adică în momentul în care au venit pompierii cu măşti şi tuburi de oxigen. După cum ştie toată lumea, incendiul s-a stins de la sine în foarte scurt timp de la izbucnire. Filmarea asta începe pe undeva pe la minutul 15, cred. Oare câte persoane din cele 27 ar fi răspuns manevrelor de resuscitare, dacă acestea ar fi fost efectuate la timp? Oare câte persoane din celelalte 38 ar fi supravieţuit dacă s-ar fi cerut ajutor extern pe loc? Oare câte mame şi-ar mai fi putut privi in ochi copiii, încă? Nu am răspuns la aceste întrebări.

În ţara lui "Avem de toate" nu ai voie să pui astfel de întrebări. În ţara lui "Avem de toate" nu ai voie să simţi. În ţara lui "Avem de toate" eşti persecutat, batjocorit, nimicit dacă îndrăzneşti să spui adevărul. Şi aveţi astfel şi răspunsul la întrebarea "De ce a fost făcut public abia după 4 ani, acest film?". Desigur, există şi un interes, vom afla în timp, al cui.

Noapte bună, România! O să mai cred în tine doar în clipa în care îi voi vedea în boxa acuzaţilor, pe lângă Piedone şi cei 3 de la ISU, pe toţi cei care apar pe această filmare, plus Bănicioiu, managerii de spitale, şefii de secţii. Pa!”

„Mulţumesc statului român, sistemului medical românesc, care în urmă cu 4 ani aproape că m-au omorât”

Corina Gabriela Ioniţă a povestit, într-o altă postare, prin ce a trecut în cei 4 ani care au trecut de la tragedia de la Colectiv:

„Mulţumesc statului român, sistemului medical românesc, care în urmă cu 4 ani aproape că m-au omorât. M-am aflat printre "norocoşii" care au ars şi au inhalat fum în doze "ideale" şi am mai avut şi o piele tot "ideală"(după cum mi-au spus medicii englezi), care s-a încăpăţânat să se refacă în timp record şi care nu a format cheloizi. Mulţumesc ISU, pentru că a decis ca eu să merg la Colţea, cu arsuri pe 40 % din suprafaţa corpului. Mulţumesc medicilor din Elias, care m-au lăsat pe acel pat ruginit, cu acel tifon pus la mişto de cei din Colţea şi cu acea pătură scorţoasă pe carnea mea vie, aproape 24 de ore, până am început să scuip cauciuc şi şi-au dat seama că e nevoie să mi se inducă o comă. Mulţumesc şefei Secţiei de Chirurgie Plastică, pentru că pe data de 8 noiembrie la prânz, în ziua transferului, urla în A.T.I cât o ţinea gura, că "nu vede nici un motiv pentru care să plece Ioniţă".

Un profesionist desăvârşit, ce mi-a reconstruit perfect mâna stângă, intrat în panică la gândul plecării mele şi a asumării meritelor ei de către un medic străin. Orgoliu scăpat de sub control, responsabilitate zero şi omnipotenţă criminală. Această fază în mod special, s-a repetat în multe spitale bucureştene în acele zile şi 65 de nume pe un monument funerar stau mărturie.

Am avut şansă. Mulţi s-au bucurat sincer pentru mine, mulţi au fost de părere că nu mă aflu printre cei ce "meritau" să scape cu viaţă din acestă tragedie. Le mulţumesc, în orice caz. Sunt experienţe ce m-au modelat atunci şi continuă să o facă. Îi mulţumesc angajatorului meu de la acel moment, care a rămas perplex când i-am spus că trebuie să îmi plătească toate cele 5 luni de concediu medical şi care la o lună de la întoarcerea la muncă, m-a dat afară.”

„Un număr incredibil de oameni ne-au ajutat atunci”  

Corina mulţumeşte celor care au ajutat-o:

„Un număr incredibil de oameni ne-au ajutat atunci, moral, material, profesional, în absolut toate modurile posibile.

În ordine aleatorie:

Mulţumesc îngerului meu păzitor, a cărui prezenţă am simţit-o secundă de secundă, în toate cele 9 zile de coşmar petrecute în România. Îi mulţumesc lui Gigi, care a nu s-a dezlipit de patul meu, pe toată perioada spitalizării în UK, tamponându-mi cu delicateţe fruntea, repetându-mi ori de câte ori a fost nevoie cât de puternică sunt, cât de bine mă descurc, cât de mândru e de mine şi alimentându-mă la propriu cu energie când simţeam că nu mai pot şi voiam doar să se termine totul. A aplicat tot ce a învăţat în ring, în cei 25 de ani de sport de performanţă şi a funcţionat. You can do it ăla, spus de omul potrivit la momentul potrivit, a cântărit mai mult decât toate terapiile din lume.

Dincolo de asta, şi el a fost o victimă a acestei tragedii. Plângea mult când se retrăgea în rezerva lui şi chiar şi azi când ne întâlnim şi ne aducem aminte de acea perioadă, se întristează brusc şi ochii i se umplu de lacrimi, pentru că el a văzut lucruri de care eu nu eram conştientă atunci, iar asta l-a marcat.

Are ca şi mine probleme cu somnul şi flash-uri, chiar şi acum. Mulţumesc asistenţilor medicali A.T.I. Elias pentru modul în care şi-au făcut treaba în acele zile, deşi s-au confruntat cu aşa ceva pentru prima dată în cariera lor. Au improvizat mult şi nu e vina lor, e vina celor ce i-au obligat să lucreze în acele condiţii, deşi s-ar fi putut şi altfel.

Desigur, au fost şi scăpări criminale, la care am datoria să revin. Timp de 8 zile, nimeni nu şi-a pus problema igienei mele corporale. Părul ars, înnegrit de fum, a stat aşa, nespălat până în ziua transferului, când două asistente minunate au hotărât să facă ele asta, acolo în Terapie intensivă, într-un mic lighean din plastic, deşi asta ar fi trebuit să se întâmple când mi se schimbau bandajele, în stare de sedare, aşa cum s-a întâmplat oe toată perioada spitalizării în UK. Într-una din zilele acelei săptămâni mi-a venit menstruaţia şi nimeni nu a fost curios să arunce un ochi sub cearceaful ce mă acoperea, timp de cel puţin două zile.

Întâmplarea a făcut ca sonda mea urinară să iasă şi astfel au descoperit grozăvia. Infirmiera aceea s-a oripilat şi a chemat un coleg să îmi fixeze sonda, aşa cum eram, fără să se deranjeze să îmi facă toaleta. Acel coleg infirmier, când a văzut, şi-a tras mucii şi a dat o flegmă chiar acolo, în A.T.I. A fost cel mai umilitor moment pe care l-am trăit. Pare ireal, nu? Ei bine, s-a întâmplat! Are rost să ne mai întrebăm de unde atâtea bacterii multirezistente?”

„Mulţumesc managerei spitalului, care a aprobat transferul meu în ultimul moment”  

„În orice caz, mulţumesc managerei spitalului, care a aprobat transferul meu în ultimul moment. Am fost ultimul om tranferabil, din acel "lot". Odată ajunsă acolo, ştiţi: carantină, hrănit prin tub, operaţii, o groază de ups and downs, profesionişti al căror singur rol a fost să se asigure că părăsesc acel spital în viaţă. Desigur, şi acolo am întâlnit neprofesionişti, dar nu prea a contat, pentru că acolo au ceva ce poartă numele de protocoale. Pentru asta ne-am expus poveştile, pentru asta am luptat în toţi aceşti ani. Încă nu le avem. Încă nu avem o Unitate de arşi de nivel european.

În ţara lui "Avem de toate", încă nu avem nimic. Anul acesta am avut parte de două proiecte de lege care prevăd noi reglementări cu privire la îngrijirile medicale necesare pacienţilor cu arsuri grave. Astfel, prin primul proiect este înlesnit transferul acestor pacienţi în unităţi specializate din afara ţării . Cel de-al doilea proiect de Ordin propune ca recuperarea medicală pentru pacientul cu arsuri să se desfăşoare în secţia de Medicină Fizică şi de Recuperare a spitalului în care acesta a fost tratat sau, dacă starea pacientului o permite, în alte secţii de Medicină Fizică şi de Recuperare, în ambele situaţii asigurându-se personalul necesar pentru reabilitarea medicală a pacienţilor cu arsuri grave. De asemenea, proiectul mai prevede ca centrul pentru arşi care asigură îngrijiri pentru copii, să fie inclusă în schema de personal şi medici în specialitatea pediatrie şi chirurgie Pediatrică. E un pas uriaş”, mai scrie Corina. 

„Am revenit în ţară la sfârşitul lui decembrie, cu o scrisoare medicală în mână şi multe speranţe”

Corina povesteşte ce s-a întâmplat după revenirea în ţară: 

„Şi astfel, ajungem iar la momentul 2015. Am revenit în ţară la sfârşitul lui decembrie, cu o scrisoare medicală în mână şi multe speranţe. Rând pe rând mi-au fost spulberate. La acel moment nu exista un plan, medicii se relaxaseră şi cel puţin în cazul meu, nu au mai dorit să aibă de-a face cu mine. Am fost tratată cu indiferenţă, după care mi s-a urat succes în tot ce aveam de făcut pe mai departe, recuperare, operaţii estetice şi de corecţie, etc. Am făcut totul public şi ulterior am fost chemată înapoi la Elias, dar mi s-au cerut bani pentru recuperare. Am refuzat.

Mă simţeam umilită, batjocorită încă o dată. Mi-am strigat neputinţa aici. Am primit ajutor de unde nu mă aşteptam şi am început recuperarea pe loc, într-o clinică privată din Bucureşti. Eram îngrozită la gândul că aş putea rămâne cu mobilitatea pierdută dacă nu îmi încep recuperarea la timp. Au urmat câteva luni de muncă intensă, cu dureri atroce şi psihicul la pământ. Am insistat totuşi, să fiu ţinută sub observaţie de către cei din Elias, aşa cum mi se recomandase la externare, deoarece aveam o mulţime de răni încă deschise. La scurt timp după aceste vizite, m-am umplut de erupţii şi mi s-a spus senin că pare a fi un Stafilococ auriu, dar nu mi s-au făcut analize şi nu mi s-a prescris tratament.

A urmat apoi reintegrarea, care a venit cu decepţii, abuzuri, şuturi în fund, indiscreţii de tot felul şi un somn din ce în ce mai prost. Am trecut prin toate cum am ştiut mai bine. Am început să am mari probleme cu anxietatea, atacurile de panică şi tot ce ţine de acest spectru. Am cerut ajutor şi odată rezolvată problema somnului, lucrurile au început să se aşeze, credeam. În realitate, medicamentele mi-au tratat efectele, nu şi cauza. Dar am continuat să mă sedez, ignorând reacţiile adverse, până în zilele noastre. În urmă cu câteva luni am aflat că aceste cantităţi uriaşe de medicamente şi-au pus amprenta asupra sănătăţii mele. Ficat gras, creştere în greutate, tiroidă complet dată peste cap şi bonus, pierderi de memorie, afectarea capacităţii de concentrare, oboseală cronică, somatizări de tot felul şi o reactivare a minunatului stafilococ auriu, multirezistent, sub forma unei boli inflamatorii absolut oribile, numită hidrosadenită. Inflamaţii, dureri îngrozitoare, disconfort fizic şi psihic, coşmaruri îngrozitoare, la fel ca în prima zi. Problemele cu care mă confrunt nu mă lasă să uit.

„Audiere după 4 ani...speraţi că poate am uitat”

„În urmă cu vreo două luni, am decis să îmi înjumătăţesc dozele de benzodiazepine. Săptămâna trecută, am fost sunată de avocat şi informată în legătură cu faptul că joi, 24.10.2019 voi fi audiată in cazul Colectiv, prilej cu care am făcut o trecere în revistă a actelor medicale adunate în toţi aceşti ani. Am decis să tai de tot două medicamente şi anume Quetiapina şi Gerodormul. Reacţiile adverse m-au îngrozit.

Şi asta nu e nici 10% din tot ce am trăit şi poate nici pe aproape din ceea ce au trăit alţi supravieţuitori, mai puţin norocoşi.

Hmm, audiere după 4 ani...speraţi că poate am uitat, ţeapă! Totul îmi este tipărit pe veci în creier şi în suflet. Şi încă am resurse, încă lupt cu succes cu ceea ce mi-aţi făcut. Azi am citit că Arafat e audiat şi el. Hai, că poate ne revenim.”

Citeşte şi

VIDEO Film secret făcut de pompieri la intervenţia de la Colectiv, ascuns procurorilor