Nemulţumirile lui chef Adi Hădean la final de sezon pe litoralul românesc: „Ăştia-s oamenii pe care nu vreau să-i am oaspeţi şi nici să fiu oaspetele lor”
0
Cunoscutul chef Adi Hădean a lucrat pentru al doilea an pe litoralul românesc, unde tocmai s-a încheiat sezonul pentru turişti. Într-o postare pe pagina sa de Facebook, Hădean şi-a expus nemulţumirile după un sezon lung şi marcat de nenumărate probleme.
Adi Hădean s-a referit la clienţii neserioşi, la problemele generate de pandemie, costurile mari pentru funcţionarea localului şi la multe alte neajunsuri care i-au dat mari bătăi de cap pe durata sezonului estival.
„Sezonul răzgâiaţilor
Ieri am închis sezonul pe litoralul românesc. Pot să vă spun cu mâna pe inimă că de când fac meseria asta (nu mă refer la antreprenoriat, ci la bucătărie) n-am mai avut ocazia să întâlnesc atât de mulţi mofturoşi, melteni şi răzgâiaţi într-o perioadă atât de scurtă.
Ştiu că unii dintre voi mă înjură încă de la titlu, dar prea puţin îmi pasă de asta. Dacă-s capabil să ascult corul plângerilor (angajaţii se plâng că-i mică leafa şi-i multă muncă, oaspeţii se plâng că preţurile-s mari şi angajaţii nu muncesc destul de mult şi de bine), sunt capabil să mai iau şi nişte înjurături pentru că spun ce-mi trece prin minte şi nu vreau să ţin pe suflet.
Am auzit (din presă, nu de la colegi) că sezonul ăsta a fost unul foarte bun pentru HORECA. Eu zic că furnizorii care încă mai au de încasat facturi din Iunie sunt de altă părere. La fel proprietarii care au restanţe la încasarea chiriilor, la fel cârciumarii oneşti care au tras cu dinţii de orice leuţ să poată plăti la timp salariile, dările la stat (pe alea, dacă nu le plăteşti, vine poprirea şi prăvălia stă) şi utilităţile (pe alea, dacă nu le plăteşti, se ia curentul şi prăvălia stă).
Cât l-a costat factura la curent
Apropo de utilităţi, factura la curent pentru restaurantul nostru de la mare e pe la 40.000 de lei pentru sezonul încheiat acum, aproape că mă bucur că n-am putut deschide înainte de 15 Iulie. Şi da, s-au făcut şi bani mulţi pe litoral.
În principiu, cine a vândut căcat a câştigat bine şi vara asta, pentru că la noi sunt mulţi consumatori.
Vara asta am ars 8mc de lemn bun, uscat doi ani, în grătarul de pe terasă şi în soba noastră grea de 300 de kilograme, să putem da la gospodarii veniţi în vacanţă fripturi bune, legume de pe jar, peşti de pe plită şi în general mâncare cumsecade. I-am iubit cu foc pe oamenii care s-au plâns că-i afumăm când bate vântul spre ei (terasa are spre 1000 mp, distanţe mari între mese, distanţă mare de la foc la prima masă etc) şi că dacă ştiau, nu veneau.
Sper să ţină minte până la anu’ şi să nu mai vină, că nu trecem pe microunde, în ciuda fumului. Apropo, în preţul unei fripturi intră şi lemnul ars. Fumul înghiţit de mine, arsurile de pe mâini şi orele de muncă la +65 de grade Celsius nu le-am inclus. La anu’ o să o fac, deci o să fie un pic mai scump.
Dacă ştiţi cine poate să-i înveţe pe români să vină la timp la o rezervare, vă rog să-mi spuneţi, că-s în stare de orice să ajut la şcolarizare. O să spuneţi “hai că nu suntem toţi aşa, eu ajung de cele mai multe ori cu mult înainte”.
Trebuie să vă spun că singurii oaspeţi mai enervanţi decât cei care întârzie (pentru o crâşmă care funcţionează cu rezervări, nu pentru bufetul din colţ), sunt cei care vin cu 20 de minute, chiar cu o jumătate de oră mai repede. Pentru că dacă “începem la 18”, până la 17.45 avem multe lucruri de făcut, lucruri de care tu n-ai habar, şi o să ţi se pară că o frecăm sau rezemăm barul în loc să te servim pe tine. Dacă ajungi cu 10 minute înainte, e suficient. Şi dacă te vezi cu mai mulţi prieteni, vorbiţi între voi şi veniţi toţi odată, că-i neplăcut să scot 60 de antreuri din bucătărie şi când să trec la felul principal pentru cei 60 care au venit la timp, să mă întorc un pic la antreurile celor care nu respectă pe nimeni suficient de mult încât să fie punctuali. Dar da, cei mai mulţi dintre oaspeţii pe care i-am avut vara asta, exact ca majoritatea oaspeţilor din vara trecută, au întârziat, mulţumim pe această cale.
Eterna gumă de mestecat lipită de mese
Şi în această vară am adunat multă gumă de mestecat de sub tăblia meselor sau de sub scaune, mulţumim şi pentru asta. Bonus, pentru că m-a mâncat în fund şi am pus pe terasă grătarele mici, custom made, de la 𝗗𝗘𝗦𝗜𝗥𝗢 𝗩𝗜𝗦𝗜𝗢𝗡, am avut, iată, 15 scrumiere în plus de curăţat după fiecare service. Ăştia-s oameni pe care nu vreau să-i am oaspeţi, şi sper să nici nu fiu vreodată oaspetele lor.
Cei mai dragi mi-s “cunoscătorii”, care strâmbă din buza de sus la orice, nu au răbdare să asculte descrierea unui articol din meniu, îţi reproşează că n-ai în listă vinul lor preferat (în general vinuri de supermarket, sau vinuri ieftine pe care mulţi “colegi” le vând scump, că trebuie să bea şi fraierii ceva), cer decantor pentru vinuri de 3-4 ani vechime şi nu te cred că eşti somelier dacă n-ai talangă la gât şi nu te îmbraci ca Dracula. Mai e câte unul care spune “am mâncat o vită foarte bună în Australia, hai să te văd dacă mi-o faci ca acolo”. Da, maestre, zic. Din Re minor sau La major?
Chiar dacă nu pare, să te duci la omul care frige ceva pe grătar şi să-i ceri să-ţi taie ţie o bucată de acolo, chiar atunci, e o obrăznicie, şi dacă omul îţi face hatârul, e doar pentru că îi e ruşine de ruşinea ta. Asta-i apucătură de copil răzgâiat, tolerabilă la un copil până la un punct, dar impardonabilă în cazul unui adult de 50 de ani. Pe de o parte vrei să fii servit şi respectat, pe de altă parte nu respecţi omul care munceşte pentru toţi oaspeţii, nu doar pentru tine, după cum nu-i respecţii nici pe vecinii tăi de masă, care aşteaptă să le vină rândul. E ca atunci când te bagi în faţă la semafor după ce ai depăşit toată coloana.
Când te duci la o cină cu meniu fix, vei avea parte de o înşiruire de feluri. Noi începem cu o gustare care nici nu-i pomenită în meniul după care se ia omul când decide dacă vine ori ba. E din partea casei, cum ar veni.
Apoi vin nişte antreuri vegetale (3-4 la număr), apoi poate scoici sau alte fructe de mare, poate un peşte, poate o carne mai uşoară. Apoi vine carnea mai consistentă, cu garnitură, eventual salată. Dacă am zis că dăm desert, dăm, dacă n-am zis, probabi că nu facem. Aşa-i la noi, nu ne omorâm după dulce şi nu avem condiţii pentru a pune în operă o patiserie mişto, aşa că nu ne agităm prea tare, momentan.
„Asta-i porţie?”
Printre toate astea, pâine făcută de noi, pe săturate şi tot din partea casei. Pe lângă ele, carnea roşie de pe grătar, pe care o vindem separat, că-i destul de costisitoare şi nu ne încadrăm cu ea în preţul unui meniu de 5 feluri pe care-l vindem cu 150- 180-200 de lei, în funcţie de cât ne costă ingredientele (preţul unui sticle de vin românesc mediocru aproape oriunde pe litoral).
Cum ar veni, e o cină lungă, cu multă mâncare. Dacă ţi-a plăcut un fel din cele 5 şi vrei extra, îţi mai dăm, cu condiţia să mai avem. Şi nici nu te taxăm în plus. Dacă în schimb vii la bucătărie şi dai din picior că “asta-i porţie?!?!”, ne pare rău pentru piciorul tău, da’ şi pentru cine trebuie să te suporte în fiecare zi. La fel de nasol e şi când, după felul 2 din 5, vii şi-mi cer să mă grăbesc cu felul 4, pentru că “băiatul meu trebuie să plece mai devreme, dar vrea să mănânce friptura”. Şi te întreb iar, ceilalţi 70-80 care nu vor să plece, cu ce au greşit? De ce trebuie să primească mâncarea mai târziu, mai ales că nici nu-l cunosc pe fiul tău?
“Vai, dar noi nu mâncăm prăjit”, zice domnul îmbrăcat frumos, ieşit la cină cu soţia şi două fete adolescente. Asta la un eveniment anunţat, cu meniu anunţat şi vândut cu 150 de lei, pe baza anunţului. “Ne uităm de la începutul serii la grătar şi speram să primim ceva de pe el”, zice doamna. “Sigur, există opţiunea de a comanda carne roşie de pe grill, costă 250 de lei o selecţie din 3 cut-uri diferite”. “Da, dar colega dumneavoastră nu ne-a explicat de la început că felul principal conţine carne prăjită (un foarte suculent şniţel din cotlet de porc cu os, gătit în stil japonez)”.
Mi-a fost ruşine de fetele lor, că-i trimiteam la plimbare. În schimb le-am dat o selecţie de carne roşie din partea mea, dă-i dracului pe copiii mei, că ei nu trebuie să mănânce din munca tatălui lor, care nu a fost în stare nici măcar să-i înveţe cum să cerşească mocangeli prin restaurante.
Îmi amintesc cu drag de masa de sibieni, ardeleni de-ai mei, oameni serioşi, care au venit 11 la masă, mi-au cerut să le împarte 120 de grame de brisket de vită japoneză la 6 persoane (să guste, un pic, aşa) - evident că am împărţit 250 de grame, adică un pic peste dublu, să aibă măcar de o îmbucătură sănătoasă fiecare, pentru că, după cum aţi văzut mai sus, nu-mi iubesc copiii - apoi s-au plâns că nu au primit 6 garnituri diferite la vita japoneză, că aşa scria acolo, că brisketul, la fel ca orice carne roşie, vine cu o garnitură.
Din 11 persoane, 6 au vrut selectia de vită de la grill. Le-am propus să le fac trei platouri mari, câte unul pentru fiecare cut de carne, pe de o parte pentru că arăta spectaculos, nu se răcea atât de repede şi era uşor de împărţit, pe de altă parte pentru că puteam să evidenţiez mai bine şi calitatea cărnii, şi cantitatea ei. Au preferat farfurii individuale “pentru că ne încurcăm apoi la nota de plată”. Da, cred că e mai bine aşa, în cazul ăsta.
Mamele care-şi trimit copiii “du-te Maria la nenea lângă grătar să-ţi fac poză, stai să se vadă şi focu’” sunt probabil cele care într-un safari o trimit pe Maria să mângâie pisica aia mare cu mult păr în jurul capului, apoi se miră că Maria a rămas fără cap sau fără piele pe faţă. Ele sunt în acelaşi timp sotiile domnilor care “ vin până lângă tine să ne facem o poză aşa, cu grătarul”.
Băi doamnelor, băi domnilor şi dragă Maria (îmi pare rău sincer că ai nimerit la aşa părinţi, apropo), grătarul e locul meu de muncă, spaţiul din jurul lui e protejat, dar şi periculos, nu vreţi mai bine să ne facem o poză cu apusul, până mai avem faţă, păr pe căpuţ şi loc de o relaţie cordială? Şi acum, trimiteţi-o pe Maria să alerge printre mese, împreună cu Marceluş şi Clara, toţi oaspeţii care au plătit să petreacă o seară liniştită, cu o mâncare bună în lumina apusului, abia aşteaptă să fie cotropiţi. Şi dacă aveţi noroc, Maria o să dea peste unul dintre grătarele mici de lângă mese, şi chiar dacă nu-şi arde faţa, măcar îşi arde mâinile şi dă foc la terasă.
Într-o seară pe la 22 şi un pic, profitând de faptul că taman în ziua aia mi-am găsit să lipsesc de la restaurant, o doamnă mi-a scris un mesaj privat în care mi s-a plâns că creveţii erau prea săraţi şi piureul nu avea destulă sare. Încă nu ştiu ce dorea de la mine, că de cerut nu mi-a cerut nimic. Vouă cine vă scrie seara la 10? Oricum, m-am gândit că dacă ajung vreodată la Nobu şi nu-mi place ce sos de soia folosesc, să-i scriu lu’ mu***u’ ăla de Robert de Niro să-i zic vreo două. Noaptea.
Mai puţini ospătari buni
Vara asta am văzut mai dureros decât oricând (merg la fiecare masă, uneori de 2 sau de 3 ori într-o seară, şi urmăresc cât pot de bine ospătarii tocmai pentru a-i sprijini mergând eu la masă unde nu fac faţă ei cu explicaţiile) că multor români le-ar plăcea să aibă slugi, să fie şi ei sultani pentru un minut şi pentru contravaloarea a cinci pachete de ţigări.
Ăsta e unul dintre motivele pentru care vom avea tot mai puţini ospătari buni, pentru că oamenii buni, integri şi corecţi cu propria persoană nu stau să fie sluga nimănui, nici a patronului, nici a oaspetelui. Într-un viitor foarte apropiat vom avea o categorie largă de restaurante pentru toată lumea în care interacţiunea cu omul va fi aproape Zero, graţie tehnologiei, şi o categorie de restaurante scumpe, în care vor merge cei are vor plăti mai degrabă pentru o interacţiune umană caldă decât pentru mâncare. Am spus-o pe 27 septembrie 2021. Las semnul ăsta doar ca să ştiu cât a trecut, că de venit, vine.
Închei (pentru moment) rugându-i pe toţi oaspeţii noştri mişto din vara asta (am avut mulţi), să nici nu se supere, să nici nu se simtă vizaţi. Îi rog şi pe cei care au nimerit-o prost cu noi pentru că am fost noi proşti (am şi fost în câteva rânduri, fmm), să ne ierte, dacă nu am apucat să ne împăcăm pe loc (caut asta mereu când greşim, dar nu-i posibil de fiecare dată să ne împăcăm imediat).
Echipei mele-i mulţumesc pentru că a suportat toate astea 11 săptămâni la rând, de asemenea şi partenerilor mei. Cel mai tare-mi mulţumesc mie, că n-am crăpat (regimul meu de lucru a fost miercuri-duminică, de la 9.00 la 1.00 cu puţine excepţii, că i-am suportat chiar pe toţi în timp ce a trebuit să mă suport şi pe mine, precum şi familiei mele, care a avut de-a face cu toate astea şi nu s-a răsturnat. Pe vara viitoare, la Restaurant Apus de Soare”, a scris Hădean pe Facebook.
Vă mai recomandăm şi:
Se încarcă comentariile...
