Mircea Bravo: „După ce nu am intrat la Magistratură, am mâncat pâine cu zacuscă doi ani“ VIDEO
0Ca pentru majoritatea tinerilor proaspăt absolvenți, primii pași în câmpul muncii nu au fost ușori nici pentru Mircea Bravo. A fost o perioadă mai dificilă, în care a încercat diverse locuri de muncă până și-a dat seama care îi este, cu adevărat, viitorul.
„Mirciulică“, filmul de debut al lui Mircea Popa (35 de ani), cunoscut publicului drept Mircea Bravo, a atras la cinematograf circa 328.000 de spectatori și a ajuns, la o zi de la lansarea pe Netflix, pe locul 1 în România. Încasările din bilete au depășit 1,6 milioane de dolari, iar casei de producție a lui Mircea Popa i-a revenit puțin peste un euro pentru fiecare bilet vândut.
Însă, așa cum spune chiar el în interviul pentru „Weekend Adevărul“, banii vor fi investiți în următorul film, „Nuntă pe bani“, ale cărui filmări s-au încheiat. Dorința lui și a lui Cristi Ilișuan, regizorul cu care lucrează de la începutul carierei, este aceea de a face un film pe an.
Într-o anumită măsură, filmul spune povestea lui Mircea Bravo care, ca absolvent de Drept, a picat la examenul de Magistratură și a fost nevoit să ia o decizie esențială: să continue pe acest drum sau să riște și să facă ce-i place. A riscat, însă, până a început să câștige bani, doi ani a mâncat pâine cu zacuscă, așa cum ne-a mărturisit cu zâmbetul pe buze.
De la filmulețe cu farse publicate în mediul online, Mircea Bravo a ajuns să realizeze campanii publicitare, un clip de-ale lui putând costa și zeci de mii de euro.
El ne-a purtat în culisele acestei evoluții și a explicat ce sacrificii implică, ce înseamnă a-ți urma pasiunea, dar a vorbit și despre industria cinematografică din prezent, despre care spune că poate fi una de succes dacă știi să faci un marketing bun peliculei tale.
Visul lui Mirciulică Bravo
„Weekend Adevărul“: Cât de mult din Mircea Bravo găsim în personajul pe care-l joci în „Mirciulică“?
Mircea Bravo: Aș putea spune că la început există similitudini. Eu am făcut Facultatea de Drept, la fel ca personajul din film, și sunt originar dintr-un orășel, Beclean, similar cu Gherla, localitatea unde am filmat.
- De ce ai ales Gherla ca oraș de desfășurare a acțiunii filmului?
Filmul a fost conceput pentru un oraș mic, în care presiunea socială este mare. Din rațiuni logistice am ales Gherla, care este aproape de Cluj, pentru că fiecare zi de filmare presupunea să muți 60 de oameni.
Marea dilemă a unui absolvent
- Ce alte similitudini mai există între tine și Mirciulică?
Am dat și eu examen la Magistratură la fel ca personajul din film. Și tot la fel ca el, am picat și a trebuit să iau o decizie legată de ce vreau să fac cu viața mea, dar spre deosebire de Mirciulică nu m-am întors să locuiesc cu părinții, ci am rămas în Cluj-Napoca. Noi, când am făcut filmul, am vrut să prezentăm povestea studenților care termină facultatea și apoi au de luat o decizie.
- Care sunt posibilele scenarii pentru acești studenți?
Poți să alegi varianta mai călduță un pic sau poți să încerci să faci ceva riscant, care tot timpul va atrage reacții de genul: „Mă, tu de-alea faci?!“. Orice drum nou în viață vine cu puțină adversitate.
- În sensul acesta a fost și finalul filmului, în care Mirciulică și-a deschis o rulotă de unde vindea plăcinte?
Da, am ales ceva care să sugereze că nu i-a mai păsat de ceea ce zice lumea. Nu înseamnă că asta ar face toată viața, dar vrea să fie liber, să înceapă cu ceva și apoi să-și dea seama ce ar vrea să facă. Cred că cumva asta este ce am încercat și eu să fac în viață. Am încercat niște chestii până ce am ajuns la varianta aceasta să fac clipulețe pe online.
De la Magistratură la emisiune TV
- Pentru tine cât de greu a fost să faci această alegere? Care a fost parcursul tău?
Am dat la Magistratură, nu am intrat și apoi am avut o perioadă în care a trebuit să decid ce vreau să fac cu viața mea. Atunci, mi-am luat inima în dinți și am decis că nu vreau să continui pe drumul acesta – nici nu eram foarte hotărât, dar exista multă presiune din partea părinților care îmi dădeau bani, mă susțineau la studii la Cluj și era normal să își dorească să am un serviciu stabil. Am avut norocul că eram la Cluj și cred eu că acolo sunt mulți oameni care își urmează visurile. Așa că mi-am zis: „Hai să încerc!“. Și am început să aplic pentru diferite joburi ca să-mi „dau greața de a lucra“. La început, majoritatea tinerilor au o greață de a lucra. Trebuie la început „să-și dea greața“, să se gândească ce joburi li se par că nu sunt de nivelul lor și să le facă, pentru că așa dobândesc foarte multă libertate.
- Ce joburi ai încercat înainte să te ocupi de clipuri?
Am fost la o firmă de tranzacționare valutară. Prima dată m-am dus să fac un curs și după aceea m-am împrietenit cu oamenii de acolo și m-au luat în echipă să predau cursurile respective.
Am aplicat și la o agenție imobiliară, să fiu agent, dar până la urmă nu am mai ajuns. Am aplicat și la televiziune, cu o propunere de emisiune. Am mers la Look TV, o televiziune din Cluj, cu o emisiune. Am făcut episodul-pilot, am făcut și al doilea episod, și al treilea, și vedeam că nu se întâmplă nimic. M-am gândit atunci: „Cât de tare ar fi să poți posta filmulețul chiar după ce l-ai făcut?!“. Astfel, am decis cu Cristi (n.r. – Cristi Ilișuan, regizonul filmului „Mirciulică“ și cel care îi filmează clipurile lui Mircea Bravo) să postăm online filmulețele.
- Care era subiectul emisiunii propuse?
Au fost mai multe variante și toate erau legate de farse, pentru că asta știam să fac atunci, la început. Emisiunea se numea „Stan și Bravo“ și am făcut-o împreună cu Dragoș Stan, care este acum unul dintre actorii de la Epic Show. Țin minte că primul episod l-am făcut pe subiectul „Haina face pe om“ și abordam oameni îmbrăcați rău și apoi îmbrăcați bine. Fetelor le ceream numărul de telefon și bărbaților - o sumă de bani împrumut. A fost un pilot care trebuia vizat de televiziune și lucrul acesta nu s-a mai întâmplat, până la urmă l-am abandonat. Apoi mi s-a propus să fac o emisiune doar cu farse. Am filmat multe, multe farse, numai că nu intrau nicicum pe post, pentru că așteptau ceva aprobare. La un moment dat, am zis că nu mai stau și m-am apucat de online.
- Cât timp a trecut din momentul în care ai decis ce vrei să faci și până în momentul în care a început să funcționeze și să-ți dai seama că vei reuși să trăiești din asta?
Pe atunci, erau câțiva care făceau ceva similar, dar niciunul nu știam să facem bani din treaba asta. Când am început, eu cu Cristi ne-am gândit că așa vrem să fie jobul nostru, să facem asta de dimineață până seara. Ne-am gândit că dacă vom face multe clipuri, vom deveni foarte buni și dacă vom fi foarte buni, vom fi și plătiți pentru asta. Aceasta era strategia, deși nu aveam niciun argument că lucrurile vor sta astfel.
- Care au fost cele mai grele momente?
Cel mai greu a fost când vedeam că toți din jurul meu spun: „Bă, ești nebun, n-are cum să fie bine“. Atunci a trebuit să stau cu gândurile mele și să zic: „O să fie ok“. Așa că am încercat să evit prietenii care mă descurajau, pentru că știam că nu sunt 100% convins, eram poate doar 90% sigur de chestia asta și în momentele de incertitudine îmi era greu.
- Și cât timp a trecut până ai reușit să faci bani din clipurile publicate în mediul online?
Cam doi ani. După un an, am avut un contract destul de serios, apoi iar a fost o pauză, dar după doi ani puteam să mă susțin, mai ales că eram obișnuiți după doi ani de pâine cu zacuscă, deci nu aveam pretenții foarte ridicate.
- În această perioadă a fost vreun moment în care ai fost foarte aproape să renunți?
Ce s-a întâmplat a fost că noi am început cu ideea de farse. Farsele erau apreciate, plăceau oamenilor, dar ne-am dat seama că după un an, deja lumea ne știa. Atunci ne-am gândit: „Bun, a picat planul sau ce facem în continuare?“. Nici n-aveam bani să ne apucăm să ne plimbăm prin țară unde nu ne cunoștea lumea, să continuăm să facem astfel de filmulețe. În schimb, polițiștii ne știau toți, pentru că am făcut foarte multe farse cu ei. Atunci am avut un moment de cumpănă și ne-am gândit ce să facem. Am decis să facem filmări cu camera la vedere, ca niște jurnale de eveniment. Mergeam, luam interviuri unor oameni, povesteam cu ei. Faptul că lumea mă cunoștea îi făcea să fie mai deschiși, să vorbească cu mine.
- În timpul acestor farse, au fost momente în care ați fost în situații penibile sau în pericol?
Nu știam exact ce vrem la început, pe parcurs ne-am rafinat un pic gusturile. Țin minte că ne gândeam: „Bă, dacă iau bătaie, e bine“ (râde). La al doilea clip pe care l-am făcut, când am făcut eu pe parcagiul în Cluj-Napoca, au venit niște domni și ne-au scuturat un pic și, după aceea, a venit poliția. Nu ne-a fost teamă că ne bat, cea mai mare frică era că nu o să aibă succes filmulețele. Cât despre partea cu situațiile penibile, probabil am fost de multe ori penibili pentru că încercam să inovăm și, de obicei, umorul prea safe nu atrage reacții așa de bune. Pe parcurs, am încercat și să ținem cont de bun-simț și de toate chestiile astea, dar am riscat de multe ori în primul an și poate unele farse erau exagerate.
- Cum ai ajuns să fii așa de relaxat când faci aceste filmulețe? Este o chestie nativă sau ai învățat-o pe parcurs?
E o chestie de exercițiu. Eu, natural, nu sunt foarte tupeist, dar mi-am dat seama că este un mușchi care se dezvoltă ca absolut orice; e ca mersul pe bicicletă. Când faci așa ceva câțiva ani, ajungi din ce în ce mai bun. Ajungi în situația respectivă, îți dai seama că vine o frică, dar o depășești, te duci mai departe, rămâi calm și știi să gestionezi toate chestiile astea. Am avut de multe ori emoții înaintea farselor, dar este ca vorbitul în public: cu timpul, nu mai ai emoții.
„Trebuie să-ți respecți urmăritorii și să pui piciorul în prag cu investitorii“
- Din momentul în care ai putut să te susții din munca ta, care a fost drumul până când ai început să câștigi foarte bine? Am auzit recent că un clip de promovare cu Mircea Bravo a ajuns chiar și 35.000 de euro. Ce trebuie să știe tinerii care își doresc să urmeze drumul acesta? Care este lecția de învățat pentru a ajunge să câștigi așa de bine?
Noi avem aproape nouă ani de când am început businessul acesta. Cred că a fost foarte importantă loialitatea pe care am avut-o față de urmăritorii noștri. Simțeam tot timpul că avem o responsabilitate și, de aceea, fie că aveam contract de publicitate, fie că nu, noi scoteam în fiecare săptămână clipuri. Și acum, chiar dacă din noiembrie nu au mai fost contracte, noi am făcut cel puțin un clip pe săptămână.
Dacă ar fi să le dau un sfat tinerilor este acela să gândească despre clienții lor că nu sunt oamenii care dau banii, ci oamenii care îi urmăresc. Când ești atent la oamenii care te urmăresc, cei cu bani vor veni în mod natural. Trebuie să-ți crești loialitatea față de aceștia și să-i respecți. De multe ori, trebuie să pui piciorul în prag cu cei care îți dau bani. Când oamenii înțeleg că pentru ei faci chestia asta, cu siguranță va apărea și partea financiară, care la noi a crescut treptat. Am început cu niște prețuri de câteva sute de euro, dar pe parcurs, în momentul în care cererea a crescut, am început să facem o selecție.
Noi credem că ceea ce facem este foarte valoros, vedeam ce audiență are o reclamă la televizor și vedeam și cifrele noastre concrete. Știind că o reclamă la televizor costă atât de mult fără a fi produsă, dar noi o și producem, o și punem pe rețele, putem spune liniștiți că e prețul corect.
Cred că principiul cel mai important pentru cineva aflat la început este să ofere mult oamenilor, adică celor care îi urmăresc, să păstreze un standard al conținutului și să îl mențină în raport cu cei care îi plătesc să facă promovări.
- Cum gestionați relația cu clienții?
Noi le explicăm că, spre deosebire de o televiziune sau cineva care face o reclamă, noi cumva girăm cu numele nostru. Dacă facem o reclamă nașpa, și noi picăm rău, și ei pică rău. Ei trebuie să-și dea seama că suntem colaboratori din start și ne dorim binele produsului.
- Spuneai de păstrarea unui standard. Faceți o selecție a produselor, serviciilor pe care le promovați?
Din momentul în care am avut mai multe oferte, am putut face selecția asta tot mai puternic.
Acum, într-adevăr, suntem foarte atenți cu produsele pe care le promovăm, ne interesăm înainte. Dacă e un produs necunoscut, ne informăm, pentru că ne dăm seama că avem o responsabilitate. Noi ne gândim că, de exemplu, zicem oamenilor să își investească banii în anumite produse și servicii și ne gândim la ce s-ar întâmpla dacă ei își pierd banii. Cel mai rău lucru pentru mine ar fi să promovez un produs și apoi să aflu că oamenii și-au pierdut banii.
De exemplu, pe partea de imobiliare, am zis că promovăm doar blocuri care sunt construite, se pot vedea, am zis „pas“ când cineva a spus că are autorizație și că într-un an va construi. Cred că la un anumit nivel, trebuie să fii atent la aceste chestii, să îți dai seama că apare componenta de responsabilitate.
- Spuneai că în fiecare săptămână filmați un clip. De unde vă inspirați?
Da, minimum un clip pe săptămână. Săptămânal facem ședințe de creație. Ne vedem în fiecare luni la ora 9.00, de exemplu, și avem pe ordinea de zi două-trei chestii. Cred că e important să fie atmosfera relaxată, să nu simtă omul că e la fabrică și să vină cu idei pe care le întoarcem pe mai multe părți. Începem să construim până găsim o idee care stă în picioare, și când vedem că stă în picioare, se ia laptopul și se scrie.
- Câte ore lucrează Mircea Bravo pe zi?
Depinde, că în secolul XXI nu îți dai seama când lucrezi și când stai, pentru că de multe ori sunt la birou și îmi dau seama că nu lucrez, și de multe ori sunt acasă, și îmi dau seama că lucrez. La birou vin de la ora 9.00 până la 16.00, mai puțin când avem filmări de seară. Apoi, este și partea de rețele sociale, dacă postăm un clip la ora 9.00, trebuie să intru de vreo două-trei ori să mai păstrez legătura cu urmăritorii, să interacționăm. Sunt zile în care postăm pe Instagram și trebuie să stau jumătate de oră sau poate o oră să fac partea asta.
„Marketingul este jumătate dintr-un film“
„Weekend Adevărul“: Cum a fost pentru voi intrarea în industria filmului?
Mircea Bravo: Pentru început, eu cred că trăim niște vremuri bune pentru industria filmului din două motive importante. În primul rând, au scăzut costurile, nu mai e atât de imposibil să faci un film. În al doilea rând, piața de desfacere a crescut: dacă, în 2000, erau 17 cinematografe în România, noi acum am fost prezenți în 60. Astfel, chiar dacă nu faci bani cu un film, poți măcar să-ți scoți investiția. Dacă înainte puteai face filme doar cu finanțare de la CNC, acum un tânăr cu un marketing bun în spate poate să obțină finanțare din alte surse. Sunt filme foarte bune la care nu merge nimeni pentru că nu se face promovarea. Marketingul cred că reprezintă cel puțin 50% dintr-un film. În primul rând, a fost nevoie de curaj, pentru că noi aveam zona noastră de confort cu filmulețele. Practic, e un alt job, pentru că noi am fost și producători, a trebuit să contractăm echipe, să ne dăm seama pe parcurs ce presupune un film. Nu este o școală care să te învețe ce să faci, pe parcurs mi-am dat seama despre lucrurile astea. La al doilea film va fi mai bine și vrem tot mai bine să înțelegem, făcând și învățând.
- Care a fost cea mai mare provocare în privința filmului?
Cred că cel mai mare stres l-am avut chiar în zilele filmării, pentru că mi-am dat seama că echipa de 30 de oameni a fost un pic subdimensionată. Eu și Cristi nu am fost doar actor și regizor, ci am fost și producători, plus că trebuia să ne ocupăm și de alte chestiuni. A fost foarte stresant când ajungeam seara, mă așezam în pat și nu puteam să dorm pentru că mă gândeam la ziua de mâine, cum se rezolvă toate treburile. A fost și foarte mișto. Am aflat că este și o depresie post-film, după ce stai 30 de zile cu aceiași oameni, te cerți, te împaci, apoi, când se termină totul, ți se pare că viața ta e prea goală.
Introspecția de final
- Cum te-ai adaptat la această schimbare din actor de filmulețe în actor de film?
Cred că am simțit presiunea suplimentară – una e să filmăm un clip cu trei-patru prieteni și alta să lucrezi cu echipe de oameni de sunet, de lumini. A fost, într-adevăr, o presiune să livrez. La finalul filmărilor, aveam mai multe nemulțumiri legate de modul în care am jucat, dar acum, după ce filmul a fost montat și finisat, sunt mai mulțumit. Într-adevăr, vreau să perfecționez chestia asta, vreau să fiu mai bun. Nu am făcut un curs de actorie, dar vreau să lucrez cu actori buni și să fac tot ce ține de mine să mă perfecționez.
- Ce ai criticat cel mai mult la interpretarea ta?
Sunt două faze în care nu mi-a ieșit. Filmul nu se trage cronologic și tu trebuie să ții cont de ce s-a întâmplat cu personajul tău până atunci. Prima scenă pe care am tras-o cu Ioana (n.r. – fata de care se îndrăgostește în film) a fost cea de final. Trebuia să fie ca și cum am trecut prin atâtea împreună. În condițiile în care eu am filmat prima dată cu ea, a trebuit să țin cont de toate chestiile astea.
Inspirat din realitatea ardeleană
- Filmul este foarte ancorat în realitate, reflectă foarte bine niște realități din țară și chiar din Cluj-Napoca, orașul în care trăiești. De ce ați ales să faceți o astfel de comedie?
Noi nu suntem niște oameni ignoranți, știm ce se întâmplă în lumea asta. Cred că este o chestie esențială să știi ce se întâmplă în realitate când faci ceea ce facem noi. Și filmulețele noastre sunt desprinse din realitate, și atunci, la film, era clar că mergem tot în direcția asta: niște chestii reale de care te lovești în viața de zi cu zi. Când asupra unui personaj se pune presiune, se ajunge la mai multe situații-limită. Mulți ne-au criticat că poate filmul a fost „prea din Ardeal“. Noi am crezut că chestia cu groapa de gunoi este peste tot prin țară, dar de departe au rezonat mai bine cei din Ardeal.
- Am văzut că în film a fost prezentată relația adolescentului cu părinții. De unde ai găsit inspirație pentru relația aceasta?
Mulți ne-au spus că am exagerat un pic portretizând-o pe mama lui Mirciulică. Depinde. Sunt convins că sunt și mame ca ea, sunt și mame mai temperate, dar, oricum, instinctul de a-ți proteja copilul cred că toate mamele îl au. Unele și-l controlează, altele nu, dar e clar că toate mamele vor ce este mai bine pentru copiii lor și uneori încearcă să le spună ce să facă și ce job să aleagă.
- Dar în ceea ce privește relația cu șefii, ea este inspirată din realitate?
Cred că toți cei care suntem din Ardeal recunoaștem tipologia unui personaj de genul unui baron local. Am pus aceste două personaje față în față, patronul și Mirciulică, un tânăr idealist, dar care este și docil, într-un anumit fel. Am vrut să vedem dacă ar putea patronul să îl facă să-și încalce principiile și valorile. Personajul patronului e clar unul dintre cele mai savuroase personaje din film, e hedonist, autoritar, îi place vânătoarea etc.
Ce a fost la început: banul sau filmul?
- V-ați gândit că filmul este un pic prea serios pentru ceea ce se cere astăzi de la o comedie?
Când am întrebat anumiți prieteni dacă le-a plăcut filmul, au zis „e bun, dar știi că nu-i comedie“. A fost o lecție pentru noi, pentru că oamenii vor de multe ori să evadeze prin film.
- Unii merg la film și să caute soluții pentru problemele lor...
Da, noi am încercat să îmbinăm aceste două perspective.
- Cum este din acest punct de vedere următorul film?
Își păstrează doza de realism, dar nu cred că este așa de dureroasă ca aici. Al doilea film se numește „Nuntă pe bani“ și este vorba despre un tânăr care urăște nunțile, ca majoritatea tinerilor, și dintr-o suită de circumstanțe ajunge să datoreze niște bani și singura soluție ca să facă bani în timp util este să facă nuntă. Subiectul filmului este cum ajungi să faci nuntă în două luni, să găsești sală, nași, invitați, după ce tu ai zis că urăști nunțile. Cred că e un subiect care n-a fost exploatat deloc și cred că sunt aspecte în care se regăsesc nu numai cei care sunt căsătoriți, ci și cei care sunt chemați la nunți. Pelicula a fost filmată în vara trecută și luna aceasta o să dăm lock credit, adică e stabilită forma și apoi începe să se lucreze la muzică, la sunet. Mai durează două, trei luni. Anul acesta am vrea să filmăm un nou film. În fiecare an ne dorim să facem un film.
- Știu că la primul film v-ați pus la bătaie banii voștri, la al doilea ați găsit sponsori?
Am găsit sponsori, dar undeva la 15-20% din valoarea proiectului, deci tot pe banii noștri. Acum a fost mai bine, pentru că venim cu banii de la „Mirciulică“ și avem o siguranță după succesul primului film. Când ne-am apucat de „Mirciulică“ ne gândeam că poate nu vine nimeni la film. Cred în continuare că poți să faci un film la care să nu-ți vină lumea dacă nu e promovat cum trebuie.
- Poți să faci un film și să intri în cinematografe fără să fi avut contact cu domeniul?
Cinematografele sunt niște agenți comerciali, noi le-am prezentat: uite, noi avem comunitatea asta, vrem să investim în marketing, și tot planul. Tu închiriezi spațiul respectiv din cinematograf și trebuie să-i convingi că la tine o să vină lumea. Ei văd cum merge filmul și, în funcție de asta, alocă numărul de săli de cinema unde rulează. De la începutul lui octombrie și până în ianuarie, noi am fost în cinematografe. În prima lună au loc 90% din intrări. Nu știam cum se promovează un film, dar am încercat să facem tot ce știam.
Se încarcă comentariile...
