INTERVIU Regizorul Daniel Sandu: „Preoţii care turnau la Securitate n-au dispărut după Revoluţie. Ei au rămas cu aceleaşi reflexe”
0„Un pas în urma serafimilor”, lungmetrajul care a câştigat 9 trofee la Gala Gopo 2018, a obţinut o distincţie şi la TIFF: Premiul publicului pentru cel mai popular film în secţiunea Zilele Filmului Românesc.„Adevărul” a vorbit cu regizorul Daniel Sandu despre pelicula care prezintă cu sinceritate experienţa pe care acesta a avut-o într-un seminar teologic.
13 ani a durat din momentul în care Daniel Sandu a decis să povestească într-un lungmetraj experienţa pe care a avut-o într-un seminar teologic din Moldova, unde erau formaţi viitorii preoţi ai Bisericii Ortodoxe, şi până când filmul „Un pas în urma serafimilor” a putut fi văzut în cinematografe. Filmul pune în discuţia publicului subiecte grele legate de activitatea preoţilor şi a Bisericii Ortodoxe. Sunt astfel martorii modului în care tinerii elevi la seminarul teologic sunt „învăţaţi” să devină turnători. Părintele Ivan, directorul instituţiei, interpretat magistral de Vlad Ivanov, are dosare întregi cu delaţiuni făcute de elevi la adresa colegilor. De asemenea, observăm cum de pe băncile şcolii, viitorii preoţi sunt învăţaţi despre importanţa pe care o au în comunităţi, despre capacitatea lor de a-i influenţa pe credincioşi „ce să cumpere, cu cine să voteze”.
„Credinţa e una, Biserica e alta”
„Un pas în urma serafimilor”, pelicula de debut a regizorului Daniel Sandu, este cel mai premiat film românesc la Gala Gopo 2018: a obţinut 9 trofee, inclusiv la categoriile „cel mai bun film”, „cel mai bun regizor” şi „cel mai bun actor într-un rol principal”.
Pelicula a obţinut, sâmbătă seara, la Gala TIFF 2018, şi „Premiul publicului pentru cel mai popular film în secţiunea Zilele Filmului Românesc, în valoare de 1500 de Euro, oferit de Dacin Sara.
„Credinţa era una şi instituţia Bisericii sau a seminarului era alta. Rareori mai şi coincideau”, spune regizorul Daniel Sandu într-un interviu pentru „Adevărul”. El ne povesteşte cum a renunţat să devină preot după 5 ani de seminar teologic şi a devenit regizor, dar şi cum îi vede pe preoţii de astăzi.
„Am fost întrebat de ce nu am băgat şi un abuz sexual. Răspunsul e foarte simplu”
Adevărul: Credeţi că datorită faptului că relataţi o poveste personală, experienţele dumneavoastră la seminarului teologic pe care l-aţi absolvit, filmul este mai autentic?
Da. Pentru că asta a fost o mare ambiţie de-a mea, să nu mă las tentat să aduc în poveste elemente prea mari e ficţiune, pentru că dacă aş fi făcut asta, ar fi ieşit într-adevăr un film ca un atac asupra instituţiei Bisericii. Dacă aş fi făcut aşa. aş fi ajuns la un alt tip de poveste, mai agresivă, slavă Domnului, au scandaluri din care să ne inspirăm pentru a face filme, însă eu nu am căutat un scandal pe baza căruia să fac un film– aceasta era formula cea mai simplă. Am fost întrebat de ce nu am băgat şi un abuz sexual. Răspunsul e foarte simplu: pentru că atunci când eu am fost acolo, nu s-a întâmplat niciunul. Nu am văzut niciunul, prin urmare ar fi fost nedrept din partea mesa să mă apuc să bag eu un scandal doar de dragul de a face filmul mai controversat, mai vandabil. Nu aşa am vrut să fac filmul şi era foarte important pentru mine să-l ţin mai din scurt în aşa fel în care să spun povestea cât mai aproape de adevărul pe care l-am văzut eu şi să ofer publicului acel tip de experienţă.
Filmul a fost răsplătit cu cele mai importante filme la Premiile Gopo, ce efecte are această recunoaştere?
Premiile Gopo au atras atenţia oamenilor din industrie asupra filmului – nu neapărat din industria de la noi, ci din industria de afară, oameni care monitorizează ce se întâmplă la noi. Deodată, au început să-şi pună întrebarea: <<Ce e cu filmul ăsta, de ce a câştigat atât de multe premii şi cele mai importante şi care e faza cu el>>. E adevărat filmul are o latură comercială şi, prin urmare, nu se încadrează întotdeauna pe gusturile selecţionerilor de festival. Apoi, are o lungime de 2 ore jumate şi sunt unii selecţioneri care strâmbă din nas la această lungime. Argumentul meu preferat este: nu e cel mai lung film românesc. Apoi, am tot tăiat până când am ajuns în punctul în care am zis că nu mai tai, cu orice risc, chiar cu riscul de a nu mai fi luat în festivaluri, prefer să nu mai tai din poveste. Am decis de comun acord cu producătorul, Ada Solomon, să rămânem la două ore şi 27 de minute şi cine va dori să-l vadă în lungimea asta, bine, cine nu va dori să-l vadă, la fel de bine. Nu există nişte standarde în privinţa lungimii filmelor care merg la festivaluri, dar se preferă 1,30 – 2 ore pentru că sunt mai uşor de distribuit. Pentru mine prioritară era povestea, nu lungimea. Unii mi-au spus că eu sunt regizor debutant şi ar trebui să mai tai din el. La mine nu merge argumentul ăsta. N-am nimic cu regizorii consacraţi, Doamne fereşte, îi respect pe ei, le respect munca, le respect inclusiv lungimea filmelor la care ei mă sun să mă uit şi atunci vreau şi eu să fac această lungime şi nu neapărat că vreau, povestea cere această lungime şi atunci, aşa iese filmul.
„Un pas în urma serafimilor” a luat 9 premii Gopo şi premiul publicului la TIFF
Structura unui film cu mafioţi de-al lui Scorsese
Adevărul: Filmul are un subiect specific românesc – prezentând realităţi din culisele uneia dintre cele mai puternice instituţii din România – Biserica Ortodoxă. Din acest punct de vedere se încadrează în ceea ce se numeşte noul val al regizorilor români, care au câştigat premii importante la festivaluri. Din punctul de vedere al modului în care este relatată povestea - imagine, coloana sonoră, ritm – filmul se apropie mai mult de stilul comercial. A existat tentaţia să faceţi un film mai „greu” pentru a avea şanse să câştigaţi un premiu la un festival internaţional?
În principiu, eu când fac filme le fac pentru că am o poveste foarte bună pe care vreau s-o spun. Mi se pare că povestea îţi spune şi genul în care vrea să fie spusă. Când am început să scriu primul draft al acestei poveşti aveam în minte structura lui „Goodfellas” – al lui Scorsese. Ăla e un film, care mă rog este despre mafioţii, dar are o tentă aspiraţională. Pentru a putea aplica tendinţa aia aspiraţională într-un film despre maturizare aveam nevoie să-i dau o atmosferă mai pozitivă şi cumva mai comercială. Eu îmi doresc să găsesc nişte poveşti care să nu fi exclusiv orientate către publicul de festival sau către publicul comercial, ci să le găsesc undeva la intersecţia celor două, care de fapt e pariul cel mai greu şi cu toţii ne dorim ca filmul să aibă succes şi la festivaluri şi la public. Nu există o formulă, doar un cumul de pariuri şi în final vezi câte pariuri ţi-au ieşit câştigătoare şi câte, necâştigătoare.
„Mi-a fost temă că o să mă trezesc într-o dimineaţă şi nu o să mai fiu fericit”
Care a fost parcursul dumneavoastră, de la tânăr absolvent de seminar teologic la regizor de film? Cum aţi reuşit să renunţaţi la o carieră sigură în preoţie pentru a vă reprofila pe ceva care vă pasionează?
Cheia a fost să am curaj să fiu sincer cu mine, să am curajul să caut ce anume îmi doresc să fac în viaţă, ce anume m-ar face fericit, ce anume m-ar împlini din punct de vedere profesional, dacă este preoţia ceva ce mă reprezint şi aş putea face cu respectul pe care eu îl am faţă de această misiune. Preoţia eu o văd ca pe o misiune. Cred că la o adică aş fi putut să accept, să mă preoţesc, e mai comod, e mai nu ştiu ce. Mi-a fost temă că o să mă trezesc într-o dimineaţă şi nu o să mai fiu fericit şi n-o să ştiu de ce. Atunci am căutat să descopăr ce anume mă inspiră pe mine acum la momentul deciziei, ce mă scoate din casă, de mă face fericit. M-am gândit la pasiunile mele: cutare, cutare şi mersul la film. Mi-am dat seama că dacă asta e pasiunea mea numărul 1 ar trebui să caut cumva să activez în acest domeniu pe orice funcţie, în niciun caz nu aveam gânduri de regie, pentru că mi se părea prea mult, prea pretenţios. M-aş fi mulţumit cu un job decent, dacă se poate pe creaţie sau pe execuţie, ceva legat de a construi poveşti spuse, scrise sau filmate. Evident, când am spus asta părinţilor erau destul de sceptici şi supăraţi.
Decernarea premiului publicului pentru „Un pas în urma serafimilor” la TIFF 2018
Când le-aţi spus părinţilor şi cum au reacţiona?
Undeva prin anul IV, trebuia deja să fac pregătiri pentru admiterea la facultate. Era foarte greu să dai a UNATC (Universitatea Nationala de Arta Teatrala si Cinematrografică I.L. Caragiale), deoarece pe vremea aceea nu era net, nu existau telefoane mobile pentru a putea să te informezi eficient. Aflasem că sunt 5 locuri la „sunet” şi că alea de obicei sunt ocupate de rude ale oamenilor din industrie. Întâmplarea a fost că am văzut reclamă la PRO TV la Universitatea Media şi pur şi simplu m-a cucerit. Am decis că acolo vreau să dau. Era universitatea privată, dar avea mai multe locuri, părea mult mai dinamică, mai pentru tineri. M-am regăsit acolo. Le-am spus părinţilor, dar ei considerau că e un vis mult prea departe pentru un puşti din provincie. Până la urmă m-am dus la Bucureşti, am dat admiterea, spre surprinderea părinţilor am şi luat admiterea. Cumva, din acel punct s-a schimbat viaţa mea total.
Am intrat la „Regie” pentru că am făcut o mică eroare când am completa formularul de înscriere
La ce specializare aţi intrat?
Am intrat la specializarea „Regie” pentru că am făcut o mică eroare când am completa formularul de înscriere. Trebuia să bifăm una dintre cele 4 categorii de specializări: regie, imagine, film, TV. Mie nu mi-a fost clar ce e cu alea şi le-am bifat pe toate patru. Când m-am dus la examenul scris de Limba română a venit o secretară la mine şi mi-a zis: că trebuie să aleg una dintre cele patru categorii, între regie şi imagine. Mai aveam 5 minute să intru în examen şi eu nu ştiam diferenţa dintre regie şi imagine. Am întrebat-o pe secretară: ”ce e regia, ce e imaginea”. Regia cam ştiam, dar mi-a explicat ce înseamnă imagine: ăla care filmează, pune luminile... Părea interesant aşa şi mi se părea că e prea mult să mă duc aşa cu aroganţă la regie. Am avut un moment de inspiraţie şi am întrebat-o în ce constă diferenţa de examen între cele două specializări. MI-a spus că că sunt aceleaşi examene numai că le „Imagine” ai un examen suplimentar la fizică optică. Atunci, am ales regia. Noi la seminar nu făcusem fizică optică şi altele. Aşa s-a întâmplat că am dat la regie.
Credinţa era una şi instituţia Bisericii sau a seminarului era alta
Decizia de a face altceva în viaţă a depins şi de modul în care se întâmplau lucrurile la seminarul teologic, de sistemul cu care ai făcut cunoştinţă atunci?
În primul rând, credinţa era una şi instituţia Bisericii sau a seminarului era alta. Rareori mai şi coincideau. Prin urmare, mă rog, ce abuzuri mai făceau ei pe acolo nu-mi afectau mie credinţa, dar în acelaşi timp mă gândeam: dacă merg pe drum ăsta voi intra într-un sistem ierarhic în care voi avea tot timpul nişte şefi, nişte superiori în faţa cărora voi trebui să răspund, să dau socoteală. Nu mă încânta foarte mult lucrul ăsta, dar în acelaşi timp ştiam că am capacitatea de a avansa şi de a...nu ştiu, a face lucrurile să funcţioneze. Pe de altă parte, ca preot obişnuit cât de departe poţi să avansezi? Maxim protopop. Statistic dacă e s-o luăm, la câţi preoţi sunt, era foarte improbabil să devin eu ăla. Mă rog, ce se mai întâmplau pe acolo, unele abuzuri şi chestii nu-şi aveau din punctul meu de vedere rostul, dar în acelaşi timp ştiam că voi întâlni astfel de abuzuri în orice instituţie şi dacă mă duceam, nu ştiu, într-o instituţie militară sau din Sănătate. De fapt povestea mea, arată partea mai umană a acestor preoţi, că până la urmă ei sunt tot oameni.
Ce spune actorul principal din pelicula „Un pas în urma serafimilor”
E exagerată imaginea pe care aţi prezentat-o despre Biserică, despre preoţi?
Nu, nu am exagerat-o. Până la urmă sunt şi ei oameni, care au cheltuieli, au de răspuns unor superiori. O chestie interesantă pe care nici nu ştiu dacă să o condamn sau nu, era faptul că imobilul în care funcţiona seminarul era o clădire destul de vechiuţă şi se primeau tot timpul fonduri pentru reparaţii. Atunci, unii copii făceau nişte gafe şi părinţii erau dispuşi să ajute cumva la repararea acoperişului de exemplu. Directorii erau puşi să decidă: <<Îl dau pe ăsta afară pentru că a fumat sau îl iert şi reparăm acoperişul>>. Cum decizi? Până la urmă e o decizie umană, faci şi o faptă bună, că-l ierţi pe ăla şi repari şi acoperişul pentru că indiferent câtă credinţă ai, va ploua în dormitoarele alea.
Biserica transmite preoţilor mesaje de genul: „Anul acesta vrem să votăm cu nu ştiu cine”
Am văzut în acest film „materia primă” din care sunt făcuţi o parte din preoţii care acum sunt de vârsta dumneavoastră şi, probabil, sunt persoane importante în comunităţile în care activează. Cum vedeţi din perspectiva asta Biserica, căreia aceşti oameni nu i-au făcut o imagine foarte măgulitoare, dimpotrivă? E o scenă în care un profesor laic le spune elevilor cât de multă putere au preoţii în comunitate, le pot spune ce să cumpere, ce să voteze etc.
Am colegi de la seminar care acum sunt preoţi, chiar acum câteva săptămâni am avut întâlnirea de 20 de ani. Până la urmă ţine de ce fel de om este preotul. Dacă omul ăla are nişte valori corecte, el îşi va face misiunea şi am colegi care îşi fac misiunea aşa cum trebuie. Mai sunt foşti colegi care sunt preoţi şi care urmăresc afaceri şi urmăresc alte chestiuni. Prin urmare, nu cred că ţine de instituţie, cât ţine de construcţia omului respectiv. Evident că instituţia, de exemplu, fiind o instituţie cu anumite necesităţi, încearcă să transmită preoţilor mesaje de genul: <<Anul acesta vrem să votăm cu nuştiu cine, vedeţi şi voi, încurajaţi oamenii sau nu ştiu ce>>, dar ţine cumva şi de educaţia oamenilor pentru că faci tot ce zice preotul sau mai discerni şi tu şi iei nişte decizii în privinţa votului. E o mare responsabilitate pentru că ei pregătesc aceşti lideri şi liderii aceştia sunt oameni influenţi.
Din film rezultă că Biserica nu face o treabă prea bună în sortarea viitorilor preoţi.
Depinde de om. Da, Biserica are aceste metehne, dar tu ca preot poţi să refuzi: <<Domnule, eu nu vreau la slujba mea să propun să-l votăm pe cutare membru de partid>>. Nu-şi are locul şi rostul acolo o astfel de activitate, dar unii o fac. Asta ţine de fiecare în parte.
Sunt o excepţie preoţii care nu fac asta sau e regula?
Nu sunt o excepţie oamenii care au verticalitate. Dacă e să ne gândim per total sunt şi aşa, şi aşa.
Regizorul Daniel Sandu. FOTO: Remus Florescu
„Valorile viitorilor preoţi erau stricate încă din şcoală şi ei deveneau turnătorii de mâine”
Ce părere aveţi despre modul în care Biserica îi selectează pe viitori preoţi?
Printre foştii mei colegi sunt preoţi care fac o treabă bună şi merită respect. Nu trebuie să blamăm Biserica. Pe de altă parte, lipsa Bisericii cred că ar produce probleme mult mai grave decât prezenţa Bisericii. Problema stă în oameni. Şi în Armată e la fel: e de vină Armata sau soldatul că apasă pe trăgaci atunci când conştiinţa îi spune să nu apese pe trăgaci. Cumva aşa e. E adevărat că şi Biserica ia uneori unele decizii foarte...
Dacă ne uităm şi la vârful Bisericii întâlnim cazuri de prelaţi care nu fac cinste instituţiei. De exemplu, dacă ne gândim doar la una dintre temele principale atinse de film: cum sunt învăţaţi viitori preoţi să-şi toarne colegii încă din seminar, asta în condiţiile în care Biserica are problema asta a preoţilor care au fost colaboratori ai Securităţii.
Sunt mulţi preoţi care au fost colaboratori ai Securităţii.
Dacă la vârful Bisericii sunt astfel de oameni, ce învaţă elevii care vor deveni preoţi încă din seminarul teologic?
Exact asta era problema din film, că valorile viitorilor preoţi erau stricate încă din şcoală şi ei după aia deveneau turnătorii de mâine, pentru că acei turnători ai securităţii, care erau foarte mulţi preoţi, ăia n-au dispărut după Revoluţie, ei au rămas cu aceleaşi reflexe. Aceştia îi învăţau mai departe pe cei din generaţiile tinere să aibă aceste metehne. Doar generaţiile tinere sunt cele care pot pune stop şi să taie acel cordon, să zică: „Nu domnule, eu nu vreau să dau declaraţii”.
Credeţi că astăzi se mai întâmplă astfel de situaţii în seminarele teologice?
Mai puţin. Mult mai puţin. Profesorul laic din film, care e personaj real, după ce s-a certat cu Biserica, el postează în fiecare săptămână pe Facebook câte un dosar de Securitate al câte unui preot, copie xerox de la CNSAS.
În realitate, directorul seminarului, cel care avea dosare întregi cu delaţiuni făcute de anumiţi elevi despre colegii lor, a fost dat afară din conducerea instituţiei, la fel cum se întâmplă în film?
Da, el nu mai predă, dar este în continuare preot.
Citeşte şi
Se încarcă comentariile...
