Marea iubire dintre Arghezi şi Regina Cireşilor: „Toată literatura mea nu face cât un borş de-al Paraschivei“
0
După ce la vârsta de 19 ani a trăit prima dramă a vieţii sale, deoarece iubita sa, de care era îndrăgostit nebuneşte, a murit, scriitorul Tudor Arghezi avea să întâlnească marea dragoste
Tudor Arghezi (pe numele său de naştere Ion Nae Theodorescu) s-a căsătorit cu bucovineanca Paraschiva Burda la 5 noiembrie 1915, iar viaţa alături de ea a fost o adevărată împlinire.
Conform Muzeului Naţional al Literaturii Române, Bobică sau Bobiţă era numele de alint al soţiei sale, poreclă inspirată de capoatele cu picăţele pe care obişnuia să le poarte. Îşi mai ziceau unul altuia Puică, iar cei din jurul lor au supranumit-o pe Paraschiva Regina Cireşilor datorită numărului mare de pomi pe care i-a plantat la Mărţişor.
Calmul, dragostea, înţelegerea şi chiar şi spiritul ei gospodăresc l-au ajutat pe Arghezi să devină un maestru. S-au iubit nespus, s-au respectat şi s-au sprijinit în cele mai grele momente. Paraschiva a ştiut să fie omul bun la toate, iar opera ei, aşa cum mărturisea poetul, a fost casa de la Mărţişor.
„Te rog să notezi că datorez în mare măsură acestei căsnicii solide faptul că am putut să lucrez aşa cum am lucrat. (...) Paraschiva a fost cu mine întotdeauna un frate bun, o soră bună. La puşcărie, în libertate, pretutindeni. Îi datorez multă recunoştinţă. Foarte devotată. De altfel, dacă n-aş fi avut anturajul şi atenţiile ei, n-aş fi putut lucra. Aşa că e o colaboratoare adevărată şi strâns legată de... literatura mea“, spunea Tudor Arghezi despre partenera lui de-o viaţă, într-un număr al revistei „Gazeta literară“ din 1961.
O femeie „de-o cinste sufletească demnă de legendă“
Paraschiva era o gospodină desăvârşită. Când au început construirea casei din apropierea Văcăreştiului, ea se îngrijea atât de cei care veneau să lucreze, dar ţinea şi socoteala materialelor – „nimeni nu putea s-o fure nici măcar cu un cui“, după cum povestea fiul lor, Baruţu. Ea era pe schele cu dulgherii, ea îngrijea de căpriţe şi de celelalte animale, ea făcea o ciorbă minunată, apreciată de Arghezi ca fiind mai preţioasă decât toată literatura lui. După cum avea să scrie mai târziu fiul lor cel mic, Baruţu, Paraschiva era o femeie „dârză, bună, iute la fire, răzbătătoare, de-o cinste sufletească demnă de legendă“ care credea în puterea dragostei, aşa cum o spunea mereu: „Dacă nu pui dragoste în tot ce faci, nu pot ieşi lucruri bune!“.
Arghezi, alături de Paraschiva şi cei doi copii FOTO MNLR
Fiul celor doi, întors după mulţi ani la casa părintească, a povestit cu drag despre mama sa. Baruţu Arghezi a venit în România după 1990 şi a mers direct la Mărţişor, însoţit de un grup de prieteni. Relatarea aparţine Eugeniei Oprescu, muzeograf pensionat, şi apare în volumul „Antologie literară a cenaclului şi a revistei Mărţişor“, coordonator literar profesor Petre Nicolescu, şi în „MNLR 60 de ani“: „Cel mai mult a rămas în faţa unei fotografii care o înfăţişa pe mama Paraschiva alături de o căpriţă – «Mama era o femeie extraordinară... când mulgea caprele, le cânta». La plecare, cineva din grup i-a spus să-şi scuture praful de pe haină. «Nu, nu! E praf din podul copilăriei mele!»“.
„Tata a murit de dorul măicuţii noastre...“
La 14 iulie 1967 a fost momentul despărţirii de marele Tudor Arghezi. Cu un an înainte, pe 29 iunie 1966, închidea ochii Paraschiva, „soţia, sora, iubita şi prietena lui de-o viaţă“. Alături de ea, în cei 50 de ani de căsnicie, Arghezi a construit o casă, o familie, şi-a cizelat talentul de a potrivi cuvinte şi a produs nenumărate nestemate literare. „Tata a murit de dorul măicuţii noastre...“, avea să spună fiul scriitorului, Baruţu Arghezi. După moartea Paraschivei, Arghezi a scris versuri dedicate ei. A scris până la momentul final, iar ultimele două versuri aşternute pe o bucată de hârtie au fost ca o presimţire: „Mă chemi din depărtare şi te-ascult,/N-am să te fac, pierduto, să mă aştepţi prea mult“.
Cireşi în floare la Mărţişor FOTO MNLR
Înmormântarea a avut loc în grădina Mărţişorului – aceasta a fost dorinţa lui, să rămână în acest pământ, alături de casa în care a scris atâtea versuri nemuritoare. Astăzi, aici, la Casa Memorială, vizitatorii se opresc în dreptul crucilor masive de piatră, se închină şi trimit un gând de mulţumire către gazdele de odinioară ale Mărţişorului.
Tudor şi Paraschiva Arghezi au avut doi copii, născuţi la Bucureşti: la 10 decembrie 1924, Domnica Theodorescu (Mitzura – şi-a căpătat porecla după ce Arghezi a citit într-un dicţionar japonez că Mitzura înseamnă rază de soare) şi, la 28 decembrie 1925, Iosif Theodorescu (Baruţu). După moartea părinţilor, Mitzura s-a ocupat de casa copilăriei care, în 1974, a devenit muzeu, respectându-i astfel dorinţa testamentară a lui Tudor Arghezi.
„Mi-e dor amar de tine“
Pe 29 iulie 2021 s-au împlinit 55 de ani de la moartea Paraschivei Arghezi, iar versurile pe care Tudor Arghezi i le-a închinat stau mărturie peste timp unei mari iubiri:
„Mi-e dor amar de tine,
Să cred că ai murit nu-mi vine.
Cum ai ştiut să fii atâta timp cu mine
Şi la noroc şi nenoroc.
Şi-acum să nu mai fii deloc?
Te adormeam pe braţul meu
Şi-acuma dormi la Dumnezeu.
Desigur, lângă el te simţi mai bine
Decât fuseseşi lângă mine.
El e-mpărat, şi graţia ţi-o porţi
Sus, în haremul lui cu morţi“
(„Paraschivei“, din volumul „Litanii“, 1967)
Tudor Arghezi şi Paraschiva în curtea casei de la Mărţişor FOTO MNLR
„Mărţişorul a fost singura certitudine a existenţei noastre“
Povestea casei de la Mărţişor începe în ziua de 10 iunie 1926, când Tudor Arghezi devenea proprietarul unui teren de aproape două hectare, situat pe marginea cea mai înaltă a Bucureştilor. „Toţi cei cărora le-am spus ce vreau să fac m-au compătimit pentru gestul meu îndrăzneţ de a-mi aşeza sălaşul într-o pustietate unde te puteau mânca lupii şi unde nu exista nicio înlesnire pentru o viaţă civilizată“, nota poetul în însemnările sale.
Conform Muzeului Naţional al Literaturii Române, după ani de trudă, casa a fost ridicată din prefabricate şi bârne de bambus cu ciment. În perioada 1937-1947, poetul îşi construieşte propria tipografie sperând să-şi tipărească singur opera. Din nefericire, Arghezi nu îşi duce la îndeplinire acest vis, deoarece, odată cu naţionalizarea din 1948, i se confiscă maşinile de tipărit.
Paraschiva, marea dragoste a lui Tudor Arghezi FOTO MNLR
La sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial, poetul este interzis de cenzura politică, exclus din programa şcolară şi este nevoit „să schimbe condeiul cu sapa“ pentru a-şi întreţine familia. Cu şapte ani înainte de a se stinge din viaţă, în anul 1960, poetul împreună cu Paraschiva şi cei doi copii, Mitzura şi Baruţu, părăsesc Mărţişorul mutându-se într-un apartament situat în strada Arhitect Cerchez. Cu toate acestea, se întorcea în Mărţişor, de când mijeau primele fire de iarbă şi până se aşternea bruma toamnei, pentru că aici, în „patria literaturii“, în locul său de reverie, Arghezi se simţea acasă, după cum mărturiseşte fiul său în volumul „Dincolo de zare“.
„Am arat cot la cot“
Casa de la Mărţişor a fost ridicată cu trudă imensă. „Suflecându-mi mâinile, eu şi nevastă-mea, împreună cu Costache, am tras brazdă nouă. Cot la cot cu Paraschiva, am arat împreună, am semănat şi cules roadele pentru prânzul şi cina fiecărei zile, a noii epoci de existenţă în Mărţişor“, mărturisea poetul. Însă meritul de a transforma noua locuinţă într-un cămin îi aparţine soţiei scriitorului: „Mărţişorul, aşa cum se găseşte, după ani şi ani de muncă, e opera soţiei mele, Paraschiva Burda, care, venind din Bucovina cu toate apucăturile ţărăneşti, a căutat să facă din Mărţişor o grădină. Ea a muncit cu sapa şi cu lopata, cu braţele ei... În Mărţişor, copiii noştri au devenit oameni mari... Pentru mine, Mărţişorul e un lucru de neuitat. Cred că acolo mi-am plămădit cerneala şi mi-a înviat, oarecum, condeiul“.
Arhezi muncea neîncetat pentru a-şi vedea visul împlinit, principala sa deviză, pe care a transformat-o în mod de viaţă, fiind „nulla dies sine linea“ (trad. – „nicio zi fără o linie“), aşadar, nicio zi fără muncă. Ziua, Arghezi lucra pământul şi mai bătea câte un cui casei, iar noaptea era dedicată creaţiei literare. „Cu o satisfacţie pe care nu o dă literatura, am bătut câteva mii de lemne în cap şi spinare peste spinare ca să ajung să pui pe picioare o clădire de gospodărie ajunsă la vârf. Încerc, în toată ziua, să scot din hârtie un ghiocel, dar el nu încolţeşte întotdeauna. Răsare câte o urzică“, spunea scriitorul.
O Arcă a lui Noe
Toate fotografiile de familie care se păstrează sunt legate de universul casnic. Fie că erau obiecte de uz casnic – storcătorul de rufe, putineiul, fusul pentru tors al Paraschivei – sau jucăriile copiilor, fiecare lucru din gospodăria familiei Arghezi este o mărturie a ceea ce înseamnă dragostea pentru familie. Mărţişorul, ca o adevărată Arcă a lui Noe, aduna animale multe, răsfăţate de toată familia. Şi nu era vorba numai despre Zdreanţă, căţelul copilăriei noastre, care a fost într-adevăr preferatul poetului, ci şi de alţi mulţi căţei, pisici, pui de găină, raţe şi căpriţe.
Paraschiva Arghezi, o gospodină desăvârşită FOTO MNLR
Muzeografii de la Muzeul Naţional al Literaturii Române consemnează că împodobirea bradului producea întotdeauna fericire în casă, iar balconul era cel care găzduia bradul, copiii şi părinţii mergând mereu în grădină să privească de acolo jocul luminilor din pomul de Crăciun. Mai mult, casa mirosea întotdeauna a brad de la esenţele preparate de poet în aşa-numita cameră laborator, preocupare rămasă de pe vremea adolescenţei, când Arghezi lucra ca laborant la fabrica de zahăr din Chitila.
„Ne-a hrănit în anii grei“
Au urmat ani grei, în care poetul a fost interzis şi toată familia a avut de suferit. Au trăit greu, din ceea ce producea livada şi ce ofereau animalele ogradei. „Numai un puternic spirit de familie a putut determina supravieţuirea noastră. Acest spirit a fost tata, spirit activ, bătăios şi netemător... Mărţişorul ne-a ferit de urâtul cotidian şi ne-a hrănit în anii grei, când ne zbăteam în lipsuri materiale. Ne-a unit şi mai mult în faţa nedreptăţilor... De altfel, Mărţişorul a fost singura certitudine a existenţei noastre“, declara mai târziu Baruţu.
Vă recomandăm să citiţi şi:
Până unde poate merge Rusia cu Ucraina. Expert: „Discursul lui Putin e patologic”
Se încarcă comentariile...
