Canalul Dunăre-Marea Neagră. Victime şi călăi în Gulagul românesc

Canalul Dunăre-Marea Neagră, un imens lagăr de muncă FOTO Adevărul

La începutul anilor ’50, regimul comunist s-a folosit de şantierul Canalului Dunăre-Marea Neagră pentru a-şi extermina opozanţii: în cele peste zece lagăre de muncă silnică au ajuns sute de mii de deţinuţi politic. Numărul exact al morţilor a rămas până azi necunoscut, însă sunt încă vii în memoria colectivă istoriile dramatice ale victimelor regimului.

Megalomania regimului comunist din România a început timpuriu, iar unul dintre cele mai ample proiecte a fost Canalul Dunăre-Marea Neagră. Supranumit „Magistrala Albastră“, construcţia sa a început în 1949, deşi existau astfel de planuri încă din secolul XIX şi de la începutul secolului XX. Braţul artificial al Dunării a fost inaugurat cu mare fast, în urmă cu mai bine de trei decenii, fiind una dintre mândriile Epocii de Aur. Însă între digurile de beton zac sute de istorii tragice şi dureroase ce spun poveşti despre sacrificiu, represiune şi injustiţie. 

„La Canal“ era o sentinţă grea în comunism. În timp ce presa vuia despre marile realizări ale socialismului, în şantierele din Dobrogea trudeau şi mureau sute de deţinuţi politici. Consideraţi în actele oficiale „forţă de muncă pentru completarea efectivelor muncitoreşti“, cu statutul de „colonişti MAI“, deţinuţii au fost supuşi la cele mai grele munci de la Canal. În anii ’50, Canalul Dunăre-Marea Neagră era, cu adevărat, un lagăr în care cei declaraţi „duşmani ai poporului“ de către regimul comunist erau nevoiţi să muncească până la epuizare.

La începutul deceniului, închisorile deveniseră neîncăpătoare, aşa că autorităţile au decis ca, de-a lungul Canalului, să înfiinţeze colonii de muncă, ce au fost active în perioada 1949-1955. Zeci de mii de intelectuali, politicieni, ofiţeri şi preoţi au fost aduşi în cele 14 colonii de muncă, dintre care 12.000 au fost doar la Poarta Albă. Printre ei s-a aflat şi omul politic Corneliu Coposu, scriitorii Ion Caraion şi Barbu Brezianu, precum şi prinţul Şerban Ghica. 

Alături de muncitori şi militari, deţinuţii politic lucrau pe şantier cel puţin 12 ore, se arată în Raportul Prezidenţial realizat în 2006. Primeau, în schimb, 750 de grame de pâine pe zi, pe care o mâncau cu varză fiartă, ceapă fiartă şi, mai rar, cu fasole sau cartofi.

Regimul concentraţionar era dur: gardienii îi băteau crunt pe deţinuţi. Mulţi dintre ei, extenuaţi de efortul fizic, de foame sau de frig, se îmbolnăveau grav. În colonia Capul Midia s-au stins, istoviţi de muncă, cei mai mulţi deţinuţi – aici mureau răpuşi de efort şi de maladii până la şase oameni într-o singură zi. 

Până la oprirea primei etape a lucrărilor, în 1955, peste 100.000 de deţinuţi politic au fost aduşi la Canal. Reeducare prin muncă forţată, asta era pedeapsa pe care o primeau din partea comuniştilor. Pentru mulţi, „Magistrala Albastră“ a fost mormântul lor. 

Construcţia Canalului Dunăre-Marea Neagră a fost reluată după două decenii, în epoca Ceauşescu – lucrările au reînceput în 1976 şi s-au finalizat în 1984. Nimeni nu a putut determina însă, până acum, câţi deţinuţi politic şi-au pierdut viaţa pe şantier. 

O bornă în construirea socialismului în România

Începerea lucrărilor la Canalul Dunăre-Marea Neagră a fost decisă în şedinţa Biroului Politic al CC al PMR din 25 mai 1949, precizându-se că acţiunea urma să facă parte din „programul de reconstrucţie economică a ţării şi de construire a socialismului“. Pe baza hotărârii luate în cadrul Biroului Politic, Consiliul de Miniştri a emis, în aceeaşi zi, Hotărârea nr. 505, referitoare la „începerea lucrărilor pregătitoare pentru construirea Canalului Dunăre-Marea Neagră“. 

Principalele scopuri ale construirii Canalului erau de a asigura „transportul cel mai ieftin şi mai scurt pe apă spre Marea Neagră, industrializarea regiunii de sud-est a ţării, crearea condiţiilor pentru îmbunătăţirea agriculturii, combaterea secetei care ameninţă continuu acest ţinut, asanarea Văii Carasu“.

Lotul de deţinuţi creştea după nevoile Canalului

În acelaşi Raport al Comisiei Prezidenţiale se arată că numărul deţinuţilor din coloniile de muncă de la Canal a variat în funcţie de amploarea lucrărilor, remarcându-se o creştere numerică semnificativă: de la 19,2% în septembrie 1949 şi 20,7% în iunie 1950 se ajunge la 43,8% în luna mai 1951, pentru ca, în noiembrie 1952, deţinuţii să ajungă la 82,5% din totalul muncitorilor de la Canal. Pe parcursul anului 1953, efectivul de deţinuţi a evoluat de la 47,5 în trimestrul I, la 62,4% în trimestrul III. 

Sugestivă pentru modul în care se făceau internările administrative este declaraţia din 16 martie 1968 a colonelului Ilie Bădică, directorul Unităţilor de Muncă în perioada 1950-1953: „Arestările acestor deţinuţi se făceau după nevoi şi, în general, pentru nevoile necesare construcţiei Canalului Dunăre-Marea Neagră. Dacă la Canal trebuiau 5.000 de oameni, tovarăşul (n.r. – Gheorghe) Hossu, directorul general al Canalului, dădea telefon tovarăşului Teohari (n.r. – Georgescu, ministrul de Interne) şi apoi intra în funcţiune aparatul colonelului Dulgheru (n.r. – Mişu, şeful Direcţiei Anchete a Securităţii), care împărţea sarcinile, stabilind ce număr de deţinuţi să aducă fiecare regiune. Arestările se făceau după nevoile Canalului şi nu după vina anumitor elemente duşmănoase regimului“, se arată în Raportul prezidenţial. 

Colonii, lagăre speciale şi întreprinderi agricole

Proiectul Canalului prevedea un traseu ce urma Valea Carasu, din Cernavodă spre Poarta Albă, apoi spre nord, prin dealul Nazarcea spre Năvodari, debuşând în mare prin portul Taşaul – Capul Midia de azi. 

Având o lungime de 65-70 de kilometri, pe Magistrala Albastră erau înşirate mai multe colonii de muncă forţată: Cernavodă (Columbia) – cu un efectiv variind între 1.200 şi 8.000 de deţinuţi; Saligny – cu un efectiv ce a variat între 2.000 şi 8.000 de deţinuţi, majoritatea femei, condamnatele politic fiind amestecate cu cele de drept comun; Km 5 – cu circa 2.000 de deţinuţi; Km 31 – cu aproximativ 1.500 de deţinuţi; Poarta Albă – cu un efectiv care a variat între 10.000 şi 12.000 de deţinuţi; Galeş – cu aproximativ 3.000 de deţinuţi; Noua Culme – cu un efectiv variind între 2.000 şi 7.500 de deţinuţi; Taşaul – cu circa 1.500 de deţinuţi; Peninsula, numită şi Valea Neagră – cu un efectiv între 6.000 şi 8.500 de deţinuţi; Capul Midia – cu un efectiv ce varia între 500 şi 2.500 de deţinuţi. 

Mai funcţionau şi două lagăre speciale, la Eforie – cu 300 de deţinuţi – şi la Constanţa (Stadion) – cu 400 de deţinuţi –, cât şi lagărele auxiliare, aşa-numitele întreprinderi agricole, de la Seimeni, Saligny, Medgidia, Basarabi, Năvodari şi Castelu. 

Colonia de la Cernavodă, situată în partea nordică a localităţii, era considerată un lagăr special pentru deţinuţii „contrarevoluţionari“, care erau folosiţi la diferite lucrări de excavaţii. Poarta 

Albă a fost cea mai mare colonie de muncă de la Canal, în luna iunie 1950 având peste 6.000 de deţinuţi, iar în martie 1952 erau aproximativ 12.000. Rata mortalităţii era foarte ridicată, doar într-o singură zi, pe 17 februarie 1953, au murit zece deţinuţi. 

Norma zilnică de muncă era de trei metri cubi de pământ excavat de fiecare deţinut, transportul cu roaba la 100-150 de metri, încărcări şi descărcări de vagoane cu o normă de şapte metri cubi pe zi, pentru fiecare deţinut, construirea de barăci şi de clădiri, sfărâmarea pietrei la carieră şi construirea de căi ferate. 

„Brigadierii şi supraveghetorii cu bâta în mâini ne ameninţau şi ne îndemnau la treabă“

La Saligny, la câţiva kilometri de Dunăre, se lucra cu roaba – se descărcau şi se încărcau vagoane cu pământ scos la săparea Canalului. La Capul Midia, colonia cea mai îndepărtată şi mai inaccesibilă, la 40 de kilometri de portul Constanţa, după cum nota un fost deţinut politic, „munca era dintre cele mai grele, regimul cel mai inuman, iar şefii cei mai crunţi“. Deţinuţii erau obligaţi să facă blocuri mari de ciment de aproximativ o tonă, pentru construcţia unui dig, iar totul se făcea manual: transportul sacilor de ciment, amestecarea cimentului cu lopata, transportarea cimentului în forme pe tărgi supraîncărcate.

La colonia de la Midia, în luna martie 1952, deţinuţii munceau la ecluza care trebuia să facă legătura între Canal şi lacul Taşaul, iar pentru aceasta era nevoie să se sape o porţiune de plajă, care era, de fapt, o masă stâncoasă. În Raportul Prezidenţial se arată că artificierii dinamitau peretele, deţinuţii spărgeau piatra şi o încărcau în vagoneţi, de unde era transportată la marginea lacului Taşaul şi descărcată tot de deţinuţi. Norma era de trei vagoneţi pe zi. Infiltraţiile de apă făceau ca deţinuţii să muncească 12 ore pe zi cu picioarele în apa rece de 3-4 grade Celsius. Se muncea la foc continuu, schimburile alternând de la 8 dimineaţa la 8 seara şi de la 8 seara la 8 dimineaţa. 

„Aveam gânduri de nimicire“ 

Colonia de muncă Km 31 era considerată unitate de pedeapsă. Aici lucrau, împreună, deţinuţi politic, frontierişti şi condamnaţii de drept comun. Un fost deţinut politic descrie, conform Raportului Comisiei Prezidenţiale, atmosfera din această colonie: „Munca era deosebit de grea. Trebuia să intri în mocirlă până la genunchi, câteodată până la brâu, şi să smulgi papură, stuf, sălcii şi alte plante. Apoi se drena apa şi, în cele din urmă, se trecea la săparea Canalului. Încărcam vagonul cu rădăcini de plante, îl împingeam cam 400 de metri, apoi îl descărcam. Brigadierii şi supraveghetorii cu bâta în mâini ne ameninţau şi ne îndemnau la treabă. Intram în apă şi din nou începeam să smulgem rădăcini şi să încărcăm vagonul.

Aveam momente de totală rătăcire, gânduri de nimicire, de sinucidere. Seara, ajungeam la barăci morţi de oboseală, mâncam ce apucam, ne scoteam bocancii şi cădeam pe paturi îmbrăcaţi şi uzi. Dimineaţa, când venea deşteptarea, năuci de somn şi îngheţaţi de frig, cu ochii umflaţi de răceală, ne încălţam cu obielele şi bocancii uzi, beam cafeaua sau ceaiul, ne încolonam şi aşteptam la poartă ca să fim număraţi. După numărare, plecam cu cântec la locul de muncă“. 

După trei somaţii, erai împuşcat

La Canal se lucra în condiţii inumane. Coloniile de muncă erau conduse de un comandant, secondat de un adjunct, în timp ce ofiţerul operativ, însărcinat cu activitatea informativă din colonie, conducea un birou special, format din câţiva ofiţeri şi un număr semnificativ de informatori, prin intermediul cărora ştia tot ce se întâmplă în colonie. Paza era asigurată de militari în termen, iar coloniile erau înconjurate de garduri duble de sârmă ghimpată, înalte de trei-patru metri, de-a lungul cărora erau miradoare cu soldaţi înarmaţi cu puşti-mitralieră, ce aveau ordin să tragă după trei somaţii rapide. 

„Era strict interzis să te apropii la mai puţin de trei-patru metri de această reţea, sub ameninţarea deschiderii focului armelor automate din miradoare. Cel care făcea imprudenţa să intre în această zonă foarte vag delimitată era somat de trei ori rapid şi apoi urma o rafală de puşcă-mitralieră. Era fulgerător şi fără drept de apel. Am auzit adesea oameni care nu mai puteau îndura suferinţele spunând:

«O să mă arunc în sârma ghimpată». Şi nu arareori se auzeau somaţiile drastice ale santinelelor, urmate de focurile de armă care puneau capăt zilelor nefericitului deţinut. Această măsură era pe atât de atroce, pe cât era de inutilă, căci reţeaua de sârmă ghimpată era atât de înaltă, atât de solidă şi atât de încâlcită încât era absolut imposibil de trecut prin ea. Dar ea avea darul de a te face să simţi mai bine faptul că administraţia era decisă să întreţină teroarea. De altfel, totul se petrecea foarte repede şi între prima somaţie şi declanşarea tirului nu era un interval mai mare de trei secunde şi deţinutul, care din greşeală ar fi ajuns în această zonă, nici n-ar fi avut timp să se întoarcă“, descrie un deţinut regimul concentraţionar, citat în documentul prezidenţial.

Meniul zilnic, determinat de norma de muncă

Programul zilnic al deţinuţilor din coloniile de muncă de la Canal prevedea trezirea la 3.30 dimineaţa. Urma spălarea, alinierea pe platou, numărătoarea chinuitoare, întrucât putea dura şi o oră din cauza lipsei de minimă educaţie a brigadierului sau ofiţerului de serviciu, încolonarea pentru masă – care nu era decât un lichid negru şi cald, generic numit cafea, o bucată de pâine şi un cubuleţ de marmeladă –, după care deţinuţii plecau la muncă. 

Erau scutiţi de lucru doar cei accidentaţi sau deţinuţii cu febră de peste 39 de grade Celsius, iar cei care nu reuşeau să-şi îndeplinească norma mai multe zile la rând erau băgaţi la carceră. Ioan Slobodă, şeful Direcţiei Coloniilor de Muncă, a declarat, în timpul anchetei din 1953, că deţinuţii de la Canal trebuiau să lucreze nouă ore, dar când existau lucrări urgente se lucra şi 10 sau 11 ore. Din cauza volumului mare de muncă, mâna de lucru trebuia exploatată la maximum, iar Marin Jianu, ministru adjunct de Interne, a hotărât, în vara lui 1952, că şi deţinuţii bolnavi trebuiau să realizeze o jumătate de normă. În cazul nerealizării planului, deţinuţii trebuiau să lucreze în două schimburi, câte 12 ore zilnic. 

În ianuarie 1953, la Ministerul de Interne, în prezenţa ministrului Pavel Ştefan şi a colonelului Ioan Slobodă, s-a hotărât împărţirea deţinuţilor din coloniile de muncă în trei categorii, în funcţie de aceasta urmând să primească şi norma de hrană. Astfel, deţinuţii care depăşeau normele cu peste 30% aveau o masă de peste 3.200 de calorii, cei care realizau norma, fără să o depăşească, primeau sub 3.000 de calorii, iar deţinuţii care nu reuşeau să-şi îndeplinească norma primeau doar 2.400 de calorii.

„Erau trimiţi în cârje la lucru“

Un fost deţinut de la Cernavodă a dezvăluit, în timpul anchetelor, abuzurile la care erau supuşi deţinuţii: „Într-o dimineaţă am asistat la o nouă scenă din aceeaşi piesă. În timp ce detaşamentele ieşeau pe poartă pentru a se aduna la locul de muncă, doi-trei epileptici au căzut chiar în faţa porţii de la ieşire.

Brigadierul Nicolae Cârcu n-a binevoit să aprobe ca aceşti nenorociţi să fie ridicaţi din zăpada unde căzuseră, cu toate că era iarnă grea şi ger. Ba din contră, a ordonat ultimului detaşament care urma să iasă pe poartă să treacă peste ei călcându-i. 

Cu toate acestea n-a fost niciunul din cei 80 din front s-o facă, cu toate că privirile domnului prim erau îndreptate spre picioarele celor care nu voiau să execute ordinul său. În acelaşi timp însă, o căruţă încărcată cu gunoi trasă de doi cai se îndrepta spre poartă.

Un gând diabolic îi împinge până acolo bestialitatea încât îi comandă căruţaşului să treacă cu caii şi căruţa peste cele trei epave nenorocite culcate în zăpadă, lucru pe care încearcă să-l şi facă căruţaşul, fără pic de şovăire, însă în ultimul moment, cei trei au fost traşi de sub copitele cailor de câţiva deţinuţi“. 

În timpul anchetei privind abuzurile din coloniile de muncă de la Canal, un fost deţinut de la Capul Midia a declarat: „Bolnavi cu răni grave, slăbiţi în ultimul hal, astfel că nu mai rămăsese decât scheletul de ei, erau trimişi în cârje la lucru. Au fost cazuri când au venit de pe şantier deţinuţi morţi de frig sau în agonie“. 

O investiţie recuperată în şase secole 

Cu o lungime de aproape 100 de kilometri, Canalul Dunăre-Marea Neagră este parte componentă a importantei căi navigabile europene dintre Marea Neagră şi Marea Nordului, prin Canalul Rin-Main-Dunăre. Folosind această rută, mărfurile din Australia şi Orientul Îndepărtat destinate Europei Centrale îşi scurtează drumul cu 4.000 de kilometri.

Construcţia a necesitat excavarea a aproximativ 300 de milioane de metri cubi de sol şi rocă. Pentru construirea Canalului s-a făcut o investiţie de circa 2 miliarde de dolari. Estimările iniţiale prevedeau recuperarea investiţiei în 50 de ani. Exploatarea Canalului aduce însă venituri anuale de circa 3 milioane de euro, ceea ce presupune o durată de recuperare a investiţiei de peste 600 de ani.

Vă mai recomandăm şi:

Atrocităţile din lagărul de muncă de la Canalul Morţii. Colonia, păzită de militari gata să tragă

Iadul îndurat de români la Canal, proiectul faraonic de 2 miliarde de dolari. Deţinuţii, bătuţi cu ranga de fier şi lopata, se hrăneau cu iarbă, pisici şi câini