Iadul îndurat de români la Canal, proiectul faraonic de 2 miliarde de dolari. Deţinuţii, bătuţi cu ranga de fier şi lopata, se hrăneau cu iarbă, pisici şi câini

În comunism toate resursele şi energiile disponibile erau mobilizate pentru realizarea unor proiecte faraonice, ruinătoare din toate punctele de vedere, precum Canalul Dunăre-Marea Neagră, asanarea Deltei Dunării pentru a o “reda agriculturii”, Canalul Bucureşti-Dunăre, „sistematizarea” centrelor istorice ale oraşelor.

Începerea lucrărilor de construcţie a Canalului Dunăre-Marea Neagră a fost decisă în şedinţa Biroului Politic al CC al PMR din 25 mai 1949, precizându-se că acţiunea urma să facă parte din ,,programul de reconstrucţie economică a ţării şi de construire a socialismului” . Pe baza hotărârii luate în cadrul Biroului Politic , Consiliul de Miniştri a emis, în aceeaşi zi, Hotărârea nr. 505, referitoare la ,,începerea lucrărilor pregătitoare pentru construirea Canalului Dunăre-Marea Neagră”  . Principalele scopuri ale construirii Canalului erau, potrivit hotărârii de înfiinţare, de a asigura ,,transportul cel mai ieftin şi mai scurt pe apă spre Marea Neagră, industrializarea regiunii de sud-est a ţării, crearea condiţiilor pentru îmbunătăţirea agriculturii, combaterea secetei care ameninţă continuu acest ţinut, asanarea Văii Carasu”.

Lucrările au început în vara anului 1949, mai întâi cu acţiunile pregătitoare: construcţia barăcilor pentru muncitori, căi de comunicaţie şi acces spre şantiere, modificări de linii ferate, instalaţii de apă . Forţa de muncă de pe şantierele Canalului provenea din trei zone distincte: munca liberă plătită, cu oameni provenind din diverse categorii sociale, cu profesii diferite, recrutaţi din toată ţara ; militari în termen, din care unii lucrau în construcţii, în timp ce alţii erau însărcinaţi cu paza obiectivelor sau a deţinuţilor; munca forţată a deţinuţilor, în marea lor majoritate politici, cu condamnări administrative sau penale. Consideraţi în actele oficiale drept ,,forţă de muncă pentru completarea efectivelor muncitoreşti” şi având statutul de ,,colonişti MAI”, deţinuţii au reprezentat categoria umană supusă la cele mai grele munci de la Canal.

Lucrările, deschise la sugestia sovieticilor

La fel ca în perioada stalinistă, decizia de a iniţia asemenea proiecte nu a fost luată numai din considerente economice, majoritatea chiar dovedindu-se fie o proastă investiţie financiară, fie o catastrofă ecologică de proporţii. Raţiunea înfiinţării unor asemenea şantiere era mai mult de natură politică: dacă lucrările la Canalul Dunăre-Marea Neagră au fost deschise la sugestia sovieticilor pentru a servi drept lagăr de muncă forţată pentru prizonierii politici din anii 1950, reluarea acestora de către Ceauşescu a fost făcută şi în scopul intorducerii de noi metode de control şi constrângere a populaţiei. Pe aceste şantiere lucrau persoane condamnate la “reeducarea prin muncă”, multe dintre ele, de fapt, pe motive politice, sau soldaţii repartizaţi în batalionale de muncă, se arată în raportul întocmit în anul 2006 al Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, redactat de specialişti şi conduşi de politologul Vladimir Tismăneanu. Concluziile muncii de cercetare au fost prezentate în Parlamentul României de fostul preşedinte Traian Băsescu pe 18 decembrie 2006, şi arată condiţiile inumane şi trata,entele la care au fost supuşi oamenii pentru realizarea unor proiecte megalomanice.

Îmbrăcămintea de pe noi îngheţa

Referitor la regimul aplicat în coloniile de muncă de la Canal, se arată în raportul prezidenţial, un fost deţinut politic, medic de profesie, a declarat în timpul anchetei din 1953: ,,Deţinuţii erau scoşi la muncă continuu, atât ziua, cât şi noaptea şi în toate duminicile, fără nici un repaus, atât pe ploaie, furtună sau zăpadă şi, când noaptea târziu ne întorceam de pe şantier, complet uzi şi îngheţaţi, eram introduşi în barăci şi înghesuiţi unul lângă alţii, pe nişte priciuri de lemn, fără să ni se permită să ne uscăm îmbrăcămintea, astfel că dormeam cu veştmintele ude, iar dimineaţa plecam din nou pe şantier, cu îmbrăcămintea neuscată şi, cum era timp de iarnă, îmbrăcămintea de pe noi îngheţa”; Monica Grigore, Oana Ionel, Colonia de muncă forţată Capul Midia: punct terminus al Canalului suferinţei în vol. Arhivele Securităţii, Bucureşti, Editura Nemira, Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, 2004, p. 102.

O bucată de pâine şi un cubuleţ de marmeladă

Conform Raportului, programul zilnic al deţinuţilor din coloniile de muncă de la Canal prevedea trezirea la 3.30 dimineaţa, apoi urma spălarea, alinierea pe platou, numărătoarea, chinuitoare întrucât putea dura şi o oră datorită lipsei de minimă educaţie a brigadierului şi ofiţerului de serviciu, încolonarea pentru masă, un lichid negru şi cald generic numit cafea, o bucată de pâine şi un cubuleţ de marmeladă, după care deţinuţii plecau la muncă. Nu erau scutiţi de lucru decât cei accidentaţi sau deţinuţii cu febră de peste 39° C, iar cei care nu reuşeau să-şi îndeplinească norma mai multe zile la rând era băgaţi în aşa-numita ,,carceră” . Ioan Slobodă, şeful Direcţiei Coloniilor de Muncă a declarat, în timpul anchetei din 1953, că deţinuţii de la Canal trebuiau să lucreze nouă ore, dar când existau lucrări urgente se lucra şi 10 sau 11 ore. Din cauza volumului mare de muncă, mâna de lucru trebuia exploatată la maxim, iar Marin Jianu, ministru adjunct de Interne a hotărât, în vara anului 1952, că şi deţinuţii bolnavi trebuiau să realizeze o jumătate de normă. În cazul nerealizării planului, deţinuţii trebuiau să lucreze în două schimburi, câte 12 ore zilnic. 

Foamea era endemică

În luna ianuarie 1953, la Ministerul de Interne, în prezenţa ministrului Pavel Ştefan şi a colonelului Ioan Slobodă, s-a hotărât împărţirea deţinuţilor din coloniile de muncă în trei categorii, în funcţie de această împărţire urmând să primească şi norma de hrană. Altfel, deţinuţii care depăşeau normele cu peste 30%, aveau o masă de peste 3200 de calorii, cei care realizau norma, fără să o depăşească primeau sub 3000 de calorii, iar deţinuţii care nu reuşeau să-şi îndeplinească norma primeau doar 2400 de calorii.

 Atât din parcurgerea lucrărilor cu caracter memorialistic, cât şi din declaraţiile din timpul anchetei din 1953 privind abuzurile din coloniile de muncă de la Canal, se poate constata că în rândul deţinuţilor politici foamea era endemică, existând mărturii despre consumul de iarbă, câini, pisici, larve de cărăbuşi, plante sau alte vietăţi considerate nutritive. Alături de foamea continuă şi munca extenuantă, deţinuţii de la Canal erau supuşi la numeroase bătăi şi torturi fizice, se arată în Raportul prezidenţial. 

Munceau 12 ore pe zi cu picioarele în apa rece de 3-4 grade

La colonia de la Midia, în luna martie 1952, deţinuţii munceau la ecluza care trebuia să facă legătura între Canal şi lacul Taşaul, iar pentru aceasta era nevoie să se sape o porţiune de plajă, care era de fapt o masă stâncoasă. Artificierii dinamitau peretele, deţinuţii spărgeau piatra şi o încărcau în vagoneţi, de unde era transportată la marginea lacului Taşaul şi descărcată, tot de deţinuţi. Norma era de trei vagoneţi pe zi. Infiltraţiile de apă făceau ca deţinuţii să muncească 12 ore pe zi cu picioarele în apa rece de 3-4º C. Se muncea continuu, schimburile alternând de la 8 dimineaţa la 8 seara şi de la 8 seara la 8 dimineaţa. Colonia de muncă Km 31 era considerată unitate de pedeapsă, aici lucrând împreună deţinuţi politici, frontierişti şi cei de drept comun. 

Un fost deţinut politic descrie în memoriile sale atmosfera din această colonie: „Munca era deosebit de grea. Trebuia să intri în mocirlă până la genunchi, câte o dată până la brâu, şi să smulgi papură, stuf, sălcii şi alte plante. Apoi se drena apa şi, în cele din urmă, se trecea la săparea Canalului. Încărcam vagonul cu rădăcini de plante, îl împingeam cam 400 m, apoi îl descărcam. Brigadierii şi supraveghetorii cu bâta în mâini ne ameninţau şi ne îndemnau la treabă. Intram în apă, şi din nou începeam să smulgem rădăcini şi să încărcăm vagonul. Aveam momente de totală rătăcire, gânduri de nimicire, de sinucidere. Seara, ajungeam la barăci morţi de oboseală, mâncam ce apucam, ne scoteam bocancii şi cădeam pe paturi îmbrăcaţi şi uzi. Dimineaţa, când venea deşteptarea, năuci de somn şi îngheţaţi de frig, cu ochii umflaţi de răceală, ne încălţam cu obielele şi bocancii uzi, beam cafeaua sau ceaiul, ne încolonam şi aşteptam la poartă ca să fim număraţi. După numărare, plecam cu cântec la locul de muncă” . Peninsula, numită şi Valea Neagră, situată la 20 km de Midia, era specializată în munca la carierele de piatră, iar deţinuţii trebuiau să scoată blocuri enorme pentru diguri, piatra fiind spartă cu ciocanul şi cărată manual la vagoane, pentru a fi folosită pentru susţinerea liniilor ferate şi a drumurilor din lagăre. Această muncă era foarte dură, aici fiind trimişi deţinuţii cu pedepse mari.

Asasinarea prin împuşcare şi profanarea cadavrelor deţinuţilor 

Un raport întocmit la solicitarea Consiliului Securităţii Statului, la 17 martie 1968, menţiona câteva din abuzurile la care erau supuşi deţinuţii de la Canal: „Fără nici o justificare, mulţi deţinuţi au fost bătuţi cu ranga de fier, cazmaua, lopata, cureaua de la ventilatorul tractoarelor, unii dintre ei murind în urma traumatismelor, iar alţii rămânând schilozi pentru toată viaţa. S-au practicat şi alte metode: asasinarea prin împuşcare, interzicerea tratamentului deţinuţilor bolnavi, contrar indicaţiilor medicale şi scoaterea lor la muncă în mod forţat, fapt care a dus la moartea unora; pedepsirea unor deţinuţi de a sta cu picioarele în apa îngheţată; legarea unor deţinuţi de mâini şi ţinerea lor în timpul iernii în zăpadă şi carcere dezbrăcaţi, iar vara, în soare pentru a fi muşcaţi de ţânţari; folosirea unor instalaţii electrice pentru electrocutarea unor deţinuţi, alergarea cu cai a deţinuţilor, călcarea lor cu copitele, precum şi dezbrăcarea şi tăvălirea lor prin mărăcini; asasinarea prin împuşcare şi profanarea cadavrelor deţinuţilor”. 

,,Carcera”, în coloniile de muncă de la Canal, era reprezentată de o ladă de lemn, dispusă în picioare, având o lăţime de 60 de cm şi o înălţime de până la 2,10 metri. Unul din pereţi reprezenta uşa, iar printre scândurile prost îmbinate pătrundea cu uşurinţă ploaia şi vântul, întrucât aceste ,,carcere” erau situate afară, de regulă lângă corpul de gardă. Deţinuţii erau introduşi în ,,carceră” seara, la întoarcerea de la lucru, fiind lăsaţi doar în cămaşă şi indispensabili, nevoiţi să îndure frigul, în special în sezonul de toamnă-iarnă; Constantin Cesianu, op. cit., pp. 230-231. Lipsa alimentaţiei şi a unui tratament medical adecvat, la care s-au adăugat eforturile fizice foarte mari şi condiţiile de muncă precare au condus la o mortalitate ridicată în rândul deţinuţilor. Numărul deţinuţilor politici morţi în coloniile de la Canal poate fi estimat la câteva mii, deşi datele oficiale ale MAI din 1968 înregistrează un număr mult mai mic, de 656 decese, însă, aşa cum declara colonelul Ilie Bădică, şeful Unităţilor de Muncă, din dispoziţia conducerii MAI ,,multă vreme decesele nu au fost anunţate la Sfatul Popular”.

Năut, arpacaş şi o ciorbă de ceapă

Semnificativă este declaraţia medicului Alexandru Popovici, deţinut la colonia de muncă Capul Midia: ,,Locotenentul major [Liviu] Borcea, în afară de faptul că se purta brutal cu deţinuţii, pe care îi bătea zilnic, fără nici un motiv, practica în acelaşi timp şi o altă metodă de terorizare a deţinuţilor şi anume metoda înfometării. Toată iarna, din ordinul locotenentului-major Borcea, ni se dădea ca hrană numai năut, arpacaş şi o ciorbă de ceapă. Din cauza eforturilor supraomeneşti la care eram supuşi la muncă, a frigului şi a statului în picioare, foamea în rândul deţinuţilor devenise atât de chinuitoare, încât deţinuţii erau nevoiţi să se hrănească cu ierburi, rădăcini şi chiar cu animale ca pisici, câini, şerpi, broaşte. Chiar şi eu personal, pentru a-mi potoli foamea, am strâns iarbă de pe jos şi am mâncat-o, numai ca să am ceva în stomac”; ibidem, p. 104. 33 ACNSAS, fond D, dosar 19, vol. 6, f. 30-31.

A fost invocat sabotajul economic

Conform Raportului, ritmul lent în care avansau lucrările, în pofida sumelor imense investite în construcţia Canalului au determinat autorităţile să găsească aşa-numiţi vinovaţi pentru starea dezastruoasă a lucrărilor. În realitate era vorba de nişte ,,ţapi ispăşitori”, întrucât cel mai simplu motiv ce putea fi invocat era sabotajul economic. Astfel, conducerea tehnică a Canalului a fost arestată şi condamnată în urma unor procese-spectacol după modelul sovietic de la sfârşitul anilor 1930. Imediat după arestarea celor consideraţi vinovaţi de acţiuni de ,,sabotaj”, înainte ca ancheta să stabilească ce fapte au săvârşit, în presa centrală şi locală s-a început o adevărată campanie împotriva celor arestaţi, calificaţi drept sabotori şi diversionişti, solicitându-se pedepsirea lor exemplară. Ca un efect al proceselor din toamna anului 1952 de la Canal, cei mai buni muncitori, de teama unor noi procese, au plecat pe alte şantiere, iar proiectanţii şi inginerii au început să încarce proiectele prin coeficienţi de siguranţă mai mari pentru a preveni un eventual eşec ce putea fi interpretat drept sabotaj. 

,,Canalul acesta nu ne uneşte, ci ne desparte. Este o idee ruşinoasă”

De altfel, lucrările de construcţie a Canalului au continuat în acelaşi ritm greoi, datorat atât utilajelor suprasolicitate şi a erorilor de proiectare, cât şi a permanentului amestec al activiştilor de partid în problemele de producţie şi a folosirii masive a muncitorilor necalificaţi. După moartea lui Stalin, între 8-13 iulie 1953, conducerea Partidului Comunist Român, în frunte cu Gheorghiu Dej a vizitat Moscova, întâlnindu-se cu liderii sovietici. Cu acest prilej, Nikita Hruşciov, prim-secretar al CC al PCUS a criticat investiţiile enorme, egale cu totalul investiţiilor din agricultură, angajate în activitatea de construcţie a Canalului. Mai mult, liderul sovietic a afirmat: ,,Canalul acesta nu ne uneşte, ci ne desparte. Este o idee ruşinoasă”. În mod cinic, liderii sovietici nu mai doreau să audă de construcţia Canalului, deşi acţiunea a demarat în urma indicaţiilor sovietice, din anul 1948. După întoarcerea delegaţiei româneşti în ţară, s-a constituit Comisia guvernamentală pentru lichidarea lucrărilor de la Canal, iar la 18 iulie 1953, aceasta a hotărât sistarea oricăror activităţi constructive de pe şantiere.

La 17 iulie 1953, prin Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 20.404 s-a decis încetarea oficială a lucrărilor de construcţie de la Canal, urmând ca fondurile alocate şantierelor de la Canal să fie destinate ,,măririi producţiei agricole, alimentare şi a mărfurilor de larg consum, în scopul ridicării nivelului de trai al poporului şi satisfacerea nevoilor mereu crescânde, materiale şi culturale, ale oamenilor muncii”. Organizatoric, sarcina încheierii operaţiunilor de la Canal a revenit Comisiei de Lichidare a Lucrărilor Canalului Dunăre-Marea Neagră . Oficial, la mijlocul anilor 1950, nu se putea recunoaşte faptul că ritmul de creştere economică a României în acea perioadă nu putea să permită susţinerea unei lucrări de asemenea anvergură, motivându-se eşecul acţiunii atât prin greşeli de natură tehnică, cât şi prin sabotarea lucrărilor din partea ,,duşmanilor poporului”. Lucrările de construcţie a Canalului Dunăre-Marea Neagră au fost reluate, din ordinul lui Nicolae Ceauşescu, 20 de ani mai târziu, în 1973.