Ciobanul care a întemeiat Bucureştiul. Bucur a coborât cu mioarele spre Dunăre, dar a rămas pe malul Dâmboviţei
0O legendă spune că Bucureştiul a fost întemeiat cu multe secole în urmă de un cioban pe nume Bucur, care plecase cu gândul să îşi ducă turma la Dunăre, dar a rămas lângă apele Dâmboviţei. Acelaşi Bucur se regăseşte şi în legenda care circulă printre localnicii din Bisoca în care se spune că baciul întemeietor de cetate ar fi coborât de pe muntele Cordun, unde şi acum rezistă stânca sub care acesta se adăpostea.
Demult, pe vremea aceea tulbure când năvăleau feluriţi oameni răi şi prădalnici, cum au fost tătarii, prin luncile Dâmboviţei, prin pădurile şi poienile din acea parte a ţării, pe acolo pe unde acum se întinde Bucureştiul, în vremea aceea umbla un cioban cu turma lui. Îl chema Bucur. Avea oi multe: şi albe şi negre şi brumării.
Cu acest fragment din celebra serie de volume din anii '80, ”Povestiri istorice”, scriitorul Dumitru Almaş introducea cititorul într-una dintre legendele întemeierii Bucureştiului, mit care îl are pe baciul Bucur ca personaj principal.
Bucur ar fi avut mult de furcă mai ales cu tătarii care furau oi, berbeci şi măgari. I-au omorât baciului chiar şi doi câini, dintre cei mai credincioşi, iar pe unul dintre ciobani care ajutau la turmă l-au luat rob şi l-au dus în ţara lor.
Legenda spune că răufăcătorii au revenit într-o iarnă şi au răpit fiica baciului, pe Anca, o fată frumoasă. ”Cu păr ca borangicul, cu ochi ca floarea de cicoare si cu trup mlădios de căprioară. Tot cu laţul au prins-o când, singură în stână, torcea lână pentru sumanele ciobanilor. S-a zbătut ea, cât a putut; dar răii s-au dovedit mai puternici”, scrie Dumitru Almaş în ”Povestiri istorice”.
Devastat de pierderea copilei, Ciobanul Bucur a plecat în căutarea fiicei sale, împreună cu alţi doi ciobani. După zile şi nopţi călare, cei trei i-au ajuns pe tătari din urmă, aproape de apele îngheţate ale Nistrului. Răpitorii s-au înecat, în încercarea disperată de a traversa albia, dar din fericire Anca s-a salvat, pentru că ştia să înoate.
”Aşa s-au întors, toţi patru la stâna de pe malul Dâmboviţei. Aici, pe un dâmb, şi-au clădit o casă mare şi au împrejmuit-o cu gard înalt din butuci groşi, ca un adevărat zid de cetate. Apoi, când Anca s-a măritat şi a avut copii, deci familia baciului Bucur a sporit, au construit şi o bisericuţă, care se vede şi azi, şi se cheamă chiar Biserica lui Bucur. Cu anii, s-au adunat aici tot mai mulţi români. Iacă aşa, în jurul casei lui Bucur, după sute şi sute de ani, s-a format un oraş, căruia oamenii i-au zis Bucureşti, iar azi este frumoasa capitală a României”, scrie Dumitru Almaş în povestea întemeierii Bucureştiului.
Ilustraţie: Povestiri istorice
Legendele transmise prin viu grai de la strămoşi vorbesc despre baciul care a părăsit Valea Râmnicului, cu gândul să ajungă la Dunăre, dar care s-a oprit pe malurile Dâmboviţei
Într-o altă zonă a ţării, o altă legendă vorbeşte despre acelaşi cioban, sau haiduc, în alte variante, dar despre perioada dinaintea plecării sale spre malurile Dâmboviţei. Acest mit, care s-a transmis în variante uşor diferite, îl prezintă pe Bucur ca fiind originar dintr-o zonă extrem de frumoasă, mărginită de munţii Buzăului şi Vrancei, aflată în vecinătatea localităţilor Bisoca, din Buzău, şi Jitia, Vrancea.
Printre localnicii de aici circulă o legendă îngemănată cu cea a lui Bucur, despre stânca imensă, de forma unei mese care se află pe un platou muntos, la o altitudine de 1.142 metri şi care se numeste "Masa lui Bucur". Despre ea se spune că a slujit drept masa ciobanului Bucur, după unii, sau haiducului Bucur, după alţii.
Este o bucată de stâncă, de câteva sute de tone, aşezată pe trei bolovani mai mici, asemeni unei mese. Se zice că Bucur statea pe acest platou din vârful muntelui şi supraveghea pajiştile unde păşteau oile.
Masa lui Bucur Foto http://robisoca.blogspot.ro/
Până şi cei mici din Bisoca ştiu că Baciul Bucur le-a fost strămoş şi că undeva pe culmile din împrejurimi se află ”masa” de piatră care i-a fost adăpost. ”A fost copil orfan de la noi din sat. S-a săturat să îşi ducă mioarele pe aici şi a coborât pe Valea Râmnicului până a ajuns în locul care s-a transformat în Bucureşti”, este cea mai simplă variantă a legendei, pe care ne-a spus-o Constantin Moise, localnic din Bisoca.
Sătenii din Pleşi, cătunul cel mai apropiat de stânca numită Masa lui Bucur, povestesc cum că legendarul cioban, care avea multe oi şi mulţi oameni ce lucrau pentru el, a fost nevoit să plece după ce a intrat în conflict cu un mocan bogat, pe nume Giurgiu, care stăpânea munţii dinspre Vrancea. La un moment dat, Bucur i-a furat fata lui Giurgiu, pe Muşa, în timp ce aceasta muncea în grădină, şi împreună au părăsit Valea Râmnicului, cu turmele sale, ajungând pe Valea Dâmboviţei.
Baciul Bucur avea forţe supraomeneşti
Una dintre legendele păstrate de bisoceni l-a surprins pe legendarul cioban având forţe supranaturale. Gheorghe Bonţea le povestea ziariştilor de la Viaţa Buzăului, pentru o ediţie din anii '70, că, odată, admonestat de ceilalţi ciobani că n-a putut aduna lemne suficiente, s-a rugat înspre a primi o putere uriaşă. ”Şi-n drumul său, întâlneşte trei zâne dormind, două la umbră şi una la soare. Bucur a luat crengi de brad şi a adăpostit-o pe ultima. Când aceasta s-a trezit şi a vrut să-l răsplătească, Bucur i-a cerut putere'', le povestea bătrânul Bonţea ziariştilor.
Legenda spune că prima zână i-a dat putere ”cât ai clătina un brad din rădăcină”, a doua zână, ”cât a-l zmulge”, iar a treia, ”cât a-l ridica pe umeri''. Dobândind această putere, nu s-a răzbunat pe ciobani dar aceştia s-au speriat de puterea sa iar el i-a părăsit. Aşa ajungea Bucur haiduc de codru şi a plecat înspre Dâmboviţa, întemeind un oraş ce-i poartă numele, Bucureşti.
Despre baciul plecat dintre munţii Buzăului şi cei ai Vrancei s-au iscat multe poveşti iar profesorul de istorie Sorin Pantelimon, din Jitia, judeţul Vrancea, este unul dintre cei care le-au auzit pe toate.
Demult, aici, pe plaiurile noastre trăia un copil pe nume Bucur, care de mic a rămas orfan de amândoi părinţii. Neamurile sale l-au dat să înveţe meserie la unii ciobani cu suflet, ce păşteau oile prin părţile acestea. Micuţului mânător de oi îi plăcea să-şi petreacă timpul în apropierea unei pietre uriaşe, aşezată pe vârful muntelui. Ucenicul cu greu îşi putea îndeplini sarcinile ce îi erau stabilite de mai marii săi. Cât de tare s-ar fi grăbit, el nu reuşea să adune la timp lemnele de care aveau nevoie ciobanii de la stână.
Într-o zi plecând după lemne, în mijlocul unei poieni s-a întâlnit cu trei zâne. Una dintre ele, întinsă pe iarba fragedă, dormea învăluită de arşiţa zilei toride de vară. Ciobănelul, milos din fire, a tăiat iute câteva crengi de brad şi a făcut un umbrar deasupra acesteia. Pentru gestul său plin de omenie, zânele l-au răsplătit cu puterea de a clătina, a smulge din rădăcină şi a urca pe umeri orice brad, spre a nu mai fi certat de ciobanii mai bătrâni.
Căpătând puteri de uriaş, tânărul nu s-a răzbunat pe cei care l-au umilit, dar cu timpul i-a părăsit plecând cu turma lui de mioare spre şes, la câmpie. Aşa a ajuns Bucur pe malurile Dâmboviţei, unde şi-a stabilit stână, iar cu timpul a devenit foarte bogat. Acolo a pus bazele unei gospodării înfloritoare, obârşie a aşezării care a devenit astăzi oraşul Bucureşti, adică ”oraşul lui Bucur”.
Baciul Bucur ar fi trăit în perioada constituirii statelor româneşti
Profesorul Sorin Pantelimon a îndrăznit chiar să emită ipoteze cu privire la perioada întemeierii oraşului Bucureşti de către ciobanul Bucur.
„Este cunoscută legenda cum că tătarii au furat-o pe Anca, fata lui Bucur. Putem vorbi despre tătari pe teritoriul românesc după anul 1241, după ce au năvălit în zona noastră. Plecarea lui Bucur din zona Vintileasca-Bisoca o putem localiza între secolele XIII- XIV, sfârşitul anilor 1290, începutul anului 1410-1420. Ca vechime în timp, Bucur este un român care a trăit, practic, în perioada de început a constituirii statelor româneşti. Este adevărat că în această perioadă, cei care deţineu turme de oi obişnuiau să-şi pască turmele pe timp de vară, în munţi. Este foarte posibil ca şi Bucur să fi plecat toamna din această zonă, către lunca Dunării. În acest fel a ajuns în lunca Dâmboviţei, unde astăzi se afla Bucureştiul“, a declarat Sorin Pantelimon pentru o publicaţie din Vrancea.
CITEŞTE ŞI
Se încarcă comentariile...
