Cum a ajuns Ungaria paşalâc. Armata maghiară a fost lăsată singură în faţa otomanilor, chemaţi în Europa chiar de către fraţii creştini
0
Una dintre cele mai importante bătălii ale secolului al XVI-lea în Europa a fost cea de la Mohacs. Evenimentul a rămas în istorie drept un dezastru pentru unul dintre cele mai puternice regate din zona est-central europeană, cel al Ungariei. Totodată, a deschis drumul otomanilor către centrul Europei, bătrânul continent fiind la un pas de colaps. În plus, această bătălie a arătat lipsa de unitate a Europei, ungurii fiind lăsaţi singuri.
Începând cu secolul al XIV-lea, din Asia Mică s-a ridicat o super-putere care a început să ameninţe Europa, în special părţile sale răsăritene, sudice şi centrale. Este vorba despre Imperiul Otoman, născut din regatele ambiţioşilor turci osmanlâi din Asia Mică. Marii sultani otomani dovedeau ambiţii de nemăsurat dorind să împingă, în numele Islamului, frontierele stăpânirii lor în inima Europei Creştine. Au cucerit rapid Balcanii, la începutul secolului XV instalându-se lejer la Dunăre.
Ţările Române le-au ţinut piept o vreme, prin intermediul unor domnitori puternici, mari personalităţi şi războinici. În scurt timp, însă, Moldova şi Ţara Românească au devenit principate vasale otomanilor, cu domnitori vânduţi turcilor şi care stăpâneau din mila sultanului. Singurele super-puteri regionale care puteau ţine, pe termen lung, piept otomanilor erau regatele Poloniei şi Ungariei. În special cel al Ungariei, aflat cel mai aproape de graniţa teritoriilor cucerite de otomani.
De altfel, maghiarii ”înghiţiseră” deja Bulgaria, Albania, Macedonia, Bosnia şi ce mai rămăsese din Serbia independentă. Ungurii, de altfel, deţineau cetatea Belgradului, o fortăreaţă în calea turcilor, rămasă necucerită, în ciuda eforturilor otomane. Regatul Ungariei reuşise timp de secole să ţină piept turcilor şi chiar prin intermediul regentului lor de origine română, Iancu de Hunedoara, să organizeze raiduri şi mini-cruciade în ţinuturile controlate de turci. În 1520, tronul Imperiului Otoman era ocupat de Soliman I, cel care va rămâne cunoscut posterităţii drept Soliman Magnificul. Odată cu înscăunarea acestui mare conducător de oşti şi administrator al imperiului său, zilele glorioase ale Ungariei medievale erau deja numărate. De altfel acest vechi duşman al turcilor, acest ghimpe în coasta otomană, era vizat încă de la începutul domniei de marele sultan.
Un imperiu la apogeu contra unui regat ajuns la zenit
În timpul lui Soliman I Magnificul, cel care va domni din 1520 până în 1566, al zecelea sultan, Imperiul Otoman a atins apogeul dezvoltării şi întinderii sale. Domina teritorii din Europa sud-estică până în Asia Centrală şi nordul Africii. Practic de la Dunăre şi până la Eufrat şi de la Marea Neagră până în deşertul Sahara. Soliman a fost în primul rând un bun administrator şi legiuitor. Născut la Trabzon el a fost fiul sultanului Selim I şi a unei frumoase şi inteligente femei de origine georgiană. De mic, de la vârsta de 7 ani, Soliman a studiat istoria, literatura, ştiinţa dar şi tacticile militare la Constantinopol. Tot aici a învăţat şi meseria armelor. Tânărul prinţ a dovedit o minte sclipitoare, fiind însărcinat încă de la 17 ani cu funcţia de sangeac, adică guvernator al oraşului Kaffa în Crimeea.
După moartea tatălui său, ajunge sultan şi iniţiază o reformă administrativă, fiscală şi militară care va schimba faţa Imperiului Otoman. Totodată Soliman a fost şi un mare comandant de oşti. Acesta a reuşit să cucerească insula Rhodos şi Belgradul, poarta de sud a Ungariei, ceea ce înaintaşii săi nu reuşiseră. Belgradul îl transformă în sangeac şi îl face o viitoare bază militară pentru planurile sale măreţe. Mai precis, Soliman dorea să realizeze ceea ce nimeni înaintea sa nu reuşise, adică să împingă graniţele Imperiului Otoman către inima Europei. Singura care-i stătea în calea era Ungaria. Cu polonezii încheiaseră pace, Moldova era condusă de Ştefăniţă Vodă, un domnitor aflat în conflict cu boierii şi de altfel obedient turcilor. În Ţara Românească, Dan al II lea, un domnitor slab, aproape că nici nu conta. De altfel înţeleşi cu polonezii şi principatele române care nici nu contau în această ecuaţie geopolitică, Ungaria rămânea singurul obstacol în calea lui Soliman către centrul Europei.
De altfel turcii testau în permanenţă graniţa maghiară, organizând raiduri în zonele sudice ale regatului, doar cavalerie uşoară a lui Tomori stăvilind incursiunile otomanilor. De altfel regatul Ungariei nu mai era ce a fost odată. Era un regat măcinat de conflicte interne. După moartea ultimului mare rege al Ungariei, Matei Corvin, în anul 1490, marii magnaţi sau nobili maghiari doreau să-şi sporească influenţa şi autoritatea. Ei doreau să devină adevăraţii stăpâni. Aşa că au căutat cel mai slab rege posibil, pentru a-l putea controla după voia lor. L-au găsit pe Vladislav al II lea, poreclit ”OK Ulaszlo”, fiindcă nu ieşea din cuvântul marilor nobili. Pentru a-i mulţumi şi ai ţine în frâu a risipit mare parte a domeniului regal prin donaţii către marile familii nobiliare.
Fiindcă nu mai avea venituri importante, coroana a ajuns înglodată în datorii, iar sumele necesare fortificării şi menţinerii trupelor de graniţă au scăzut dramatic. Fără un rege puternic, nobilimea făcea ce poftea, mai ales pe domenii, impilând ţăranii aserviţi. Această situaţie a dus la o răscoală puternică în 1514, zdrobind şi mai mult echilibrul regatului. Răscoala este cunoscută nouă şi drept războiul ţărănesc al lui Gheorghe Doja, implicând în general clasele sociale afectate de abuzurile fiscale şi legislative ale marii nobilimii. A fost un război civil în toată regula, marea nobilime înecând răscoala în sânge şi adâncind şi mai mult rupturile din sânul regatului Ungariei. Lui Vladislav al II lea îi urmează la tron, un rege tânăr, neexperimentat şi slab, Ludovic al II lea. În anul 1520, regatul tânărului rege era aproape în pragul anarhiei, sfâşiat de luptele dintre marii nobilii, plin de datorii şi cu trupele de graniţă neplătite. Era momentul pe care îl aşteptat de mult Soliman I, o Ungarie slăbită, pe mâinile unui puşti.
Otomanii invitaţi de regii Occidentului să cucerească Europa
Unitatea creştină din Europa era doar o vorbă în vânt la jumătatea secolului al XVI-lea. Fiecare stat îşi urmărea separat interesele. Polonia se bucura de o pace caldă cu turcii, Balcanii erau deja în mâinile turcilor, iar francezii îi chemau pe otomani în Europa. Francisc I, regele Franţei, pierduse în 1525 bătălia de la Pavia, în faţa unei alianţe habsburgico-spaniole, iar atenţia monarhului s-a îndreptat către Imperiul Otoman. Dorinţa de răzbunare împotriva habsburgilor a cumpănit mai mult pentru regele francez decât soarta Europei, iar Francisc I îi cere pur şi simplu lui Soliman să mărşăluiască şi să atace Viena pentru a-i ţine ocupaţi pe nemţi şi austrieci, cât el se războia cu flamanzii. Era prilejul mult aşteptat de Soliman. În primăvara anului 1526, la Istambul s-a adunat o armată otomană uriaşă. Conform istoricilor şi surselor, numărul oştenilor variază dar erau cel puţin 50.000 de otomani cu peste 160 de tunuri.
Erau renumitele trupe de ieniceri, o parte înarmaţi cu arme de foc, cavalerie grea din Rumelia şi Anatolia, dar şi trupele de cavalerie uşoară, renumiţii spahii. La toate acestea se adăugau trupele auxiliare, folosite pentru hărţuirea inamicului, dar şi pentru semănarea terorii în teritoriul inamic, precum temuţii akingii. Imediat ce armata otomană, cu sultanul în frunte, s-a pus în mişcare, şi regele Ungariei a decretat mobilizarea. Totodată au fost trimise solii în toate ţările Occidentului. Nimeni nu a mişcat un deget pentru apărarea Ungariei. Doar papa Clement al VII lea a trimis bani. Armata maghiară în caz de apărarea se putea baza pe 80.000 de oameni. Nu era şi cazul în această perioadă a istoriei sale. Spre deosebire de otomani, care se mişcau repede şi eficient, mobilizarea armatei maghiare era greoaie. Formată din contingenete nobiliare şi mercenari, această oaste s-a adunat, incomplet, abia după ce turcii au ajuns la Belgrad.
De altfel ungurii ar fi putut organiza o apărare pe râurile din Serbia, dar nimeni nu s-a sinchisit să o facă. Mai mult decât atât, flota de numai 200 de nave a ungurilor nu a putut opri, cele 800 de corăbii turceşti care deţineau controlul Dunării şi aprovizionau eficient trupele otomane. Pe 3 mai, otomanii erau la Adrianopole, unde s-a hotărât strategia de luptă. Pe 21 mai ajungea la Plovdiv şi armata anatoliană. Soliman mergea în frunte cu ienicerii. Soliman ajunge la Sofia pe 29 mai şi la Belgrad pe 11 iulie, acolo unde se adună întreaga armată. După ce achingii au făcut prăpăd în sudul Ungariei, trupele otomane au cucerit Petrovaradinul şi Ilok. Toate fortăreţele maghiare de graniţă au căzut rând pe rând. Pe 19 august otomanii au trecut pe un pod de vase la Eszek.
Aici armata otomană este atacată prin suprindere de Tomori, comandantul cavaleriei uşoare maghiare. Ungurii fac prăpăd în rândul otomanilor, dar sunt doar 2000 de luptători şi trebuie să se retragă. O parte a cronicarilor otomani spuneau că dacă ungurii s-ar fi organizat cum trebuie, aveau şansa la trecerea podului de vase să distrugă armata otomană. Dar regele Ungariei încă îşi aştepta oamenii. De altfel în tabăra maghiară domnea haosul şi luptele interne. O parte a nobililor maghiari doreau ca regele să abandoneze sudul Ungariei şi să se retragă către nord, având răgaz să mai adune oameni. Evident nobilimea din sud, inclusiv renumitul episcop de Tomori au refuzat să-şi abandoneze domeniile în mâinile turcilor.
La rândul lor mercenarii cehi insistau ca după model husit să se organizeze apărarea în mici forturi dotate cu artilerie. Evident, marea nobilime a refuzat dorind să-şi câştige gloria, cavalereşte cu tradiţionala şarjă a cavaleriei grele. În acelaşi timp, transilvănenii şi croaţii cereau amânarea luptei pentru a ajunge la timp. De altfel, trupele din Transilvania şi Croaţia nu au ajuns pe câmpul de luptă la ora bătăliei. În cele din urmă, Ludovic al II lea alege ca loc de desfăşurare al luptei, câmpia de la Mohacs în sudul Ungariei, o zonă mlăştinoasă. Acolo au fost aşezate trupele care s-au putut aduna şi forma armata regatului Ungariei. Episcopul Ştefan de Brodarics spune că la ora bătăliei ungurii dispuneau de 30.000 de oameni, însemnând cavalerie grea, mercenari şi cavaleria uşoară a lui Tomori, 85 de tunuri plus 500 de culevrine.
Dezastrul de la Mohacs
Pe data de 29 august 1526 cele două armate se aflau faţă în faţă. Deşi obosiţi otomanii au intrat direct în luptă. Şi asta fiindcă au fost provocaţi de ungurii care-i aştepatu, cu o salvă de tun. Vremea era ploioasă şi solul umed. Trupele otomane erau mai numeroase dar obosite de drum şi de condiţiile atmosferice grele. Armata otomană s-a aliniat cu puternica cavalerie din Rumelia în centru, dublată de linia ienicerilor în spate. Pe flancuri s-au aşezat spahii, cavalarie uşoară. Akingii, trupe neregulate de cavalerie căutau un loc ascuns pentru a ataca prin suprindere. Artileria a fost montată şi apărată cu căruţe şi fortificaţii rapide, improvizate. De cealaltă parte ungurii au atacat primii, cavaleria uşoară din flancul drept a lui Pal Tomori a izbit flancul stâng otoman.
Cavaleria maghiară a distrus mare parte din cavaleria uşoară otomană de pe flancul stâng. Imediat cavaleria grea a ungurilor cu regele în frunte a şarjat şi s-a izbit în centrul armatei turceşti. Iniţial ungurii au făcut prăpăd în rândul rumelioţilor şi a ostaşilor otomani, flancul drept turcesc fiind aproape îngenuncheat. Strategia lui Soliman însă dădea roade. Cavaleria grea şi grosul trupelor ungureşti au fost lăsate să intre în centrul armatei turceşti. Atunci linia ienicerilor a intrat cu sălbăticie în luptă. Totodată artileria otomană, care a rezistat atacurilor a fost pusă în funcţiune. A început imediat măcelul. Ienicerii au făcut prăpăd în rândul ungurilor, la fel şi artileria turcească. Tânărul rege al Ungariei a dat dovadă de vitejie pe câmpul de luptă încercând să-şi regrupeze oamenii.
„Conducătorul cel rău al armatei ghiaurilor, s-a aruncat în focul înfricoşător al bătăliei, şi în timp ce unii dintre eroicii săi prinţi şi vitejii săi comandanţi cădeau şi alţii erau capturaţi, el a rămas neclintit pe câmpul de luptă”, se arăta într-o cronică otomană. La rândul său episcopul Brodarics spunea că totul a fost decis de o întâmplare aproape stupidă. Regele a reuşit să scape din încercuire şi atunci când artileria otomană a început să tragă din nou, a fugit de pe câmpul de luptă cu garda sa. La traversarea unui râu, a căzut însă de pe cal şi s-a înecat, mai ales din cauza greutăţii armurii. Akingii şi anatolienii au vânat până la lăsarea nopţii, supravieţuitorii din armata ungurească. Toată noaptea Soliman şi-a ţinut trupele, pe ploaie, în câmp, pentru a fi siguri că nu va mai exista un atac. Pe câmpul de luptă zăceau 20.000 de soldaţi din armata ungurească, 4000 de călăreţi, 500 de mari nobili.
Era un dezastru care punea punct regatului Ungariei. Pe 11 septembrie, otomanii au ajuns la Buda. Marel oraş era abandonat, rămânând doar bătrânii. Capitala maghiară a fost prădată cumplit, iar obiectele de valoare dar şi toate cărţile adunate în biblioteca regelui Matei Corvin au fost luate şi duse la Constantinoopol. Pesta a fost la rândul ei jefuită, ca întreg teritoriul sudic al regatului Ungariei. Armata otomană s-a retrasa iar la 1541 Buda a fost transformată în paşalâc. Voievodul Transilvaniei, Ioan Zapolya visa la coroana maghiară, dar nu a fost recunoscut niciodată de partea vestică a Ungariei care i-a preferat pe habsburgi. De altfel Zapolya a fost omul turcilor. După moartea regelui Ludovic al II lea şi cucerirea unei părţi a Ungariei, marele regat îşi încheia existenţa fiind dominat ulterior de otomani şi apoi de habsburgi până după Primul Război Mondial. Cu Ungaria îngenuncheată, Soliman a atacat Viena în 1529, fără sorţi de izbândă însă.
Vă recomandăm să citiţi şi următoarele ştiri:
Se încarcă comentariile...
