FOTO Povestea „Primei declaraţii de Unire“ a Transilvaniei cu România: „Să ştie ungurii că noi nu-i mai vrem“
0O poză din 1905, cu un grup de ciobani din Ardeal, ascunde o poveste de familie care se împleteşte cu întregirea României ca ţară. Doi prieteni buni din Monor, Bistriţa-Năsăud, ajung eroi de război: unul moare pentru Împăratul Austro-Ungariei, celălalt ia parte la clădirea României Mari ca soldat al Corpului Voluntarilor Ardeleni şi Bucovineni.
„Asta e povestea multor familii din Transilvania“, spune Emilia Cismaş, strănepoata lui Iacob Cismaş şi a lui Ioan Tomuţ.
„M-am născut într-o familie cu doi eroi. Unul a murit pentru Împărat, celălalt a luptat pentru Rege“, îşi începe povestea Emilia Cismaş, strănepoata lui Iacob Cismaş şi a lui Ioan Tomuţ, doi eroi care au jucat roluri importante în istoria României. Despre prietenia celor doi a aflat abia la maturitate, deşi le ştia chipurile din copilărie, din fotografiile bunicilor. Priviri ferme, de oameni hotărâţi. Întreaga poveste din spatele acelor chipuri a descoperit-o abia prin 2014, când se pregătea să publice jurnalul ţinut cu mare grijă, aproape jumătate de secol, de bunicul Simion, ţăran simplu cu patru clase din Monor, sat din judeţul Bistriţa-Năsăud, şi fiul lui Iacob Cismaş.
Străbunii Emiliei – Lia pentru prieteni – erau ţărani harnici, cu gospodării frumoase. Fraţi de cruce din copilărie. Chemaţi la arme de Împărat în 1914 – când Transilvania era sub stăpânire austro-ungară –, au plecat în unităţi militare diferite. Din acel moment, drumurile lor s-au despărţit. Ioan moare pe front, iar Iacob, din prizonierat, în lagărul de la Darniţa, jură credinţă Regelui şi se alătură Corpului Voluntarilor Ardeleni şi Bucovineni care luptă pentru reîntregirea României.
„Este doar povestea unuia dintre zecile de mii de voluntari ardeleni şi bucovineni, mânaţi în luptă de un singur dor, dorul de fraţi. Peste ani, pentru că Dumnezeu compensează întotdeauna lucrurile, feciorul lui Iacob Cismaş, Simion, s-a căsătorit cu fata lui Ioan Tomuţ, dar pe care nu a mai apucat să o vadă, Ioana. Împreună au avut 5 copii, 12 nepoţi, 18 strănepoţi şi povestea merge mai departe“, enumeră urmaşa celor doi eroi.
Totul ar fi rămas nespus, însă, dacă n-ar fi fost o poză făcută în 1905, de un fotograf austriac.
Imaginea făcută în 1905 de un fotograf austriac. Ea înfăţişează ciobani din Călimani. printre ei, străbunicii Emiliei Cismaş: cu fluierul - Iacob Cismaş, iar în stânga jos - Ioan Tomuţ FOTO: arhiva personală a Emiliei Cismaş
ISTORIA FAMILIEI ÎN IMAGINI
Povestea străbunicilor şi pasiunea Liei pentru povestea incredibilă, demnă de-o ecranizare, a Corpului Voluntarilor au plecat de la redescoperirea arhivei familiei. Rosteşte intenţionat „redescoperire“. „Spun că le-am redescoperit pentru că, practic, toată copilăria mea am trăit cu istoria atârnată pe pereţi, ca să zic aşa, şi cu jurnalul bunicului meu aşezat după oglindă“, afirmă Lia Cismaş. Bunicul Simion obişnuia să păstreze caietul în care îşi scria gândurile după oglinda în care toţi ai casei îşi aranjau părul.
El a adunat pozele familiei, le-a făcut rame din lemn, le-a vopsit şi le-a aşezat frumos pe perete, la loc de cinste. Jurnalul său, pe care nepoata l-a publicat în urmă cu trei ani, apreciat de istorici pentru uimitoarele descrieri ale vieţii satului şi ale ţării, dar şi pentru tezaurul de informaţii aşternut pe hârtie, a fost momentul în care Lia Cismaş şi-a amintit de ramele bunicului. Uitându-se la ele a văzut chipuri aspre de străbunici, bunici, oameni pentru care dragostea de ţară, de familie şi pământul natal erau lucruri de căpătâi. Feţele acelea serioase şi „reci“ – cum le-a văzut Lia cu ochi de copil –, nu-i transmiteau nimic atunci. Abia mai târziu, după ce le-a aflat povestea, le-a înţeles.
Rama cu decretul regal şi cu poze ale străbunicului Iacob Cismaş i-au amintit de explicaţia simplă a bunicului:
„E tata, cum l-au decorat“. Şi atât, fără laude, nu era nevoie de laude, pentru că acolo scria simplu, dar cât se poate de clar: „Conferă medalia Ferdinand I cu spade pe panglică, soldatului Iacob Cismaş, care a făcut parte din Corpul Voluntarilor Ardeleni, Bucovineni şi Legiuni, în Războiul pentru întregirea Neamului 1916-1918“. „Ce mai era de spus? Oricum, atunci, ca şi acum de altfel, nu se prea vorbea despre acest Corp şi despre contribuţia acestuia, în primul rând morală, la înfăptuirea Unirii. Apoi, în sacul mirării mele, cum îi spun, am găsit completarea întregii poveşti“, explică Lia Cismaş.
Un sac cu documente, care a zăcut vreme bună în gospodăria de la Monor, avea să facă lumină în povestea străbunilor Emiliei Cismaş. „Am găsit un sac din pânză ţesută de bunica mea, pe care nici timpul şi, curios, nici şoarecii nu l-au atins, sac ce conţinea documente de o incredibilă valoare istorică, care întregeau şi dădeau sens pozelor îngălbenite de timp“, mărturiseşte ea. Acolo a găsit dovada incontestabilă că Iacob Cismaş s-a numărat printre soldaţii primelor trei regimente ale Corpului Voluntarilor Ardeleni şi Bucovineni care au plecat de la Darniţa: jurământul militar depus sub numele de Cismăreanu Ion, în data de 8 iunie 1917, la Iaşi.
Din grămada de poze, două i-au atras atenţia şi au ajutat-o să reîntregească istoria familiei. Prima înfăţişează mai mulţi ţărani, e numită simplu „ciobani din Monor“ şi a fost făcută în 1905 de un fotograf austriac. Printre ei, străbunicii. Amândoi. A doua fotografie a fost trimisă de pe front în august 1917 şi îl redă pe străbunicul Ioan alături de „pretinu Pop George din Jibou“. Imaginea (mai jos, credit foto: arhiva Emilia Cismaş) păstrează cuvintele străbunului, scrise pe 8 august 1917: „Voe bună de la mine Iubită mamă şi Anucă şi copilă Anisie. Tomuţ Ion“.
CUM A LUAT NAŞTERE CORPUL VOLUNTARILOR
În vara lui 1914, când a izbucnit Marele Război, ardelenii şi bucovinenii, ca parte a Imperiului Austro-Ungar, au fost purtaţi într-o luptă care nu era a lor. „Pentru o parte dintre ei, războiul a devenit şansa de a lupta pentru visul de veacuri: unirea tuturor românilor. Peste 120.000 de soldaţi austro-ungari, de origine transilvăneană şi bucovineană, luaţi prizonieri după primele bătălii din Galiţia, din toamna anului 1914, au văzut în prizonierat şansa lor de a lupta pentru unire“, explică strănepoata.
Acolo, în prizonierat, apare ideea voluntariatului.
„Constituirea în sine a Corpului de Voluntari este o întreagă poveste despre demnitate, curaj şi iubire de neam şi ţară“, defineşte Lia Cismaş, într-o frază, Corpul Voluntarilor din care a făcut parte străbunicul său. Simte nevoia să sublinieze că prea puţin sau deloc s-a vorbit despre „sentimentele şi dorinţele celor mulţi, ale acelor oameni simpli, ţărani transilvăneni, bucovineni, despre cei ce-au constituit grosul armatelor şi carne de tun în imperii ce s-au crezut veşnice“.
Recunoşterea Corpului Voluntarilor vine după luni întregi de discuţii, între reprezentanţii voluntarilor ardeleni, bucovineni şi autorităţile ruse. Comandamentul militar rus recunoaşte, printr-un ordin, Corpul Voluntarilor Ardeleni şi Bucovineni ca armată a Transilvaniei şi Bucovinei. Voluntarilor li se alocă pentru pregătire lagărul de la Darniţa, actualul teritoriu al Ucrainei, cel mai apropiat loc de graniţa cu România. Pregătirea militară urmau să o facă într-o unitate din Kiev. Pe 6 decembrie 1916 li se permite să plece spre frontul românesc, însă până la plecare, mai trece o vreme. Iar până când vor îmbrăca uniforma armatei române, semnul distinctiv al acestor soldaţi români era o bentiţă tricoloră la chipiu.
Din lagărul de la Darniţa, soldaţii ardeleni au trimis scrisori şi memorii ca să fie primiţi în armata română. Un exemplu – ni-l dă Lia Cismaş – e scrisoarea soldatului Augustin Roşianu. Se spune că soldaţii regimentului din care făcuse parte Augustin, mobilizaţi în august 1914, ar fi plecat pe front strigând „Trăiască România!“. „Eu Augustin Roşianu din comuna Joajul de Sus poşta Teiuş fost-am soldat austriac la al 50-lea Infanterie Regiment din Alba-Iulia Transilvania. (…) Rugatu-ne-am în tot felul, ca să ne dea sfatul şi îndrumare cum să putem ajunge ca de bună voie soldaţi în armata română, şi până astăzi nici un răspuns nu am primit de la nimenea. Şi nu mă pot odihni în gândul meu şi dorinţa mea cea mare faţă de neamul nostru şi patria noastră românească“.
Toate cererile lor rămân fără răspuns până la intrarea României în război, în august 1916, declarând război Austro-Ungariei tocmai pentru eliberarea teritoriilor româneşti de sub stăpânire străină. La urechile voluntarilor ajung veşti că unii reprezentanţi ai Ardealului semnaseră declaraţii de loialitate, iar Parlamentul de la Budapesta transmitea opiniei publice internaţionale mesajul că transilvănenii şi bucovinenii nu ar dori în ruptul capului unirea cu România. În acest context, voluntarii decid să acţioneze. Au loc două întâlniri la Darniţa. În prima, din 11/24 aprilie 1917, Pompiliu Nestor citeşte un raport scris de el în care le prezintă contextul internaţional şi dorinţele românilor din Imperiu.
„Trecând la noi, românii din Austro-Ungaria, ei ştiu că noi trăim sub jugul ungurilor şi nemţilor şi că vrem să ne alipim României (...)“, a rostit Pompiliu Nestor voluntarilor strânşi să-l asculte. Mai aminteşte şi de „nenumărate manifestaţii şi declaraţii de loialitate, deputăţii la Viena, pe care ungurii s-au grăbit să le trîmbiţeze în lumea largă“. „Dacă acestea s-au putut întâmpla la începutul războiului, când nu se putea prevedea desfăşurarea războiului aşa cum l-am văzut, dacă se pot explica astfel de acte politice pe vremea când România – din motive politico-strategice – nu-şi putea exprima pe faţă intenţiile, – după intrarea ei în războiu, pentru unirea şi eliberarea noastră – orice manifestaţie, orice declaraţie de loialitate şi alipire faţă de Habsburgi şi monarchie este o trădare de neam, care nu i se poate ierta nimănuia“, afirma Pompiliu Nestor în raport.
Vorbele acestuia, jurământul depus de ardeleni şi bucovineni la Darniţa şi cuvintele frumoase rostite de reprezentanţii Corpului Voluntarilor, de comandanţi de armate ruse şi româneşti, de regina Maria şi regele Ferdinand s-au păstrat datorită amintirilor şi cărţilor scrise de voluntari. Elie Bufnea şi Petru Nemoianu sunt doar doi dintre ei.
PRINCIPALUL INSTRUMENT DE PROPAGANDĂ PRO-UNIRE PÂNĂ LA DECLARAŢIA DE INDEPENDENŢĂ
De la Pompiliu Nestor a plecat o propunere de întocmire a unui memoriu-manifest care să legitimeze simţămintele românilor ardeleni şi care să fie trimis tuturor guvernelor şi presei de peste hotare. Propunerea a fost supusă votului. Cei 500 de participanţi la adunare, ofiţeri, subofiţeri şi soldaţi delegaţi, au aprobat ideea în unanimitate. S-a mai hotărât ca documentul să fie gata după două zile, pe 13/26 aprilie. Conceperea şi scrierea lui a căzut în sarcina unui grup alcătuit din: Victor Deleu, Octavian Vasu, Nicolae Nedelcu, Gavrilă Iuga, Vasile Chiroiu, Trifon Ghilezan – toţi avocaţi –, Simeon Gocan şi Emanoil Isopescu – profesori şi medicul locotenent Pompiliu Nestor, cel care a şi redactat manifestul.
„Ar fi o crimă dacă nici astăzi nu s-ar auzi glasul nostru, dacă şi acum am lipsi de a ne spune cuvântul nostru, prin care să arătăm că războiul nostru este de asemenea în numele democraţiei, în numele dreptului elementar al fiecărui popor la viaţă, de a-şi hotărî singur soarta, de a-şi alege singur statul pe care vrea să-l formeze, sau căruia vrea să se alipească“, şi în urma acestui memoriu „să ştie ungurii că noi nu-i mai vrem, să ştie cei de acasă că noi nu i-am uitat şi să prindă din curajul nostru curaj, nouă voinţă de a suferi şi spera“, a mai zis Pompiliu Nestor la finalul discursului ţinut la Darniţa.
La data stabilită s-au reîntâlnit şi s-a aprobat varianta finală a Manifestului de la Darniţa. 250 de ofiţeri şi 250 de soldaţi delegaţi l-au semnat. Despre valoarea şi semnificaţia acestuia, Lia Cismaş mărturiseşte: „Pe lângă valoarea profund emoţională dată de împrejurările în care a apărut, este privit ca un important document politic prin care a fost exprimată, într-un mod cât se poate de clar, voinţa românilor ardeleni. Mie îmi place mult de tot raportarea lui Octavian Goga la acest manifest, numindu-l «pagina de spovedanie a Ardealului». Fiind prima manifestare colectivă a românilor din Austro-Ungaria, memoriul a fost considerat, pe bună dreptate, în literatura de specialitate, inclusiv de către Iorga, drept «prima declaraţie de unire», sau aşa cum îi spune Petru Nemoianu, «prima Alba Iulia a Ardealului»“.
Manifestul de la Darniţa din 13/16 aprilie 1917 a fost tipărit în trei limbi: română, rusă şi franceză, şi trimis Guvernului român, rus, ţărilor aliate României în război, statelor neutre prin ambasadori, presei internaţionale. A ajuns şi în Parlamentul american. O delegaţie alcătuită din Ioan Moţa, Vasile Lucaciu şi Vasile Stoica o predă guvernului SUA în decembrie 1917. Până la Declaraţia de Independenţă citită în data de 18 octombrie 1918 de Alexandru Vaida Voevod în Parlamentul de la Budapesta, Manifestul de la Darniţa a fost principalul instrument de propagandă pro-unire.
LEGĂMÂNTUL DE LA DARNIŢA
Până la aprobarea Manifestului, pe 5 martie 1917, fiecare voluntar din lagăr, fie soldat, fie ofiţer, a rostit un legământ faţă de Regele României. Angajamentul a fost recunoscut ulterior şi de Statul Major al Armatei Române. Textul acelui jurământ s-a păstrat şi în cartea scrisă de Petru Nemoianu, unul dintre voluntarii de la Darniţa, volum intitulat „Prima Alba-Iulia. Voluntarii Români în Războiul pentru Întregirea Neamului“.
Este angajamentul depus şi de Iacob Cismaş:
„Subsemnaţii ofiţeri, subofiţeri şi soldaţi de naţionalitate română, declarăm pe onoare şi conştiinţă, că voim să luptăm alături de armata română, pentru desrobirea ţărilor noastre de sub dominaţiunea austro-maghiară şi alipirea lor la România. Prin acest angajament noi devenim ofiţeri, subofiţeri şi soldaţi români, cu acelaşi drepturi şi datorii, ca şi cei din armata română. Timpul servit în armata austro-ungară, ca şi cel în calitate de prizonier ni se va socoti la vechimea gradului nostru. Noi şi familiile noastre vom avea aceleaşi drepturi la pensiuni, ajutoare şi recompense ca şi ofiţerii, subofiţerii şi soldaţii români, luându-se în seamă şi timpul servit în armata austro-ungară şi cel în calitate de prizonier. Din momentul subscrierii acestui angajament ne considerăm ca făcând parte din armata română şi prin urmare acei dintre noi cari nu vor răspunde la chemare vor fi consideraţi ca dezertori şi pedepsiţi conform legilor româneşti. Tot astfel ni se aplică toate dispoziţiunile legale şi regulamentare în vigoare în armata română. Dumnezeu să ne ajute ca prin sângele nostru să ne desrobim ţările şi să facem România-Mare, unită într-un singur trup şi pe vecie. Darniţa, la 5 Martie 1917 st. V.“.
Iacob Cismaş a depus pe 8 iunie 1917, la Iaşi, jurământul de credinţă în faţa Regelui Ferdinand I FOTO: arhiva Emilia Cismaş
Existenţa Corpului Voluntarilor a fost recunoscută oficial de Guvernul român, prin Comandamentul de Război, prin Ordinul nr. 1.191 din 25 februarie 1917.
DECLARAŢIE DE DRAGOSTE PENTRU ROMÂNIA: „NE PUNEM ÎN CUMPĂNĂ TOT CE AVEM“
Pentru Emilia Cismaş, nepoata eroului Iacob Cismaş, membru al Corpului Voluntarilor Ardeleni şi Bucovineni, manifestul de la Darniţa reprezintă cea mai frumoasă declaraţie de curaj şi asumare, întrucât voluntarii aveau acasă copii şi familii care, dacă sorţii dădeau câştig de izbândă austro-ungarilor în război – şi, în acel moment, balanţa înclina în favoarea acestora –, erau în mare pericol.
Redăm mai jos câteva pasaje relevante din Memoriul-Manifest de la Darniţa:
„Noi, Corpul Voluntarilor Armatei Române, ofiţeri, subofiţeri şi soldaţi de naţiune română, de pe teritoriul monarhiei austro-ungare, foşti prizonieri de război în Rusia, noi care cu jertfa vieţii noastre suntem gata să intrăm în luptă pentru împlinirea idealului nostru, de a uni tot poporul, tot teritoriul românesc din monarhia austro-ungară în una şi nedespărţită Românie, liberă şi independentă (…) am dus luptă crâncenă nu numai noi, ci şi celelalte popoare subjugate ale monarhiei, la fel de democratice ca şi noi, cehii, slovacii, slovenii, sârbii, croaţii, rutenii şi italienii. Am suferit prigoniri şi martiriu, dar nu am putut ajunge la nici un rezultat, că ne-am lovit întotdeauna de zidul şovinismului brutal şi intolerant maghiar şi german.
Ori împlinirea programului nostru democrat înseamnă satisfacerea deplină a dreptelor noastre cereri postulate, inerente oricărei democraţii adevărate, de viaţă liberă şi independenţă naţională, atât pe teren politic, cât şi cultural şi economic. (…) Dar noi, ca şi celelalte popoare, aliatele noastre fireşti, ţinem din tot sufletul să nu ne lepădăm de naţiunea noastră, orice s-ar întâmpla.(…) Astăzi, când noi, românii, ca şi celelalte neamuri subjugate, ne-am convins definitiv, că nouă ca români nu ne mai este posibilă existenţa în cadrele statului austro-ungar, noi care în limbă, în cultură, în structura socială şi în întreaga fiinţa noastră etnică şi politică, formăm un trup unic şi nedespărţit cu toate celelalte părţi constitutive ale naţiunei române, cerem cu voinţă nestrămutată încorporarea noastră la România liberă, pentru a forma împreună cu ea un singur stat naţional românesc, pe care îl vom zidi pe bazele celei mai înaintate democraţii.
Pentru acest ideal, ne punem în cumpănă tot ce avem, viaţa şi averea noastră, femeile şi copiii noştri, viaţa şi fericirea urmaşilor noştri şi nu ne vom opri până nu vom învinge ori vom pieri. A fost o vreme când ne-am fi mulţumit, siliţi de împrejurări grele, şi numai cu o autonomie naţională, cu toate că o autonomie are îndreptăţirea de a fi numai pentru minorităţi, pe când în Austro-Ungaria noi suntem majoritatea: naţiunile nemaghiare şi negermane.
Dar ne-am convins că în cadrele statului austro-ungar, orice concesii, orice legi, fie cât de drepte, orice garanţii s-ar da, oricât de serioase s-ar părea, vor fi tot minciuni, care vor fi călcate în prima zi. Căci ar trebui, înainte de toate, să se schimbe firea celor două neamuri stăpânitoare, pentru ca ele să renunţe la visurile lor de hegemonie absolută şi de imperialism.(…) Nu este ţară unde să existe atâtea legi atât naţionale, cât şi sociale, care să fie călcate cu atâta uşurinţă şi cinism, ca acolo. Legi frumoase s-au adus destule, dar nicicând nu s-au aplicat, ci totdeauna au fost eludate în favorul naţiunilor stăpânitoare şi a aristocraţiei de sânge şi de bani.
Cerem deci încorporarea noastră la România liberă, în numele dreptului fiecărei naţiuni capabilă de viaţă şi în stare de a-şi hotărî singură soarta, de a-şi alege singură statul şi forma prin care voieşte să guverneze. (…) Soarta noastră viitoare nu o poate hotărî în graniţele actuale un plebiscite (…) Protestăm energic în faţa lumii întregi, ca acele declaraţii să fie considerate ca exprimând părerea şi voinţa neamului românesc din Austro-Ungaria. Acea părere nu o exprimă laşii, ci o exprimă (…) acea mulţime fără nume a ţăranilor care sufăr şi tac, acele mii de fericiţi care au rupt cordoanele din Carpaţi şi s-au refugiat în România, unde au intrat în armată şi au murit, împăcaţi cel puţin că nu mor pentru un popor care i-a dispreţuit şi urât, ci pentru un ideal. O exprimă acele sute de spânzuraţi şi împuşcaţi, acele mii de noi condamnaţi care nu şi-au trădat idealul de frica baionetei.
În sfârşit, o exprimăm noi, foştii prizonieri de război, care îndată ce ni s-a dat putinţa, am venit de bună voie la luptă şi la moarte. Noi, ofiţerii, aproape în totalitate aici, precum şi zecile de mii de soldaţi, acasă ţărani şi lucrători, fără multă carte, conştienţi de datoria lor naţională, noi care ne oferim braţul şi sângele nostru tânăr şi generos pentru întruparea idealului nostru. Sângele nostru nu se va vărsa în zadar. Credem ferm că între viitoarele state fericite, naţionale şi democratice, va fi şi România tuturor Românilor.
Datoria fiecărei democraţii adevărate va fi să ne ajute şi pe noi ca şi pe toate popoarele subjugate, în interesul chiar al democraţiei“.
„NU MAI PĂREAU OAMENI DIN CARNE ŞI OASE CA NOI CEILALŢI“
Nu e niciun secret că şi acum, unii pun sub semnul întrebării existenţa sentimentului naţional şi a dorinţei de unire la românii din Transilvania, Bucovina şi Basarabia. Strănepoata lui Iacob Cismaş detaliază că unii lideri intelectuali şi spirituali ai vremii au apreciat inoportună Unirea Transilvaniei cu România şi nu au susţinut-o din varii motive, inclusiv materiale, legate de păstrarea privilegiilor dobândite. „Pe înţelesul tuturor, importanţa majoră a acestui document, dincolo de faptul că proclamă unirea tuturor românilor, este dată de contextul internaţional în care a apărut, fiind dovada incontestabilă de curaj şi asumare. La momentul semnării acestui document, sorţii războiului înclinau favorabil spre Austro-Ungaria“, continuă Lia Cismaş. Iar voluntarii aveau acasă, în Ardeal şi Bucovina, familii care erau în mare pericol dacă Austro-Ungaria câştiga războiul.
De aceea au fost sfătuiţi să-şi schimbe numele. Unul dintre liderii Corpului Voluntarilor, Victor Deleu, a spus un „nu“ fără echivoc. Deleu ar fi afirmat: „Nu ne temem noi de spânzurătoare! Să ne spânzure, dar să se ştie că prin noi, Ardealul însuşi luptă pentru Unire!“. Gestul lui Deleu nu a fost singular. „Însă au fost mulţi care şi-au schimbat numele, printre care şi străbunicul meu, de aceea jurământul este cu numele de Cismăreanu Ion. Cred că s-a gândit totuşi la cei doi copilaşi rămaşi acasă. Dar asta nu le alterează cu nimic curajul“, apreciază strănepoata eroului.
Pe 3 iunie 1917, Corpul Voluntarilor primeşte ordinul de plecare spre Moldova. Primul detaşament care ia drumul spre casă are 1.200 de soldaţi, 116 ofiţeri şi deviza: „Biruinţă sau moarte“. Printre aceştia, Iacob Cismaş. Dovadă stă jurământul pe care l-a depus în faţa regelui pe 8 iunie 1917, la Iaşi.
„Ceea ce mi-a confirmat faptul că a fost la Darniţa, că a trecut în Moldova în primele trei regimente de voluntari ardeleni“, adaugă strănepoata.
Martor la plecare, generalul comandant al garnizoanei Kievului se arăta copleşit de patriotismul ardelenilor şi bucovinenilor: „Sunt uimit ca om şi sufletul meu de ostaş bătrân mi se umple de bucurie, că din mijlocul vârtejului de patimi care frământă ţara mea, un pumn de oameni s-au adunat sub cutele unui drapel, pe care nu l-am văzut până acum, hotărâţi să înfrunte vijelia de oţel şi să împartă viaţa, moartea şi onoarea cu fraţii lor de acelaşi sânge, care şi ei s-au aruncat sfidători şi plini de curaj, pentru a face să triumfe dreptatea. Fericit poporul care dispune de asemenea energii! (...) Vă mulţumesc, viteji, că aţi dat prilej unui ostaş bătrân să fie martorul unei manifestări atât de sublime!“.
Primul detaşament ajunge pe 6 iunie 1917 la Chişinău. O descriere a momentului, copleşitor ca trăire, a realizat-o, câţiva ani mai târziu, Onisifor Ghibu, atunci refugiat la Chişinău. „Când a intrat în gară trenul special care îi aducea (...) întâlnirea cu ei în primul moment m-a speriat de-a dreptul. Ei nu mai păreau oameni din carne şi oase ca noi ceilalţi, ci întruchipări aparte. Privirile lor erau ca ale arhanghelilor din icoanele copilăriei mele. (...) Nimic nu-i mai impresiona în afara de ideea lor conducătoare: biruinţă sau moarte. Nu puteai lega cu ei nici o convorbire pe alte teme, decât pe aceasta. Încrederea lor în biruinţă era absolută, deşi toate perspectivele reale ale momentului erau cum nu se puteau mai defavorabile. Ce şcoală admirabilă aceea de la Darniţa! Niciodată n-au ieşit din vreo altă şcoală românească oameni cu suflet mai oţelit, ca aceşti fanatici ai unei idei“, nota Ghibu.
Sunt primiţi cu mare căldură, se rostesc discursuri. Unul dintre vorbitori, maiorul Murafa i-a numit „fraţi“, le-a spus că nu mai sunt pe pământ străin. „De-acuma ne-am deşteptat şi noi la viaţă naţională, de-acuma voim să fim şi noi o parte conştientă a neamului românesc. Trecerea voastră prin Basarabia nu ne-a putut lăsa rece. Am alergat cu toţii să vă vedem, să vă îmbrăţişăm şi să ne unim pentru totdeauna sufletele. Ca să vă aduceţi viaţa voastră întreagă aminte de ziua aceasta a înfrăţirii noastre, vă dăm un semn de amintire. Prin mine, moldovenii vă oferă acest steag tricolor: simbolul unităţii noastre naţionale. Pe el erau să fie scrise cuvintele: libertate sau moarte. Primiţi-l cu dragostea cu care vi-l dăm şi-l duceţi cu bine peste Prut, peste Milcov, peste Olt, peste Mureş şi peste Crişuri, fluturaţi-l triumfător peste întreaga întindere românească şi împlântaţi-l apoi în numele nostru pe turnul cetăţii de la Alba-Iulia. Duceţi-l la biruinţă, sau muriţi pentru idealul care vă însufleţeşte“. Un alt vorbitor le dă o icoană cu chipul Mântuitorului ca să o ducă „din partea basarabenilor şi să o depună în catedrala din Sibiu, ca semn al unităţii noastre religioase şi naţionale“.
Un portret în doar o frază al soldaţilor ardeleni şi bucovineni îl face Octavian Goga. Strănepoata ni-l citeşte: „Voi aţi fost oaste fără noroc, fără rădăcini în tabăra nemţească, voi cătane pribege, voi aţi fost batalioanele morţii îndoite: numai trupul vă murea în Galiţia, iar sufletul vostru călătorea departe, să ducea să moară la Bucureşti“.
DISCURSUL REGELUI: „DORUL UNUI NEAM ÎNTREG, ÎN SFÂRŞIT, SE VA STINGE“
Voluntarii continuă drumul de la Chişinău spre casă şi păşesc pe pământ românesc, la Iaşi. Era 7 iunie 1917. Istoricul Nicolae Iorga nota despre Corpul Voluntarilor că sunt „minunaţi oameni“ şi că întâmpinarea lor în Piaţa Unirii a fost „zguduitoare, (...) cum nu s-a mai pomenit“. Amintea că Ioan Brătianu vorbea „hotărât şi cu accente puternice în glas“, că doctorul Lupu plângea pe statuia lui Cuza, iar Victor Deleu, pe care-l numeşte „şeful ardelenilor“, a ţinut „un discurs de o extraordinară putere“.
A doua zi, ardelenii depun jurământul pe platoul Şorogarilor. Mândri, cu priviri dârze, hotărâţi să meargă până la capăt – asemeni devizei Corpului –, cu tricolorul la chipiu, jură credinţă regelui României. Strănepoata lui Iacob Cismaş păstrează la loc de cinste jurământul lui Iacob Cismaş, odinioară ascuns în spatele unor poze, pe perete: „În numele lui Dumnezeu Atotputernicul, eu, Cismăreanu Ion, jur credinţă Regelui Ferdinand I, supunere legilor şi îndatoririlor militare, în toate ocaziunile, în timp de pace ca şi în răsboiu, aşa să-mi ajute Dumnezeu. Depus în prezenţa noastră, astăzi, anul 1917, luna iunie, ziua 8“.
Generalul Nicolae Petală, comandantul Corpului I armată, unde au fost încadraţi voluntarii, le spune: „În momentul în care aţi păşit pe pământul ţării mame, voi aţi făcut să dispară o legendă, legenda pe care demult vrăşmaşii voiau să o strecoare în conştiinţa omenirei, că voi nu voiţi Unirea. (...) În calitatea de comandant al Corpului I armată, sub steagurile căruia veţi merge la luptă, vă salut pe voi, primii soli ai reîntregirii neamului, pe voi crainicii tuturor durerilor şi jertfelor, pe voi crainicii biruinţei de mâine!“.
O emoţie zguduitoare a resimţit la jurământ şi regina Maria. Reiese din cuvintele pe care aceasta le-a rostit. Mărturisea că prezenţa voluntarilor a adus „cea dintâi rază de speranţă“, fiind primiţi cu flori şi lacrimi de bucurie în ochi: „Erau pentru noi mai mult decât o încurajare şi mai mult decât o speranţă: erau simbolul ţelului nostru, erau mărturia vie că visul nostru poate să fie o realitate“.
La jurământul ardelenilor, regele Ferdinand I răspunde cu un discurs pe măsură: „Prin jurământul solemn ce aţi depus înaintea lui Dumnezeu, înaintea drapelelor acestora, care vă vor arăta drumul spre libertate (...) v-aţi legat cu un lanţ indisolubil de patria mumă. (...). Vouă ţara vă spune: bine aţi venit, căci în voi vede întâiele raze ale unui soare nou ce răsare din întuneric; pe voi, oraşul acesta, unde s-a înfăptuit Unirea Principatelor, vă salută cu iubire, ca întâii soli ai unirii neamului. (...) Pe voi, eu, Regele căruia i-aţi jurat credinţă, vă privesc cu dragoste şi cu încredere, căci în sosirea voastră salut chezăşia cea mai puternică, că visul atâtor veacuri se va înfăptui, că dorul unui neam întreg, în sfârşit, se va stinge“.
La finalul ceremoniei, Victor Deleu, comandantul Corpului Voluntarilor, spune că, de multe ori, doar credinţa în Dumnezeu le-a fost ardelenilor sprijin şi că au pornit din ţară străină cu un singur gând: „acasă. De aceea, drumul nostru este decât unul singur: Înainte! Şi mergând înainte vom birui. Vom birui, pentru că nu sunt aşa de înalţi Carpaţii, cât ne sunt inimile de înălţate. Azi am devenit cetăţenii României, dar cetăţenii unei Românii mari!“.
Aceste mărturisiri au rămas în volumele scrise de voluntari ardeleni precum Elie Bufnea şi Petru Nemoianu, Voicu Niţescu, Simion Ghişa, Octavian Teslăuanu.
Fosti voluntari ardeleni au format prima unitate de jandarmi români Reghin. Pe al doilea rând, al treilea din dreapta – Iacob Cismaş, străbunicul Emiliei, a făcut parte din prima unitate de jandarmi români din Reghin FOTO: arhiva Emilia Cismaş
LECŢIA LA CARE TOŢI SUNTEM CORIGENŢI
De pe front, soldaţii ardeleni obişnuiau să trimită acasă poze cu mesaje în versuri pe verso, pe care le considerau adevărate talismane. Unele nu au mai fost trimise niciodată. Au rămas în raniţele lor. Un exemplu de mesaj care a ajuns la familie e cel trimis de Iacob Cismaş, voluntar ardelean în Regimentul III Avram Iancu, datat martie 1919 – „Dragii Tatii copilaş/Să creşteţi frumoş şi graş/Sunteţi mici ca nişte flori/Pentru voi eu stau stau să mori/Că nu vă sunt de ajutori/Mama vostră sânguria/Ia va face ci-a putia/Eu de Armată voi scăpa/Acasă mă voi înturna/Şi pe voi voi îngriji/De năcazuri voi feri./Vă sărut cu mult dor, Al vostru Tată“.
Una din fotografiile trimise acasă de pe front de Iacob Cismaş. Mai sus e poza trimisă în matie 191 FOTO: arhiva Emilia Cismaş
Pentru dăruirea şi eroismul său, Iacob Cismaş a primit medalia Ferdinand I cu spade pe panglică. Decretul a fost emis în decembrie 1931, iar medalia i-a fost conferită mai târziu – din pricina unui ofiţer „care nu i-a iertat niciodată pe voluntarii care l-au scos din tihna lagărului pentru a-i conduce în luptă“, zice Lia Cismaş – în 8 iunie 1932, când a fost decorat alături de foşti camarazi, la Târgu Mureş. Tot alături de foşti camarazi de arme, Iacob Cismaş a făcut parte din prima unitate de jandarmi români din Transilvania, constituită exclusiv din foşti voluntari ardeleni.
Invitaţia primită de Iacob Cismaş de la Prefectura Mureş ca să participe la ceremonia de acordare a medaliilor Ferdinand I. Alături de Cismaş au fost decoraţi şi alţi voluntari ardeleni
În poza de pe decretul regal, remarcă urmaşa lui Iacob Cismaş, e „aceeaşi privire dârză, de data aceasta şi puţină mândrie dată de conştiinţa că a făcut exact ce trebuia făcut“. Privirea a impresionat-o cel mai mult la pozele cu Iacob Cismaş. A mai trăit puţin după decorare. S-a stins pe 5 aprilie 1934, la 51 de ani. „A revenit în memoria familiei, şi acest lucru e foarte important. Este pomenit din ce în ce mai des, mai ales după moartea tatălui meu, care şi-a dorit să fie înmormântat în acelaşi mormânt cu străbunicul, al cărui nume îl purta cu mândrie“, adaugă strănepoata.
Ordinul Militar Ferdinand I cu care a fost decorat Iacob Cismaş FOTO: arhiva Emilia CismaşDecretul regal primit de Iacob Cismaş în semn de recunoştinţă pentru faptele sale de eroism din timpul Primului Război Mondial FOTO: arhiva Emilia Cismaş
STRĂBUNICUL IOAN TOMUŢ, UN NUME PE UN MONUMENT AL EROILOR
Regretă că nu s-a putut lega sufleteşte de al doilea străbunic, de Ioan Tomuţ, decât din momentul în care a înţeles povestea. Nu se ştie unde a murit şi unde a fost îngropat. Acasă, la Monor, au ajuns de la el doar ceasul şi paftaua.
„Bunica Ioana, mama, aşa cum îi spuneam, nu prea vorbea despre el. De fapt, ea de felul ei nu prea vorbea multe. Viaţa a determinat-o să asculte şi să tacă. Eu aşa mi-o amintesc pe bunica, foarte calmă, blândă, dar tristă. Nu mi-o amintesc râzând şi nici zâmbind. Eu cred că a purtat pe chip toată viaţa, tristeţea orfanilor de război. Şi-a cunoscut tatăl doar din cele două poze şi a citit toată viaţa un nume pe monumentul eroilor (n. r. foto în dreapta, credot foto: arhiva Emilia Cismaş). Pentru ea, tatăl ei a fost doar un nume pe acest monument“, mărturiseşte Lia.
Bunica s-a născut la aproximativ patru luni după moartea tatălui ei, în ultimele bătălii ale Primului Război Mondial. Nu şi-o aminteşte vorbind despre asta decât „scurt, sec şi cu tristeţe“. Ca şi despre cel de-Al Doilea Război Mondial. „După aceste experienţe a rămas toată viaţa cu obiceiul «cruţării», făcea economie la orice, iar când noi o tachinam, mai în glumă, mai în serios, ne răspundea uşor şi trist: «Voi nu ştiţi cum o fost! Să vă ferească Dumnezău!»“, povesteşte Lia Cismaş.
Crede că lecţia pe care o avem cu toţii de învăţat din povestea străbunilor ei e cea a smereniei. În Transilvania există o vorbă din bătrâni: „Tătă casa are o cruce de erou, numa nu-i aşăzată la poartă!“. Vorba asta, continuă Lia Cismaş, ar trebui să ducă cu gândul la „lacrimile acelor mame care nu şi-au mai văzut niciodată copiii, la durerea mută a taţilor ai căror feciori nu s-au mai întors niciodată, la demnitatea cu care şi-au dus durerea în suflet o viaţă întreagă orfanii de război“.
„Ştii ce mi se pare cel mai interesant acuma, în toată această poveste? Faptul că ani la rând am căutat să învăţ şi să înţeleg, am căutat mereu, dar niciodată nu m-am gândit cât de aproape sunt de mine adevăruri care, într-un fel sau altul, mi-au marcat parcursul vieţii. Fie că ne place sau nu, suntem ceea ce ne naştem“, spune senin străneapoata. O altă certitudine de care s-a convins a rostit-o şi de Ziua Eroilor, la o manifestare din Cluj: „Istoria ne dovedeşte că nici atunci, nici acum, nu am învăţat nimic din jertfa lor“.
Vă mai recomandăm:
Simion Cismaş este un ţăran din Ardeal care, timp de aproape jumătate de secol, a ţinut zilnic un jurnal. Deşi a avut doar 4 clase, consemnările sale îi surprind pe istorici prin comoara de informaţii descrise şi modul în care acestea şi-au găsit forma pe hârtie. Ţăranul citea ziarele, asculta Europa Liberă şi era născut de 1 Decembrie, viitoare Zi Naţională a României.
Se încarcă comentariile...
