Crimele care au schimbat definitiv istoria: oameni ucişi în numele unei idei sau a setei de putere
0
De-a lungul istoriei au apărut personalităţi care i-au marcat cursul. Notorietatea şi puterea au atras după sine rivalităţi şi duşmănii. Nu de puţine ori marii oameni ai istoriei au sfârşit asasinaţi, fie din dorinţa de putere, fie din fanatismul propriilor convingeri sau pur şi simplu în numele unei cauze considerate drepte. Unele asasinate au schimbat definitiv cursul istoriei.
Cursul istoriei a fost mereu schimbat de oameni şi de acţiunile lor. Regi, împăraţi, filosofi şi uneori chiar oamenii simpli au reuşit să schimbe macazul şi să pună lumea pe un alt făgaş. Culmea, ucigaşii şi-au avut şi ei rolul lor în toată această poveste a umanităţii. Nu de puţine ori, lama unui cuţit, un glonţ sau otrava au decis soarta popoarelor, contintelor şi chiar a lumii întregi. Asasinatul, cea mai disperată şi totodată infamă metodă de a încerca schimbarea situaţiei de fapt, a dus la schimbări majore în istoria lumii. În special trei asasinate celebre au pus lumea pe un alt făgaş.
Asasinatul care a dus la naşterea unei super-puteri mondiale
Unul dintre asasinatele care au schimbat cursul istoriei a avut loc în Roma Republicană acum mai bine de 2000 de ani. Se întâmpla în luna martie a anului 44 îHr. La aceea vreme Roma Republicană era dominată de personalitatea lui Iulius Caesar, un general şi om politic roman care a scris istorie, cea mai faimoasă campanie a sa fiind cea în urma căreia a cucerit Gallia. Senatul îi oferise titlul de ”dictator perpetuo”, adică dictator pe viaţă, iar monetăria producea monede cu chipul său.
Mai mult decât atât, mărturiseşte Suetonius, atât oameni simpli, cât şi Marc Antonius, vice-consul alături de Caesar, ar fi încercat să pună pe capul acestuia sau pe statuile care-l reprezentau cununi de lauri, simboluri ale regalităţi. De altfel tribunii ar fi protestat nemulţumiţi de aceste gesturi care sugerau dorinţa de a restaura monarhia în locul republicii. Acelaşi Suetonius spune că aceşti tribuni care şi-au exprimat nemulţumirea au şi fost înlăturaţi din funcţii, semn că Caesar nutrea gânduri serioase cu privire la acapararea puterii supreme. De altfel republicanii înrăiţi nu vedeau deloc cu ochi buni atitudinea regală a lui Caesar. De altfel ”dictator perpetuo” Iulius Caesar dorea să obţină din ce în ce mai multă independenţă în guvernarea faţă de Senat, instituţia supremă a republicii romane.
Acelaşi Suetonius spune că Lucius Cotta chiar a propus Senatului ca lui Caesar să i se acorde titlul de rege. Motivul invocat de Lucius Cotta a fost o veche superstiţie. Iulius Caesar pregătea invazia Parthiei, iar o veche profeţie spunea că numai un rege putea cuceri Parthia. Toate aceste discuţii, dar şi atitutudinea lui Caesar au stârnit nemulţumirea republicanilor şi a fost considerată un semnal de alarmă. Cel care a început să conspire împotriva lui Caesar a fost Marcus Junius Brutus. Acesta era un tânăr politician, în trecut un apropiat al lui Caesar şi chiar liderul facţiunii Populares. La un moment dat însă, Brutus trece în tabăra adversă şi ajunge să susţină facţiunea Optimates, condus de Pompei cel Mare. Pompei este înfrânt de Iulius Caesar în războiul civil. Brutus obţine iertarea lui Caesar, dar continuă să conspire împotriva acestuia, mai ales împreună cu Gaius Cassius Longinus, cumnatul acestuia.
Au strâns un grup numit ”Liberatores” şi au început să pună la cale uciderea lui Caesar văzut ca un pericol la adresa Republicii. ”Conspiratorii s-au întâlnit de câteva ori, acasă la unul sau la celălalt. Au fost mai multe propuneri şi au fost discutate”, spunea Nicolaus din Damasc. Una dintre acestea propuneri, cea care de altfel a şi avut câştig de cauză a fost asasinarea lui Caesar în Senat. Asasinii îşi puteau ascunde cuţitele în togă, iar gestul ar fi fost mai mult decât simbolic, uciderea tiranului în casa libertăţii romane. Se spune că atât prietenii, cât şi Calpurnia, soţia lui Caesar, i-ar fi spus acestuia să nu meargă în Senat de idele lui Marte, o sărbătoare populară romană. Şi asta din cauza zvonurilor care circulau, dar şi a nemulţumirii vădite a republicanilor convinşi. În aceea zi consipiratorii pregătiseră şi lupte cu gladiatori la Teatrul lui Pompei.
Caesar întârzia însă. Primise câteva avertismente şi încă stătea pe gânduri dacă să vină sau nu în Senat. Cu toate acestea Decimus Brutus, un om al conspiratorilor, a fost trimis să-l convingă să vină totuşi în Senat, spune Decimus Brutus sub formă de pretext, pentru a nu-şi dezamăgi susţinătorii. Totodată Trebonius a fost însărcinat cu reţinerea sub diferite motive a lui Marc Antoniu. Acesta din urmă aflase ceva despre un complot şi se pregătea să-l însoţească pe Caesar pentru orice eventualitate. Plutarh scria că Caesar a ajuns la Senat în cele din urmă şi că a fost abordat încă de la început de Lucius Tillius Cimber. Acesta i-a cerut să-i graţieze pe fraţii săi exilaţi. Cimber era unul dintre conspiratori. Ceilalţi s-au adunat uşor în jurul lui Caesar pentru a susţine petiţia lui Tillius Cimber. Acelaşi Plutarh spune că în acele momente Tillius Cimber i-a smuls lui Caesar toga de pe umeri. Unul dintre conspiratori, Casca, şi-a pierdut cumpătul şi a scos cuţitul din togă, dar a ezitat.
Caesar a avut timp să-l prindă de mână şi să-i strige în faţă ”Casca, nenorocitule, ce faci?”. Speriat, Casca a cerut imediat în greacă ajutorul conspiratorilor. În acel moment, conspiratorii s-au năpustit asupra lui Caesar şi l-au înjunghiat. Caesar a încercat să fugă, dar rănit grav s-a prăbuşit pe treptele Curiei din Teatrul lui Pompei. A murit din cauza hemoragiei. Au rămas celebre cuvintele atribuite lui Caesar înaintea morţii, ”Şi tu, Brutus?”. Ei bine, specialiştii bazându-se pe izvoarele istorice spun că de fapt sunt cuvintele puse în gura lui Iuliu Caesar de celebrul dramaturg William Shakespeare în piesa sa, ”Iulius Caesar”. Plutarh nu aminteşte de ultimele cuvinte ale lui Iulius Caesar, amintind doar că marele general şi-a acoperit faţa cu toga când l-a văzut pe Brutus printre conspiratori. Cert este că asasinarea lui Caesar a aruncat Republica Romană într-un nou război civil. Era de fapt prohodul Romei Republicane. Învingător va ieşi Octavianus, nepotul lui Caesar, cel care va deveni primul împărat roman şi va transforma Republica agresivă de pe cele şapte coline într-o super putere a lumii antice, un imperiu care va influenţa decisiv soarta Europei şi nu numai.
Glonţul care a aprins flacăra celui mai cumplit război
Un alt asasinat care a schimbat lumea a avut loc în anul 1914. Mai precis, pe 28 iunie 1814. Europa marcată de conflicte nerezolvate, de orgolii imperiale şi dominată de un naţionalist în creştere devenise un adevărat butoi cu pulbere. Germania a prins aripi după umilirea Franţei şi visa la statutul de super-putere europeană. Cursa înarmărilor începuse, iar alianţele prindeau contur. Scânteia unui conflict ce avea să devină de talie mondială, ceva ce lumea nu mai văzuse şi o va marca definitiv, urma să fie aprinsă chiar pe 28 iunie 1914. În aceea zi, arhiducele Franz Ferdinand, moştenitorul tronului habsburgic şi soţia sa Sophia, veneau în Bosnia de ziua Sfântului Vitus, zi naţională în aceea regiune pentru a participa la festivităţi şi manevre militare.
Bosnia se afla de 6 ani în stăpânirea Imperiului Austro-Ungar. O stăpânire însă fervent contestată de patrioţii sârbi. Mai ales cei din organizaţia naţionalistă ”Mâna Neagră”. Aceştia visau la o Serbie Mare, în care includeau Bosnia şi Herţegovina, iar stăpânirea austro-ungară era ca un ghimpe în coastă. Tocmai de aceea complotau să dea o lovitură decisivă imperialilor chiar în inima Bosniei. Festivităţile avea loc la Sarajevo, iar arhiducele Franz Ferdinand avea presimţiri sumbre. Cu toate acestea la presiunile împăratului a decis să facă această vizită. Mulţimea era pe străzi pentru a vedea cuplul imperial în timpul paradei. Franz Ferdinand şi soţia sa mergeau într-o maşină decapotabilă marca Gräf & Stift. Câţiva tineri trimişi de ”Mâna Neagră” urmau să se transforme în asasini. Erau şase persoane inflitrate prin mulţime cu diferite planuri de asasinare a prinţului moştenitor. Doar doi dintre aceştia au încercat. Primul Nedeljko Čabrinović în apropierea râului Miljacka a aruncat o grenadă către maşina arhiducelui.
Grenada s-a scurs însă pe acoperişul strâns al maşinii decapotabile şi a căzut pe stradă ajungând sub o altă maşină. Grenada a explodat rănind în jur de 20 de persoane. Tenativa de asasinat a eşuat. Čabrinović a înghiţit o pilulă cu cianură şi a sărit în râu. Tentativa de suicid a eşuat fiindcă cianura era în cantitate mică şi i-a provocat doar vărsături. A fost prins de poliţie. Imediat cortegiul s-a îndreptat către Primăria oraşului. Cu această ocazia staff-ul arhiducelui a decis schimbarea traseului pentru a evita alte neplăceri. Cuplul imperial urma să viziteze victimele bombei, la spital. Nimeni nu a anunţat însă şoferul. Acesta a urmat traseul stabilit iniţial. A virat pe strada Franz Joseph acolo unde aştepta un alt asasin, Gavrilo Princip. Imediat un însoţitor al arhiducelui i-a cerut să oprească şi să întoarcă. Odată cu oprirea maşinii, arhiducele a devenit ţinta perfectă. Garvilo Princip a scos un pistol de fabricaţie belgiană model 1910 şi a tras de la aproximativ un metru şi jumătate, urcându-se efectiv pe pragurile maşinii imperiale.
”Un glonţ l-a lovit pe arhiduce în jugulară iar cel de-al doilea a lovit abdomenul arhiducesei”, scria Albertini. Princip a fost imediat imobilizat şi reţinut. Cuplul imperial a fost dus de urgenţă la casa guvernatorului pentru asistenţă medicală. Sophia a murit pe drum, iar arhiducele - 10 minute mai târziu. Conform celor mărturisite de contele Harrach, ultimele cuvinte ale lui Franz Ferdinand au fost: ”Sophie, Sophie, nu muri! Trăieşte pentru copiii noştri”. Garvilo Princip era un ţăran bosniac foarte silitor. A ajuns în Sarajevo la şcoala secundară şi apoi student. A intrat în rândurile asociaţiei ”Mâna Neagră” şi s-a oferit să-l asasineze pe Franz Ferdinand. Avea mai puţin de 20 de ani. Din această cauză a fost închis pe viaţă şi a sfârşit din cauza tuberculozei. Imediat după asasinat Imperiul Austro-Ungar a declarat război Serbiei. De partea austriecilor s-a aflat Germania. În ajutorul Serbiei a venit Rusia şi apoi pe rând prin sistemul de alianţe toate celelalte combatante. Primul război mondial începuse.
O crimă şocantă şi naşterea unei super-puteri
La începutul secolului XX Rusia Ţaristă era un loc al contrastelor puternice. Pe de o parte luxul şi bogăţia nobiliară, cu o cultură de inspiraţie vest-europeană, iar de cealaltă parte lumea mujicilor analfabeţi din satele cufundate în sărăcie ale Rusiei. De asemenea exista şi o categorie a muncitorilor şi slujbaşilor săraci din mahalele mizere ale diferitelor oraşe ruseşti. În această lume o izbucnire era inevitabilă. Lenin, un dizident trimis cu complicitatea nemţilor în ţara sa natală, plin de idei socialiste, a profitat de scânteile revoltei sociale în Rusia şi a aprins focul revoluţiei. În februarie 1917 în Rusia izbucneau o serie de revolte. Oamenii erau nemumţumiţi de sărăcie, de foamete şi mai ales de rezultatele dezastruoase din Primul Război Mondial. Revolte au izbucnit la Petrograd, dublate de o grevă la Uzinele Putilov.
Treptat manifestaţii şi revolte au izbucnit în mai toate marile oraşe ale Rusiei, din aceleaşi motive. Reacţia autorităţilor a fost extremă. S-a deschis focul asupra greviştilor sau manifestanţilor iar în acest context nemulţumirile au escaladat. Culmea, revolta s-a propagat şi în rândul armatei şi în unele batalioane mulţi soldaţi dezertau sau îşi împuşcau superiorii pentru a se alătura revoluţionarilor. Nicolae al II lea, ultimul ţar rus, a abdicat pe 2 martie. În locul său a fost numit în Guvern provizoriu condus iniţial tot de aristocraţi prin intermediul prinţului Lvov. Nu a rezistat însă mult, iar în locul său a ajuns socialistul Alexandru Kerenski.
Cu toate acestea la Petrograd se ridica un puternic soviet, iar extrema stângă rusă câştiga teren tot mai mult pe fondul sărăciei şi al nemulţumirilor. În octombrie 1917 a avut loc însă aşa numita Revoluţie din octombrie, un puci prin care bolşevicii au ajuns la putere cu forţa. Atâtat timp cât trăia ţarul şi familia sa, bolşevicii erau conştienţi că vor avea parte de o opoziţie care în timp ar fi putut recupera terenul pierdut, mai ales că încă mai aveau destui susţinători. Atunci, Lenin a decis să ordone unul dintre cele mai cumplite asasinate. De altfel după Revoluţia din Februarie, ţarul şi familia sa, adică ţarina Alexandra, cei cinci copii, Olga, Tatiana, Maria, Anastasia şi Alexei, au fost deţinuţi în palatul Alexandru la Tsarkoe Selo. Era o locuinţă confortabilă, iar condiţiile erau decente pentru familia imperială. Totodată alături de familie locuiau şi servitorii lor credincioşi Evgheni Botkin, Anna Demidova, Alexei Trupp sau Ivan Haritonov. Au fost mutaţi mai apoi la Tobolsk şi în cele din urmă la Ekaterinburg, ultima lor destinaţie. La Ekaterinburg au ajuns pe 30 aprilie 1918 într-o locuinţă numită de bolşevici ”Casa cu scop special”. Pe drum se spune că fetele mai mari ale ţarului au fost abuzate sexual. La Ekaterinburg, familia ţarului locuia într-o casă cu geamurile opace.
Nu puteau să facă nimic pe stradă. Aveau voie să iasă în curte, dar şi aceasta era bine ferecată încă nu puteau vedea decât cerul de deasupra. Familia primea în general cele trebuincioase, ţarina şi o fată mai mare încercând chiar să atragă pe unul dintre gardieni şi să-i ajute să evadeze. Fără succes însă. Tânărul gardian a fost înlocuit. În casa de alături era amplasat un cuib de mitralieră pentru a păzi ”Casa cu scop special”. Toate solicitările marilor state europene privind soarta familiei Romanov rămâneau neonorate. Nimeni nu ştia unde se află ţarul şi familia sa. În luna iulie a anului 1918, soarta Romanovilor a fost decisă.
”Gărzile albe”, oamenii ţarului, se apropiaseră de Ekaterinburg şi încercau să găsească metode de a-i elibera. Bolşevicii nu puteau permite ca ţarul să ajungă în Europa şi mai ales să devină un lider al rezistenţei anti-bolşevice. În aceste condiţii Goloshchekin a călătorit la Moscova şi a obţinut ordinul de asasinare a familiei Romanov, se spune chiar de la Lenin în persoană, deşi nu există niciun document scris care să confirme acest lucru.
”Revoluţiile nu au niciun rost fără un pluton de execuţie”, declara de altfel acesta. În noaptea de 16 spre 17 iulie 1918, bolşevicii au intrat în camera doctorului Botkin şi i-au cerut să pregătească familia Romanov pentru o călătorie lungă. Pe stradă aştepta un camion gata să încarce cadavrele. Familia imperială a fost prezentată comandantului Yakov Yurovsky, cel însărcinat cu execuţia. Comandantul a citit cu voce tare condamnarea la moarte a întregii familii. Alexei, prinţul moştenitor era atât de bolnav încât nu se putea ridica de pe scaun.
Imediat bolşevicii au început să tragă în ţar şi familia acestuia. Ţarul a murit pe loc. Speriaţi că ţipetele se vor auzi în stradă, bolşevicii s-au repezit şi au sfâşiat cu baionetele pe ţarină şi pe ceilalţi copii, dar şi pe servitori. A fost o violenţă extremă, care a durat în jur de 20 de minute. Cu toate acestea două dintre fete încă respirau când erau aruncate în camionul cadavrelor. Trupurile au fost jefuite, iar cadavrele aruncate într-o groapă comună şi stropite cu acid sulfuric. Odată cu moartea Romanovilor s-a terminat definitiv cu istoria ţarilor ruşi, iar sovietele au schimbat faţa Europei.
Vă recomandăm să citiţi şi următoarele ştiri:
„The Sunday Times“: Rusia, suspectată de implicare în alte două asasinate în Marea Britanie
Se încarcă comentariile...
