Cei mai nedreptăţiţi lideri ai istoriei. Cum erau cu adevărat trei dintre cele mai hulite personaje ale lumii
0
În istoria omenirii sunt mulţi tirani celebri, care au rămas în aminitirea posterităţii drept o adevărată întruchipare a răului. Cercetările amănunţite arată că o parte acestora au fost de fapt victime ale propagandei şi că în mare parte au fost defapt personaje pozitive.
De-a lungul istoriei omenirii au existat numeroşi tirani. Oameni corupţi de putere, alienaţi mintal, dornici de sânge şi moarte.
Unii dintre aceştia au rămas faimoşi de-a lungul secolelor şi mileniilor, devenind subiect de legendă, de producţii cinematografice sau personaje literare. Pe scurt, au ajuns să completeze galeria întunecată şi indezirabilă a istoriei.
Dacă în cazul unor dictatori precum Hitler, Stalin sau Pol Pot, renumele este cât se poate de justificat, având în vedere mai ales crimele abominabile îndreptate împotriva semenilor, în cazul altor personaje aruncate în top-urile celor mai odioşi tirani şi criminali din istorie, cercetările amănunţite arată că de fapt aceşti oameni au fost mai multe victime ale propagandei.
Adică, au fost defăimaţi intenţionat de adversarii politici sau religioşi şi lăsaţi pentru o eternitate în groapa infamiei. Printre aceştia se numără şi tirani legendari,pe care toată lumea îii cunoaşte, printre care şi Irod, Prinţul John sau Richard al III lea, deveniţi şi ”băieţii răi” ai poveştilor, romanelor, filmelor artistice sau chiar de animaţie.
Biblicul ucigaş de copii din Bethleem a fost de fapt un rege al prosperităţii
De regele Iudeei, Irod cel Mare a auzit cu siguranţă toată lumea. Este unul dintre cei mai infami tirani din istorie. Faima i se datorează mai ales Bibliei. În Noul Testament, în Evanghelia după Matei, Irod, regele Iudeei este cel care ucide toţi pruncii, nou născuţi, de sex masculin, din Bethleem de frica unei profeţii.
Mai precis, aflase de la Magi că un nou rege urma să se nască la Bethleem pentru a-i lua locul. din această ar fi poruncit acest masacru abominabil, în ultimii ani ai domniei sale. În plus, Irod a rămas cunoscut pentru faptul că şi-a măcelărit soţia şi copiii, într-un acces de nebunie. Sunt singurele lucruri care au rămas cunoscute despre Irod şi mulţi se întreabă de ce a fost numit, în aceste condiţii, ”cel mare”.
Ei bine, fiindcă, în realitate chiar a fost un mare lider şi unul dintre cei mai eficienţi monarhi ai antichităţii. Conform studiilor şi a izvoarelor istorice, Irod cel Mare este cel care a transformat Israelul de astăzi într-un adevărat hub economic al Orientului şi un loc al splendorii şi culturii. Irod nu era evreu, ci arab. S-a născut în anu. 73 îHr, în sudul Palestinei.
Tatăl său, Antipater, provenea din triburile edomiţilor, nişte neamuri semitice convertite la iudaism în secolul II îHr. Mama lui Irod provenea din celebrul oraş Petra, parte a regatului Nabateii, astăzi Iordania. Tatăl lui Irod, Antipater era foarte bogat şi foarte abil politician. Când Pompei a atacat Palestina în 63 ÎHr, a sesizat oportunitatea şi i-a susţinut financiar campania.
În acest fel, Antipater a intrat în graţiile romanilor. Prin intermediul tatălui său, Irod a luat cunoştinţă cu lumea romană şi a legat prietenii cu mari personalităţi precum Marc Antoniu. L-a susţinut pe generalul roman în luptele sale cu Octavian, şi chiar şi după. După ce Octavian ajunge împărat, Irod i-a mărturisit deschis că i-a susţinut rivalul în războiul civil. Impresionat de sinceritatea lui Irod, Octavian continuă să-l susţină în funcţia de guvernator al Gallilei. După atacurile parţilor şi cucerirea Palestinei şi Iudeei, Irod fuge la Roma.
Aici dovedeşte calităţi de politician abil şi convinge Senatul roman să-l susţină pentru recucerirea teritoriilor ocupate de parţi. În fruntea unei armate revendică acest teritoriu şi este numit rege clientelar al Iudeei. Avea să conducă Iudeea timp de 32 de ani, transformând-o într-una dintre cele mai prospere regate din Orientul Apropiat. Irod era un bun administrator dar şi un iubitor de frumos.
Pentru a putea construi în linişte şi mai ales pentru a se face plăcut evreilor, Irod se căsătoreşte cu frumoasa Mariamne, o frumoasă prinţesă Hasmoneană, din dinastia marilor lideri evrei. În lunga sa domnie, Irod transformă Iudeea dar şi zonele învecinate într-un adevărat centru comercial al Orientului Apropiat. Construieşte două oraşe deosebit importante.
Este vorba în primul rând de portul Cesareea, între Joppa şi Haifa, dar şi de Sebastos, pe locul fostei Samaria. În timpul lui Irod, cele două oraşe au fost deosebit de prospere şi totodată superbe aşezări urbane. În mijlocul deşertului, la Herodium, Irod construieşte un superb palat, iar în Ierusalim, o fortăreaţă impresionantă numită Antonia, în onoarea prietenului său. Totodată, cea mai glorioasă realizare arhitectonică a lui Irod, a fost reconstruirea templului din Ierusalim, o adevărată splendoare a lumii antice.
Pe lângă toate acestea, Irod a construit peste tot apeducte, amfiteatre, teatre şi clădiri administrative sau comerciale, transformând Iudeea într-o mare putere economică şi culturală. A patronat chiar şi jocurile Olimpice, salvând competiţia de la faliment. Cu toate acestea, Irod a rămas un personaj negativ al istoriei. Pe de o parte fiindcă şi-a ucis familia.
Odată cu bătrâneţea, Irod dezvoltase o gelozie bolnăvicioasă. Avea aproximativ 10 soţii, poligamia fiind permisă, dar pe Mariamne o iubea cel mai mult. De aceste lucru a profitat sora regelui, Salome. Aceasta i-a otrăvit mintea, convingându-l că soţia sa, mult mai tânără, îl înşeală dar totodată ar încerca să-l şi asasineze cu ajutorul rudelor sale. În timpul unei crize de gelozie, Irod o ucide pe Mariamne dar şi pe toată familia acesteia.
Măcinat de remuşcări, de sentimentul că este înconjurat de complotişti, fapt alimentat şi de amintirea soartei tatălui său, otrăvit de rivalii politici, Irod se îmbolnăveşte psihic. Atunci, spune Evanghelia lui Matei, ar fi ordonat uciderea copiilor din Bethleem. Episodul este însă controversat, fiindcă nu apare nicăieri altundeva, decât în Evanghelia după Matei.
Sunt destui specialişti care se îndoiesc că ar fi avut loc şi că ar fi fost de fapt o dramatizare creştină. Irod moare, probabil de o formă de cancer, la aproape 70 de ani, bolnav psihic şi abandonat până şi de protectorii săi romani. Irod nu a fost iubit mai ales de iudeei care nu vedeau cu ochi buni stăpânirea romană dar şi faptul că, regele Iudeei, a lăsat fără proprietăţi mulţi rivali politici, îmbogăţindu-se şi făcând pe plac stăpânilor de la Roma. Aceşti adversari politici au avut grijă să ducă mai departe faima de nebun şi criminal a regelui care a reconstruit de fapt Iudeea şi i-a oferit prosperitate.
Ioan ”cel fără de ţară”, o victimă a celebrităţii propriului frate
Prinţul John sau Ioan ”cel fără de ţară” este un alt personaj ajuns în galeria infamilor celebri ai istoriei. Regele John este cunoscut de toată lumea mai ales datorită poveştilor cu Robin Hood, a filmelor de la Hollywood, făcute după povestea legendarului arcaş englez dar şi a desenelor animate Disney, acolo unde regele englez apare sub forma unui leu răutăcios, laş şi mofturos.
Majoritatea istoricilor sunt de părere că regele John a avut o domnie slabă din punct de vedere politic şi militar, dar era departe de a fi fost un tiran însetat de sânge sau un personaj malefic aşa cum îl prezintă atât filmele, romanele dar şi un soi de amintire colectivă. În realitatea, regele John a fost un al timpului său, ba chiar mai mult, unul dintre cei mai regi englezi din punct de vedere administrativ şi fiscal.
Era un personaj capabil şi foarte priceput în chestiuni administrative, dar a avut o moştenire grea şi în plus a luat câteva decizii politice proaste în momente nepotrivite. A avut ghinionul să fie pus mereu în anti-teză cu fratele său Richard „Inimă de Leu”, un aventurier care sărăcise regatul, dar care avea un munte de carismă şi o atitudine care făcea impresie în epocă.
Fratele său, John, era la polul opus, părând mai degrabă un birocrat pus pe jupuit baronii de taxe şi impozite. Regele John s-a născut pe 24 decembrie 1166, fiind cel mai mic fiu al regelui Henric al II lea Plantagenet, din familia conţilor de Anjou, unul dintre cei mai puternici monarhi englezi.
Totodată, mama sa era celebra Eleonora de Aquitania, o femeie deosebită de puternică şi implicată în administraţie şi politică. Henric al II lea a lăsat la moartea sa un adevărat imperiu, cu numeroase posesiuni în Franţa. John era numit încă de tânăr, aproape în batjocură ”cel fără de ţară”, fiindcă era cel mai mic dintre fii şi era puţin probabil că ar fi putut moşteni ceva.
Regele John FOTO royal.uk
Era însă preferatul tatălui său, fiind un tânăr inteligent, foarte bine şcolit în treburile administrative şi mai ales fidel părintelui său. John a fost singurul fiu care nu s-a revoltat împotriva tatălui. Cu toate acestea, la moartea lui Henric al II lea, a rămas ultima opţiune la tron, recompensat ce-i drept cu posesiuni importante, inclusiv în Irlanda. Tocmai de aceea, viaţa lui John a fost luptă continuă pentru a dobândi tronul. Fratele său Richard ”Inimă de Leu„ a devenit erou de poveste.
Cu calităţi războinice evidente, regele Richard a fost însă mai mult un aventurier care a sărăcit visteria regatului cu expediţiile sale cruciate. În plus, a reuşit să vlăguiască şi armata regatului purtată prin Orient şi mai apoi prin toată Europa, oferind Franţei un avantaj.
În timp ce Richard era în Cruciadă, John a încercat să pună mâna pe putere, cu ajutorul regelui Franţei, ceea ce i-a adus o reputaţie proastă pentru posteritate, într-un mod nejustificat având în vedere că era o practică obişnuită în evul mediu. Inclusiv Richard, regele rămas cu reputaţie de erou a încercat să-şi dea jos de pe tron, propriul tată.
Mai mult decât atât, după moartea lui Richard, John ajunge pe tron şi a tras ponoasele unei guvernări proaste a fratelui. În primul rând, a ajuns pe tronul unei Anglii aflate în prag de război civil, cu visteria goală şi o armată slăbită.
Odată ce i-a tronul în 1199, John face prima mişcare greşită şi se căsătoreşte cu Isabella de Angouleme, pentru a face pace între familiile Lusignan şi Angouleme, în teritoriile stăpânite de Anglia, în Franţa. Isabella era însă promisă lui Hugh al IX lea de Lusignan. Evident, această gafă diplomatică a dus la revolta familiei Lusignan. De acest lucru profită regele Franţei, Filip al II lea. Anglia slăbită după Cruciadă şi fără suficiente fonduri, pierde rând pe rând toate provinciile franţuzeşti.
Până în 1206, regele John pierde tot în Franţa, ceea ce a dus la o scădere drastică a prestigiului. În acelaşi an, 1206, John se complică şi mai tare. Dorind să întărească autoritatea regală şi asupra Bisericii, regele englez refuză să recunoască ca arhiepiscop de Canterbury pe candidatul ales de Papă. Imediat, John este excomunicat de Papa Inocenţiu al III lea.
În cele din urmă se împacă cu Pontiful pentru a evita o invazie franceză în Anglia, dar în condiţii umilitoare. Mai pierde o bătălie în Franţa şi în cele din urmă se trezeşte în faţa unei rebeliuni a baronilor, în urma căreai va rezulta Magna Charta în 1215, prima constituţie din istoria Europei.
Dincolo de această domnie aparent dezastruoasă, există numeroase merite ale regelui John, arată specialiştii. În primul rând a reformat sistemul administrativ şi fiscal al Angliei, reuşind un record la eficienţa încasării de taxe şi impozite. Regele John a fost nevoit să umple visteria, golită de fratele său cruciat. În plus, s-a asigurat că toată lumea plăteşte taxele, inclusiv marii baroni.
În plus, a vizitat toate oraşele Angliei. Documentele vremii arată că John şi-a mutat de 13 ori Curtea într-un singur an. A ajuns inclusiv în oraşe care nu au fost vreodată vizitate. A împărţit dreptate la firul ierbii, a reuşit să curme cazurile de corupţie şi totodată a efectuat importante reparaţii şi îmbunătăţiri.
Din punct de vedere administrativ a fost unul dintre cei mai competenţi regi englezi. Şi din punct de vedere militar, John a impresionat. Prima victorie navală a englezilor a avut loc la Damme în 1214, în timpul domniei regelui John. În 1202, la Mirabeau, după un marş forţat de 48 de ore, şi-a prins adversarul nepregătit, ca în cleşte, obţinând o victorie uluitoare.
În 1203 la Chateau Gaillard, a reuşit o acţiune combinată, terestru şi amfibiu care i-a făcut pe mulţi specialişti că a fost opera unui geniu. John a avut însă ghinionul de a moşteni dezastrul economic al fratelui său Richard, un rege care a stat numai 6 luni în Anglia, restul pretrecându-i în Cruciade sau războaie cu Franţa.
În plus, datorită politicii fiscale echitabile şi foarte precise, John a stârnit nemulţumirea baronilor, obişnuiţi să trăiască stat în stat. Acest lucru a dus atât la trădări pe câmpul de luptă dar şi la o opoziţie constantă şi mai apoi război civil. În aceste condiţii regele John şi-a asigurat o reputaţie de neinvidiat, în istorie, şi aşa cum spun unii specialişti, total nemeritată.
Richard, cocoşatul fără milă care de fapt era un tânăr renascentist
De Richard al III lea au auzit cu siguranţă toţi iubitorii de teatru şi literatură. Chiar şi cei pasionaţi de cinematografie clasică. Acest rege englez din secolul al XVI lea, care a domnit doar doi ani, a fost făcut celebru de renumitul dramaturg William Shakespeare.
„Big Will” i-a dedicat o piesă întreagă. Şi nu fiindcă ar fi fost foarte îndrăgostit de personaj, din contră. În celebra piesă a lui Shakespeare, jucată de câteva secole pe toate marile scene ale lumii, regele englez, Richard al III lea, este prezentat ca un individ alienat, obsedat de putere, însetat de sânge, diform şi totodată de o laşitate dezgustătoare, cu faimoasa exclamare, în toiul luptei, ”Dau regatul meu pentru un cal”.
„Diform, neterminat, venit înainte de vreme în această lume vie, abia pe jumătate plămădit, şi atât de dizgraţios şi ciunt încât latră câinii de le stau în preajmă”, scria Shakespeare despre Richard al III lea în piesa sa.
Mai mult în aceeaşi piesă, Shakespeare spune că Richard a ucis pe toţi cei care i-au stat în cale, şi-ar fi otrăvit nevasta, şi ar fi omorât doi copii, numai pentru a nu-i ameninţate ambiţiile.
Conform specialiştilor dar şi a cronicilor vremii, realitatea era cu totul diferită. Pe scurt, Richard al III lea era exact opusul personajului din opera shakesperiană. Tânărul monarh ar fi fost de fapt victima unui „fake news” grosolan, shakesperian. Richard al III lea s-a născut în 1452 şi era fiul cel mai mic al lui Richard Plantagenet, al treilea duce de York.
Şi-a petrecut copilăria sub tutela contelui de Warwick, unul dintre cele mai influente personaje din timpul Războiului celor Două Roze, un conflict dinastic care a măcinat Anglia. Tânărul Richard a devenit duce de Gloucester şi a intrat de la o vârstă fragedă în focul luptelor dintre casele de Lancaster şi York. Contrat celor spuse de Shakespeare era un cavaler foarte priceput şi curajos în bătălie. La încoronare era deja un războinic versat şi respectat pe câmpul de luptă. După moartea, în 1483, a lui Eduard al IV lea, fratele său, ducele de Gloucester devine regele Richard al III lea. Avea să domnească doar doi ani. Contrar celor spuse de Shakespeare, Richard a fost fidel fratelui său până la moarte şi spun unii specialiştii nu a avut nimic de-a face cu moartea nepoţilor săi, aceştia fiind ucişi de alţi rivali politici.
O reconstituire a chipului regelui Richard al III lea FOTO wikipedia
În plus lui Richard i s-a oferit coroana după ce Camera Lorzilor şi a Comunelor au constatat că Eduard al IV lea nu a avut fii legitimi, fiindcă ar fi comis păcatul bigamiei. Ca rege, Richard al III lea a fost foarte iubit de supuşii de rând. Şi asta fiindcă, la fel ca regele John, a introdus practici fiscale corecte. Se spune că era un monarh renascentist care iubea arta şi credea în puterea legii, dar şi a egalităţii în faţa legilor. Richard a încurajat comerţul dar şi tipărirea de cărţi.
„Mult curajosul Prinţ Richard conducea ţara cu multă dăruire, pedepsind pe toţi cei care-i nesocoteau legea, în special pe speculaţi, tâlhari, şantajişti. Pe cei care erau virtuoşi însă îi răsplătea. De aceea era foarte iubit de supuşii săi, bogaţi şi săraci şi am auzit numai vorbe bune despre el în aceste ţinuturi”, scria John Rous la finele secolului al XV-lea. În plus, era o prezenţă agreabilă, departe de a fi deformat.
”Era cu trei degete mai înalt decât mine şi subţire. Avea mâine şi picioare delicate, dar o inimă mare”, mărturisea despre Richard al III lea şi Nicolas von Poppelau, un călător din Silezia la curtea lui Richard III lea. În plus, specialiştii au descoperit osemintele sale şi au realizat că regele englez, nu avea, într-adevăr, niciun fel de diformitate.
A avut însă ghinionul să domnească într-o perioadă marcată de războaie şi trădări. Cu măsurile sale fiscale dar mai ales prin aplicarea strictă a legii, a reuşit să-şi atragă antipatii în rândul marilor feudali. În plus, rivalii din casa Tudor urmăreau să-l deposedeze de tron. Richard a murit pe câmpul de luptă, în bătălia de la Bosworth. Deşi a luptat cu mult curaj, a fost trădat de lordul Stanley şi ucis în timp ce lupta cu mai mulţi adversari odată.
Cel puţin asta indică urmele rănilor descoperite de specialişti, pe rămăşiţele regelui. Henry Tudor câştigă tronul după moartea lui Richard şi dă naştere celebrei dinastii Tudor, din care făcea partea şi Elisabeta I, unul dintre cei mai capabili monarhi britanici. Shakespeare s-a aflat sub patronajul familiei Tudor iar zugrăvirea lui Richard al III-lea ca monstru însetat de sânge, era cu scop propagandistic, să justifice uciderea lui şi uzurparea tronului de către Henry Tudor.
Vă recomandăm să citiţi şi:
Se încarcă comentariile...
