Cei mai cruzi torţionari ai regimului comunist. Oamenii de care până şi partidul s-a dezis
0Începuturile stalinizării României după cel de-Al Doilea Război Mondial a dat startul unei domnii a terorii îndreptată împotriva celor pe care regimul îi considera periculoşi, adică intelectuali, foşti politicieni, ţărani înstăriţi sau preoţi. Partidul comunist s-a folosit de nişte personaje dubioase transformate în călăi pentru a oprima orice rezistenţă în România postbelică.
După cel de-Al Doilea Război Mondial România a intrat pe mâna sovieticilor. La 23 august 1944, România întorcea armele împotriva aliaţilor nazişti şi trecea în tabăr aliaţilor. Inamicul sovietic devenise ”prietenul” de la est.
Mareşalul Antonescu, şeful de facto al statului român, era arestat şi mai apoi executat. Sub protecţia rusească, partidul comunist, o formaţiune politică insignifiantă până în 1944, a început să câştige teren şi să acapareze conducerea statului român. În anul 1948, comuniştii falsifică alegerile în mod grosolan şi câştigă oficial puterea în România. În scurt timp Regatul României a devenit Republica Socialistă România, iar partidul comunist - singura formaţiune politică acceptată în ţară.
După ce şi-au îngroşat rândurile cu intelectuali de stânga, dar mai ales cu sărăcimea oraşelor şi satelor, comuniştii au început stalinizarea României. Intelectualii democraţi, reprezentanţii partidelor politice istorice, ţăranii înstăriţi, burghezimea şi preoţii au devenit duşmani ai poporului. Începea marea epurare comunistă în România, cu arestări, experimente de o cruzime rară, execuţii. Pe scurt, începea era torţionarilor şi a epurărilor. Pentru a duce la bun sfârşit aceste plan, comuniştii s-au folosit de oameni cu caractere îndoielnice, indivizi oportunişti care au devenit călăii partidului comunist. Câţiva dintre aceştia şi-au creat o reputaţie care i-a introdus pe nesimţite în galeria personajelor infame din istoria României.
”Demonul închisorilor” şi un experiment diabolic
Unul dintre cele mai crude experimente îndreptate împotriva omului, din istoria postbelică a Europei, a fost aşa numitul ”Fenomen Piteşti”. Era un sistem elaborat de Securitate în Penitenciarul de la Piteşti, acolo unde erau închişi tinerii, adică în mare parte liceeni şi studenţii bănuiţi de ”origini nesănătoase”, colaborare cu mişcarea legionară sau pur şi simplu pentru că doar gândeau altfel. Scopul acestui experiment era ”reeducarea” deţinuţilor pe principii staliniste şi s-a derulat în perioada 1949-1952. În realitate era o metodă barbară, unică în istoria României ce îmbina spălarea creierelor şi depersonalizarea prin tortură fizică şi psihică.
Culmea, deţinuţii erau transformaţi treptat din victime în torţionari. Cei care îndurau ajungea să devină, pentru a supravieţui, la rândul lor călăi. Şeful informal în acest iad era Eugen Ţurcanu, un fost legionar transformat în torţionar comunist. A fost de altfel cel mai crud torţionar din istoria puşcăriilor comuniste. Eugen Ţurcanu s-a născut pe 8 iulie 1925 la Păltiniş, judeţul Suceava.
Venea dintr-o familie numeroasă şi se ştie destul de puţin despre trecutul său până la intrarea în puşcăriile comuniste. Se spune că ar fi cochetat cu legionarii intrând într-o ”frăţie de cruce”. S-a şi căsătorit cu fata unui notar care făcea parte din Mişcarea Legionară, iar în anul 1944 avea numai 19 ani. Deşi a fost un legionar fervent în perioada adolescenţei, după 23 august 1944, Ţurcanu se dezice de aceştia şi sesizează noua oportunitate. Se înscrie imediat în partidul comunist. În scurt timp devine un om de bază pentru comunişti, fiind un agitator care asculta ordinele fără să crâcnească.
Devine în 1948, la numai 23 de ani, membru al Biroului Judeţean de Partid din Iaşi. Era un om dornic de putere şi ascultă orbeşte ordinele pentru a urca pe scara socială. Este trimis la o şcoală de diplomaţi, unde se spune că şi-a turnat toţi colegii. A fost descris ca un personaj inteligent, dar malefic. Un bărbat frumos, dar cu o furie devastatoare.
”Bărbat frumos, ieşit din comun, cu părul castaniu spre blond. Când se încrunta, te înspăimanta. Corpul era bine proporţionat, părea corpul unui atlet de performanţă. Când îţi dădea un pumn sau o palmă, te dobora la pământ. Când se enerva era atât de crud, că distrugea totul în calea lui, ca un ucigaş feroce. Mai era apoi şi de o inteligenţă ieşită din comun şi cu o memorie formidabilă”, îl descria o fostă victimă a acestuia. Urma să fie trimis la Berna, ca diplomat. Viaţa i se schimbă în urma unei greşeli ciudate a lui Ţurcanu. După arestările legionarilor din centrele studenţeşti la 15 mai 1948, un tânăr îl toarnă pe Ţurcanu şi spune că l-a văzut în 1945 la o întâlnire cu Bogdanovici, un lider legionar în ilegalitate.
În realitate, Ţurcanu se întâlnise cu Bogdanovici pentru a-l şantaja şi a-i spune că nu mai are nicio legătură cu legionarii. Comuniştii au luat însă de bună mărturia tânărului legionar şi îl arestează pe Eugen Ţurcanu. Este condamnat la 7 ani de închisoare corecţională, la Penitenciarul Piteşti. Nikolski, un personaj cheie al Securităţii, era gata să-i mai dea o şansă lui Ţurcanu şi-i propune un târg diabolic. Fostul legionar urma să coordoneze ”reeducarea„ sălbatică din interiorul Penitenciarului Piteşti. De altfel Ţurcanu a stat câteva zile la Bucureşti, fiind informat despre misiunea sa. Eugen Ţurcanu se întoarce la Piteşti şi imediat înfiinţează Organizaţia Deţinuţilor cu Convingeri Comuniste (ODCC).
În echipa sa cooptează 20 de tineri, dintre care cei mai cunoscuţi erau Livinski, Mărtinuş, Titus Leonida, Nuţi Pătrăşcanu, Fuchs, Steier, dar mai ales adjunctul său Popa Alexandru, zis Popa Ţanu, un student la agronomie. Majoritatea erau foşti legionari. Aceştia aveau să devină „îngerii morţii„ din puşcărie, cei mai temuţi torţionari, călăii care au transformat ”fenomenul Piteşti” în realitate. Ca şef al echipelor de reeducare, Ţurcanu se bucura de cirulaţie liberă prin Penitenciar, de raţii suplimentare de hrană şi multe altele. Reeducarea pe care o aplica Ţurcanu în puşcărie cu ştirea şi consimţământul autorităţilor se baza în primul rând pe anihilarea psihică. Deţinutul „un element retrograd” trebuia să renege tot ce avea mai sfânt. Erau puşi să se dezică de religie, de prieteni, de familie. Erau obligaţi să-şi denunţe cei mai apropiaţi oamenii şi la urmă pentru a supravieţui să-şi tortureze cel mai bun prieten, rudele sau chiar părintele. Era pur şi simplu anihilarea personalităţii.
”Trecutul fiecăruia este analizat punct cu punct, pe temeiul lui trebuie inventată versiunea cea mai monstruoasă cu putinţă. Tatăl, spre pildă, trebuie să apară ca un escroc, un bandit, un şperţar. Cum printre deţinuţi se aflau mulţi băieţi de la ţară - şi deci şi fii de preot -, aceştia din urmă sunt puşi să descrie cu lux de amănunte scenele erotice la care s-ar fi dedat tatăl lor, chiar în altar, să spunem, pe când pregătea cuminecătura. Iar mama e arătată ca o prostituată, deţinutul fiind pus să inventeze, cât mai detaliat scenele la care ar fi asistat chiar el. Despre el însuşi, deţinutul trebuie, în sfârşit, să închipuie cele mai rafinate perversităţi. Nimenea nu scapă până nu acoperă cu noroi, în public, izvoarele vii ale vieţii lui, până ce din trecut n-a dispărut ultima fărâmă de care s-ar putea agăţa apoi spre a-şi reconstitui personalitatea”, scria Virgil Ierunca în „Fenomenul Piteşti”.
Câteodată torturile durau şi şase ore în şir. Oamenii intrau frecvent în comă. Nuţi Pătrăşcanu, unul dintre călăi, le verifica pulsul. Îi lăsa să-şi revină şi o luau de la capăt. Era însă de departe cea mai uşoară dintre torturi. ”A fost practicată toată gama - posibilă şi imposibilă - a torturilor: diferite părţi ale corpului erau arse cu ţigara, au fost deţinuţi cărora li s-au necrozat fesele şi le-au căzut, cum cade carnea de pe leproşi. Alţii au fost obligaţi să mănânce o gamelă de fecale şi, după ce o vomau, li se înfunda voma pe gât”, scria Ierunca. În 1951 a ajuns la Gherla, iar mai apoi la Jilava. După 1952, atrocităţile de la Piteşti au început să răzbată din spatele gratiilor. Au fost aflate inclusiv la nivel internaţional, iar imediat regimul s-a dezis de călăi. Eugen Ţurcanu şi oamenii săi au fost judecaţi şi condamnaţi la moarte. La 17 decembrie 1954, Ţurcanu a fost împuşcat la Jilava.
Călăul elitelor româneşti
Un alt torţionar cunoscut a fost Vasile Ciolpan. Acesta a fost comandantul celebrului Penitenciar de la Sighet, un loc de exterminare a intelectualilor români. Era un personaj cu numai trei clase primare, dar care a făcut prăpăd în rândul deţinuţilor. Ciolpan s-a născut pe 8 ianurie 1820 la Vişeul de Jos într-o familie de ţărani amărâţi. A terminat numai trei clase primare după care a muncit la ţară dar şi pe diferite şantiere. În 1942 a fost concentrat în armata maghiară dar la scurt timp a fost lăsat la vatră. În 1944 a fost din nou încorporat în armata maghiară şi a luptat pe frontul de est, în Ucraina, alături de armatele germane. A fost luat prizonier şi a stat o bună perioadă în lagărele sovietice. În 1946 ajunge acasă iar în 1947 se înscrie în partidul comunist devenind secretar cu propaganda în zona Vişeului, în Maramureş. Absolvă şi trei luni de şcoală de partid la Baia Mare şi deja dorea să aibă funcţii de conducere. ”Vreau la o muncă de răspundere, mai mare, unde va crede partidul de cuviinţă”, cerea acesta Comitetului Judeţean de Partid Maramureş. La scurt timp este angajat educator politic la Penitenciarul de la Sighet. Aşa şi-a început Ciolpan cariera.
S-a remarcat prin zel în ”corectarea” şi turnarea deţinuţilor. Este prezentat drept un individ mediu ca statură, ciolănos, cu privire pătrunzătoare. Totodată era considerat un personaj foarte autoritar, fără teamă de superiori, dar leneş şi îndreptat către satisfacarea propriilor capricii. Deţinuţii spunea despre el că era foarte brutal şi că îi bătea până şi pe cei grav bolnav. În 1950 ajunge comandant al Penitenciarului Sighet, fiind stăpân peste elita românească întemniţată acolo, inclusiv Iuliu Maniu. Era crud şi brutal.
„Când a fost adus Aurelian Bentoiu de la Bucureşti, bolnav, cu duba căilor ferate, în gara Sighet aştepta directorul şi cu câţiva gardieni ca să-l ia în primire. Bentoiu a arătat că, în starea de boală în care se găseşte, nu-şi poate duce tot bagajul: avea un sac greu şi un alt pachet destul de voluminos. <<Da ce, vrei să ţi-l duc eu? >> i-a răspuns Vasile Ciolpan şi i-a şi tras două palme. (…) Altă dată, la o percheziţie, a găsit asupra lui Sever Dan o cruce, făcută din două bucăţi de lemn. <<Ce e asta, mă?>>, i-a strigat directorul furios şi l-a lovit cu crucea peste cap; după aceea, a rupt-o în bucăţi şi a zvârlit-o pe jos”, spunea un fost deţinut a cărei declaraţie a fost înregistrată la Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei Sighet. Ciolpan era acuzat şi de alte abuzuri grave. Printre altele între 1950 şi 1955 nu s-a întocmit niciun act de deces pentru deţinuţii care au decedat la Sighet. În 1955, partidul se descotoroseşte şi de Ciolpan. Este trecut în rezervă şi trimis în judecată pentru ”abuz şi neglijenţă în serviciu”. Ciolpan a murit în 2004, la 84 de ani.
Vă recomandăm să citiţi şi următoarele ştiri:
Mărturii despre ororile colectivizării. Implicarea lui Nicolae Ceauşescu în represiunile din sudul
Se încarcă comentariile...
