Colonelul Marin Triţescu, o viaţă petrecută sub arme

De la 14 ani, când a intrat în armată ca şi copil de trupă, Triţescu nu a renunţat la uniforma militară. La 87 de ani fostul combatant din al Doilea Război Mondial este vicepreşedinte la Veteranii de Război

Venit pe lume într-un sătuc din Oltenia, Marin Triţescu şi-a petrecut aproape întreaga viaţă în lumea cazonă. De la 14 ani părinţii săi,  lucrători pe moşia unui general l-au trimis copil de trupă la Regimentul 4 Roşiori, o unitate militară condusă de fiul moşierului. Se întâmpla în 1938. Plecarea de timpurie de acasă nu l-a speriat, era învăţat cu munca, Aşa erau vremurile. Aveam 4 fraţi şi 4 surori, munceam de la 7 ani  în agricultură, nu m-am opus", povesteşte viitorul colonel. Munca pe moşia unui general i-a deschis uşa vieţii de militar, însă spune că nu a fost favorizat de superiori: m-au acceptat, ceea ce nu era puţin lucru, însă atât, mai spune militarul. Despre Nicu Argeşanu, fiul generalului şi şeful său de la regiment, viitorul colonel îşi aminteşte că era în anturajul Regelui Mihai: A fost coleg cu Regele la şcoală şi circula o legendă despre el că l-a întrecut pe suveran la studii, motiv pentru care Casa Regală i-ar fi oferit un Mercedes ca să cedeze primul loc. A venit cu maşina despre care se spune că a primit-o cadou, la unitate", îşi aminteşte Triţescu, pe atunci doar un băieţandru. În viaţa sa de militar l-a văzut, e drept că de departe şi pe Regele Mihai. Se întâmpla înainte de 1944 în apropierea aeroportului de la Băneasa: „ Era un băiat frumos şi înalt, avea treabă mai mult cu avioanele şi motoarele, pentru că ţara o conducea pe atunci mareşalul Antonescu".

La vânătoare de avioane germane, cu proiectorul

După 23 august 1944, Triţescu, pe atunci elev la o şcoală de subofiţeri,  a revenit la acelaşi aeroport pentru a-i asigura paza. „Ne-au trimis din Dâmboviţa, de la Poiana de Sus, unde era evacuată şcoala noastră la Regimentul 3 Artilerie Antiaeriană şi de aici ne-au trimis să păzim Băneasa". Soldaţii erau puşi să tragă după avioanele de transport cu care germanii îşi evacuau trupele, iar riposta era pe măsură. Deşi i-au murit camarazi chiar lângă el cel mai mult l-a impresionat rănirea comandantului, după o misiune de recunoaştere de noapte: „Comandantul nostru a plecat în recunoaştere pe străduţele de lângă aeroport. Când s-a întors, era rănit şi scuipa sânge. Nu l-am mai văzut de atunci", îşi aminteşte cu lacrimi în ochi militarul. Pentru că superiorii l-au văzut priceput la tehnică, Triţescu n-a scăpat uşor de munca de pe lângă aeroport: „ Pe colegii mei i-au trimis curând înapoi la şcoala militară, pe mine m-au pus să am grijă de proiectoarele uriaşe,de 100 şi 150, care luminau tot cerul, în căutare de avioane inamice. Pentru că n-am mai apărut la unitatea militară a şcolii m-a căutat poliţia militară acasă, crezând c-am dezertat. Erau vremuri tulburi", ăşi aminteşte militarul. După episodul de la aeroport, a scăpat însă de lupte şi combatanţi. Trimis în Ungaria, pe front la un depozit de subzistenţă al Armatei 1, bărbatul, înaintat la rangul de sergent major s-a profilat pentru totdeauna pe logistică şi tehnică militară.

Colindând ţara

 După război şi mai multe peregrinări pe la unităţi militare  a fost trimis la Şcoala de Ofiţeri din Bacău, pe care a absolvit-o în 1951. Repartizat la un batalion de Tancuri, ofiţerul spune că avea funcţii mari şi soldă mică: „eram priceput la partea de tehnică, ceea ce a fost un atu pentru mine. Aveam funcţii mai mari decât gradul meu, însă la bani nu prea se vedea. Am înfiinţat Regimentul de tancuri de la Lugoj, apoi am fost locţiitor tehnic de batalion, m-am pensionat locotenent -colonel aici la Bistriţa, la Brigada 1„, povesteşte militarul de carieră. La 89 de ani colonelul Triţescu nu renunţă însă la viaţa sa în apropierea armatei şi activează la Asociaţia Veteranilor de Război, unde este vicepreşedinte. Şi fiul i-a călcat pe urme: la 39 de ani, unicul băiat e locotenent -colonel în Bucureşti.