Video VIDEO Doi mineri au luat banii de la disponibilizări şi şi-au făcut fierărie. Acum sunt meşteri faimoşi şi cunosc tainele clopotelor
0Pe Piki şi Gyuri i-am găsit uşor. Nu e om în Cavnic să nu fi auzit de cei doi meşteri. În curtea casei unde lucrează ei vezi la tot pasul obiecte metalice sau din lemn despre care ai crede că nu mai sunt folositoare. Cei doi, însă, ştiu că le vor folosi cândva.
Fierăria îi aparţine lui Gyuri, care şi-a investit banii primiţi la disponibilizare din minerit, în unelte de fierărit. „O maşină de spălat i-am luat nevestei, să nu spună că nu i-am luat nimic. Restul de bani i-am băgat în fierărie. Nu mi-am luat nici maşină, nici nimic altceva, i-am băgat în unelte şi în cădirea aia”, ne arată omul spre mica hală în care îşi practică meseria.
Gheorghe (Gyuri) Gyorfi şi Petre (Piki) Ilyes lucrează împreună de peste 10 ani. Gyuri se ocupă de fierărie, iar Piki de tâmplărie. Din domeniul fierăriei, Piki a „furat” doar meşteşugul clopotelor, de care se ocupă personal. Şi nu-i pare rău, pentru că obiceiul brondoşilor din preajma Crăciunului, în care bărbaţii tineri poartă măşti colorate şi hamuri cu multe colopote peste piept, îi aduce an de an, zeci de clienţi. „În ‘82 am făcut prima dată un clopot. Şi acum îs scumpe, dar şi atunci erau. Anul ăsta am făcut peste 100 de clopote, dar dacă luam toate comenzile, făceam peste 300”, începe el.
Apoi spune că pentru un ham cu 30 de clopote pentru brondoşi ia cam 800 de lei. „Vin şi clienţi care vor clopote pentru animale. Acum am un client care vrea pentru 30 de bivoli. Alţii au vrut pentru oi. Acelea sunt mai mici. Dar cei mai mulţi clienţi sunt brondoşii. La noi, asta e tradiţia”, cotinuă el. De altfel, chiar el se îmbracă an de an în celebrul costum. „Doar în doi ani nu m-am îmbrăcat, în anul în care am fost în armată şi încă o dată, când nu ştiu ce s–a întâmpat. În rest, în fiecare an mă îmbrac în costumul de brondoş”, mărturiseşte el.
Secretul ca un clopot să „cânte”
Pentru confecţionarea clopotelor foloseşte tablă decapată, de un milimetru. „Vine tăiată după un şablon, apoi o bat cu un ciocan până se rotunjeşte”, explică el. Apoi, demonstrativ, ia o bucată de tablă ce a fost deja tăiată în forma necesară, respectiv un dreptunghi „gâtuit”, după care a început să îl bată cu un ciocan greu, până când forma sa a început să se curbeze. Când ajunge suficient de curbat, metalul este îndoit în zona „gâtuită”, după care trece la faza a doua, a sudării marginilor. „Aici e secretul. Nu se poate suda cu orice, numai cu alamă. Dacă sudăm cu autogen sau argon, clopotul nu mai «cântă». Sună ca o cutie de conservă”, explică el.
Loviturile cu ciocanul în tablă sunt partea cea mai grea în realizarea clopotului. Un amic l-a întrebat, odată, dacă ştie cam de câte lovituri de ciocan e nevoie pentru îndoirea tablei. „Am luat o cutie de chibrite şi la fiecare 100 de lovituri, am pus câte un băţ deoparte. La final, când le-am numărat, erau 23. Deci cam 2.300 de lovituri, la un clopot. De aceea nu poţi face foarte multe, că de la un timp, «nu te lasă mâna»”, spune el acum zâmbind.
Lenkerul, produs autohton. Schiul-bicicletă, invenţie proprie
Cei doi asociaţi, Gyuri şi Piki, fac împreună celebrele „lenkere”, acele sănii cu volan, specifice Cavnicului. Piki se ocupă de partea de tâmplărit, în timp ce Gyuri, de partea metalică a saniei. „Dacă aş avea 10 făcute acum, pe toate le-aş da. Dar nu putem face câte am vinde”, spune Gyuri. Dar clopotele şi săniile cu volan sunt doar o parte din produsele pe care le fac cei doi împreună. O altă parte de produse sunt, pur şi simplu, invenţiile lor. O dovedeşte un schi de dimensiuni reduse pe care au prins un scăunel asemănător celui de tricicletă, iar un alt schi, aşezat în faţă, pe care este prins un fel de ghidon. Între ghidon şi scăunel, un mecanism care permite mişcarea primului, pentru a putea da direcţia de deplasare. „Trebuie doar să fie atent, să nu cadă. Dar merge foarte bine”, spune amuzat Piki.
Surse de încălzire, în regie proprie. Producţia de cărbune, ocupaţie auxiliară
Pe de altă parte, Gyuri ne explică cum şi-a făcut singur soba care încălzeşte mica hală în care lucrează cu colegul său. „N-am prea văzut sobe cu rumeguş, dar m-am gândit că butoaie sunt destul, ce-ar fi să încerc” Şi a încercat. Cu un butoi din metal în care introduce rumeguşul ce rămâne de la colegul său tâmplar, încălzeşte toată încăperea.
„De dimineaţa până seara nu mai trebuie să punem pe foc. Arde încontinuu”, explică el. Şi asta nu e toată autonomia pe care o au. Cei doi îşi produc singuri şi cărbunele pe care îl folosesc la înroşirea fierului pe care îl prelucrează, după ce au constatat că nu e rentabil să-l cumpere. Afară, în spatele casei, două bazine mari, metalice, îngropate pe jumătate în pământ erau la faza în care se goleau de cărbune.
„E un bazin care are patru aerisiri şi patru hornuri. Intră cam patru metri şi jumătate de lemn, din care scot vreo 22 de saci de cărbune. Ăştia îmi ajung cam 2-3 săptămâni, că dacă lucrăm mult, se duc cam doi saci la zi. Dar cărbunele e mai eficient decât lemul. Eu folosesc fag, carpen, sau prun, că sunt esenţă tare pentru cărbuni”, spune Gyuri.
„Dacă îl cumperi, cărbunele costă 10 lei, un sac de trei kile. Dar nu se merită, pentru că ei nu folosesc lemn de esenţă tare şi nu e bun cărbunele. Ei pun tot ce prind, iar lemul e slab. Am mai luat, doar când am rămas fără şi nu am putut face eu cărbune”, continuă el.
Casa e aşezată pe un deal. De altfel, tot oraşul Cavnic se află pe dealuri abrupte, astfel că accesul la locuinţă nu e chiar foarte uşor. Astfel, nu e de mirare că oamenii încearcă pe cât posibil să-şi producă singuri tot ce au nevoie.
Mai puteţi citi:
Se încarcă comentariile...
