Ritualul de botez moştenit de la romani. Gestul prin care tatăl îşi recunoştea copilul
0
Obiceiurile de naştere din satul tradiţional românesc s-au păstrat de-a lungul secolelor, unele fiind moştenite chiar de pe vremea romanilor. Chiar dacă în prezent nu se mai ţin, acestea s-au practicat până târziu, unele dintre ele începând să dispară abia de la jumătatea secolului trecut.
Evenimentele importante din viaţa unui om, precum naşterea, căsătoria sau moartea, erau tratate cu foarte mult respect în satul tradiţional românesc.
Unele obiceiuri, moştenite încă de la romani, au supravieţuit în Maramureş până de curând. Chiar dacă în prezent, nu se mai practică, se mai vorbeşte despre ele şi oamenii încă mai ştiu cum se respectau aceste tradiţii, dintre care unele au surpavieţuit până pe la jumătatea secolului trecut.
Câteva dintre aceste obiceiuri sunt legate de naştere. Momentul era unul foarte important, nu doar în viaţa familiei, ci şi în comunitate. Moaşa sau naşa, care uneori era una şi aceeaşi persoană, avea un rol important.
Gest moştenit de la romani
„Copilul, după ce se năştea, era pus pe masă. Foarte interesant este că, după ce moaşa îl punea pe masă, tatăl trebuia să vină şi să-l ridice, prin gestul respectiv recunoscând paternitatea”, explică etnografa Janeta Ciocan de la Muzeul Satului din Baia Mare.
În unele zone, mai spune ea, copilul este pus pe pământ, iar de acolo, tatăl îl ridică în braţe, arătând astfel că recunoaşte paternitatea copilului şi îl acceptă în familie. Acest gest, mai spune muzeografa, a fost foarte frumos reprezentat într-un film de referinţă.
„Îi trimit, întotdeauna, pe cei pe care-i ghidez, la filmul Cleopatra; când, după ce naşte şi vine Cezar din nou în Egipt, îi timite copilul, iar sclava îl pune jos pe pământ, la picioarele lui. Şi el îl ridică, lucru care a supărat, de fapt, armata romană, pentru că prin gestul respectiv, el recunoştea copilul şi, astfel, urmaşul la tron”. Janeta Ciocan
Gestul era făcut, indiferent dacă nou-născutul era fată sau băiat şi astfel, era introdus şi acceptat în familie. „Tatăl transmite prin acest gest: este al meu, de acum înainte ne aparţine nouă (familiei).”
Etnograful Janeta Ciocan, muzeograf la Muzeul Satului din Baia Mare Foto: Angela Sabău
După acest ritual, urma cel al botezului, un nou moment important, încărcat de simbolistică şi semnificaţii. Moaşa sau naşa au, de asemenea, un rol important în acest moment al vieţii unei tinere familii.
Ritualuri de botez, fără părinţi prezenţi în biserică
Botezul din trecut, mai arată ea, nu seamănă cu cel pe care îl ştim astăzi. Primul lucru care astăzi ni se pare ciudat este că părinţii nu însoţeau copilul la biserică pentru botez. Această sarcină revenea naşei şi moaşei.
„Botezul, aşa cum îl ştim noi astăzi, nu avea loc în satul tradiţional. Botezul însemna că copilul era luat şi dus la biserică de moaşă/naşă, de mult ori aceasta era o singură persoană, dar dacă erau două, veneau amândouă. Luau copilul de pe masă, îl duceau la biserică, dar nu mergea niciun părinte la biserică. Nu mergea nimeni altcineva, decât cele două”, ma spune ea.
După ce copilul a primit botezul, cele două îl aduceau acasă, însă şi aici are loc un ritual. Copilul este, astfel, prezentat şi acceptat de comunitate, după ce familia a făcut deja acest gest.
„Cele două botezau copilul şi de acolo a rămas acel obicei de a spune că „am dus un păgân şi am adus un creştin”, pentru că atunci când ele se întorceau, strigau asta pe uliţele satului, informând comunitatea că au un nou membru. Deci copilul nu era al comunităţii până nu era botezat. Până atunci era doar al familiei”. Janeta Ciocan
Naşii, aleşi după criterii bine stabilite
Naşii aveau, de asemenea, un rol important şi de aceea nu erau aleşi la întâmplare. Exista pe Valea Izei un obicei ca, o dată pe an, „nepoatele”, adică finele naşei sau femeile pe care le-a moşit (dacă era şi moaşă), să vină la ea acasă, unde se face o petrecere la care participă doar ele. Bărbaţii nu participă la această petrecere, iar fiecare „nepoată” sau fină aduce un „ol de nănaş” (un vas de lut), pe care moaşa sau naşa îl agaţă în grindă, într-o zonă din casă special rezervată pentru această colecţie.
„Olul de nănaş” era atârnat la grindă Foto: Angela Sabău
„Sunt case care au toate grinzile pline de ulcioare. Era o chestie de fală. Pentru că naşul nu se alegea oricum. Sigur că trebuia să fie şi un om mai înstărit, dar noi am pierdut astăzi percepţia a ceea ce înseamnă instituţia năşiei. Pentru că e o instituţie”, mai explică etnografa Janeta Ciocan.
Potrivit ei, naşii, atât cei de cununie, cât şi cei de botez, erau, cu adevărat, părinţi spirituali ai tinerelor familii ori ai copilului - pentru că rolul naşilor era ca, în cazul în care copilul rămânea orfan, naşii să preia sarcina de a creşte copilul. „Asta nu e specific numai nouă, sunt zone în Europa, cum e Elveţia, unde trebuia să ai cât mai mulţi naşi la botezul copilului. Pentru că dacă ceva se întâmplă cu părinţii copilului, naşii preiau creşterea copilului, în sensul că şi-o împart. Dacă sunt mai mulţi naşi, un an plăteşte unul, tot ce trebuie, iar un an, va plăti altul”, explică Janeta Ciocan.
Vă recomandăm să mai citiţi şi:
Se încarcă comentariile...
