Soldatul care era să devină vecin cu Regele Charles al III-lea. „O chema Sara și avea buzele fierbinți, cu gust de înger“
0Vizita în România a Regelui Charles al III-lea i-a adus aminte unui scriitor arădean de o poveste din trecut legată de o fată de care s-a îndrăgostit și care locuia în Zălan.
Arădeanul Ioan Matiuț (născut în 1956, la Chișineu-Criș) povestește cum era să devină vecin cu Regele Charles al III-lea, în urma idilei avute cu o fată pe când era soldat. Acesta dă întâi detalii despre locul în care a făcut armata.
„Am făcut-o ca transmisionist, la o cazarmă din centrul Timișoarei. Aceeași la care, după ceva timp, și-a făcut stagiul de TR-ist însuși Iohannis, președintele României. Comandant de grupă era un plutonier cu care aveam o relație destul de bună. Era un sfârșit de septembrie, când mi-a propus să-l însoțesc la depozitul de componente pentru echipamente de transmisiuni de la Bodoc, în județul Covasna, de unde trebuia să aducem piese pentru nevoile unității noastre”, începe povestea Ioan Matiuț.
Ioan a plecat cu trenul până la Brașov, iar de acolo cu o mașină militară până la cazarma-depozit aflată la mijlocul distanței dintre Bodoc și Zălan. Programul era lejer, dimineața până pe la prânz selecta piesele și le pregătea pentru transport, după care erau liberi. Regimul era semideschis, în sensul că nu îi întreba nimeni ce fac și unde merg dacă voiau să iasă din unitate.
A doua zi după masă, când plutonierul s-a dus să tragă un pui de somn, arădeanul a avut chef de o plimbare prin zonă. A întrebat soldații care lucrau la depozit, ce ar putea să vizitez prin împrejurimi. Astfel a aflat că la distanță de 3 km, după intersecția cu drumul național, la Bodoc, este un izvor de apă minerală neexploatat, la care accesul era liber.
Avea complexul soldatului timid
A mers acolo, a găsit ușor izvorul după pata roșie de la depunerile de minerale, care însoțea firicelul de apă ce se scurgea lin spre Olt. Izvorul era de fapt o țeavă metalică cu un diametru destul de mare, care venea din pământ, până puțin deasupra solului. Din ea ieșea o apă limpede, cu bule minuscule, care se spărgeau cu stropi fini la suprafață.
„Am luat poziția pentru flotări, cu gura pe suprafața generoasă a apei și am băut cu sete. Am regretat că nu aveam și o sticlă, așa că am mai băut de câteva ori, să-mi fac plinul. Când am ajuns în intersecția cu drumul național, de unde trebuia să o iau spre unitate, a oprit un autobuz din care a coborât o fată. Era de înălțime medie, roșcată, pistruiată, cu o geantă în spate. A luat-o pe jos înaintea mea, spre Zălan, eram doar noi doi în acea înserare rece și pustie. Aș fi vrut să intru în vorbă cu ea, sunt o fire curioasă, să o întreb de unde vine, ce fel de oameni trăiesc acolo, cu ce se ocupă... Dar aveam complexul soldatului timid, anxios și complexat de comportamentul colegilor din unitate, care atunci când mergeam la instrucție sau aplicații, în caroseria cu prelată a camionului militar, fluierau și strigau după fete. Mi-era rușine, iar penibilul situației mă făcea să mă ascund mereu în fundul caroseriei”, mărturisește bărbatul.
Apoi Ioan Matiuț povestește cum fata a întors capul, l-a privit blând și l-a întrebat într-o română cu puțin accent unguresc, dacă merge la unitate.
„Am prins curaj, am aflat să o cheamă Sara, are 18 ani, locuiește în Zălan și este elevă în ultimul an la liceul din Sfântu Gheorghe. Făcea naveta, iar cei 5 km până acasă nu o speriau, doar câinii de la marginea satului, care o lătrau amenințător. Am prins chestia asta din zbor și m-am oferit să o însoțesc până la intrarea în sat. Ajunși acolo, mi-a zis că nu e nicio problemă dacă o conduc până acasă, chiar pot să-i cunosc părinții. Am mers pe o uliță întortocheată, pavată cu piatră de râu, am trecut de două ori printr-un pârâiaș vesel de munte și am ajuns la poarta casei. Am vrut să mă întorc, știam ce prejudecăți au unii oameni, legate de comportamentul anumitor soldați, dar Sara a insistat, a deschis poarta și și-a strigat părinții”, mai adaugă Ioan Matiuț.
Aștepta seara să o vadă
A existat doar barieră de limbă între ei, însă Sara le traducea. Părinții ei au fost încântați să afle că Ioan trăia într-un loc înconjurat de patru sate de unguri cu care se înțelegea bine. L-au servit cu tot ce aveau și au vrut să îi dea și pachet la unitate, însă el a refuzat.
În cele patru zile cât mai avea de stat, Ioan abia aștepta să mergă seara la intersecție, să o vadă pe Sara și să o conducă până acasă.
„Bineînțeles că trebuia să-i dau raportul și plutonierului, cu lux de amănunte, și chiar să înfloresc puțin povestea despre aventura noastră. A treia seară, la plecare, Sara a ieșit să mă conducă și m-a sărutat pe obraji. Am simțit că se învârte totul cu mine și până la unitate parcă nu mai atingeam pământul de atâta emoție, în timp ce fantezia mi-o lua razna. Apoi a venit ultima seară, iar în timp ce o așteptam inima îmi bătea cu puterea unui ciocan pneumatic. Am luat-o de mână, s-a lipit de mine spunând că îi e puțin frig, apoi am prins-o după mijloc, plutind așa până la marginea satului. Aici ne-am oprit, am privit-o în ochii verzi, care scânteiau mai tare ca stelele reci care răsăriseră. Atunci am văzut înflorind pe chipul ei frumusețea aceea rară, pură și locuită. Am strâns-o în brațe și am sărutat-o pe buzele fierbinți, cu gust de înger. Simțeam că ne ridicăm sus, tot mai sus, până la acel loc numai al nostru”, mai mărturisește bărbatul.
Și-au scris până el s-a eliberat
Ioan Matiuț a trebuit să plece, a sărutat-o din nou pe furiș, iar ea i-a spus la ureche că o să-i fie dor de el. A plecat cu inima frântă și sentimentul dureros că nu se vor mai revedea. La unitate a găsit, în buzunar, o hârtie cu adresa ei.
„Ne-am scris până m-am liberat din armată. Sentimentele o luau razna de la o scrisoare la alta, culminând cu invitația de mă muta cu ea la Zălan, la doi pași de cătunul Valea Zălanului. I-a convins și pe părinții ei, care au pus o singură condiție. Să învăț ungurește, că ei sunt prea bătrâni să mai învețe românește. Jumătate din mine voia, cealaltă îmi spunea că am multe de făcut unde eram. Așa că am judecat mai puțin cu inima și i-am scris să vină ea, când va termina școala și va fi convinsă că vrea asta. Scrisorile au mai curs un timp, apoi din ce în ce mai rar, până s-au stins ca flacăra unei lumânări lăsată prea mult timp pe noptiera vieții. Și cu ea, o frumoasă poveste de dragoste, care poate s-a oprit la timp. Că și iubirile au timpul lor. A avut mai mult curaj Regele Charles al III-lea, îndrăgostit de acele locuri și oameni, cu care am ratat ocazia de a fi vecin”, își încheia povestea scriitorul arădean.
Viața lui Ioan Matiuț a continuat în Arad având de-a lungul anilor alte iubiri.
Amintim că în urmă cu trei zile, Regele Charles s-a întreținut cu zeci de turiști la Valea Zălanului. Monarhul Marii Britanii și-a petrecut întreaga duminică în natură.
Se încarcă comentariile...
