Un secol de la moartea primei regine a României. Elisabeta a fost mama răniţilor şi poeta Carmen Sylva

Elisabeta de Wied a fost prima regină a României. Poet, scriitor, eseist, patroană a artelor şi ambasadoare a valorilor tradiţionale româneşti, Elisabeta a fost regina-poetă care şi-a spus Carmen Sylva. Pentru sprijinul acordat soldaţilor români în Primul Război Mondial, poporul a numit-o Regina Răniţilor. Cea mai mare durere a reginei Elisabeta a fost pierderea unicului copil la vârsta de 4 ani.

Peste 30 de biografii şi sute de articole s-au scris despre viaţa şi activitatea celei mai îndrăgite regine a României, o personalitate complexă al cărei nume a fost celebru nu doar în Europa, ci şi în America sau Australia. Un sondaj din 1905, publicat într-un ziar din Berlin, o clasa pe Elisabeta a României pe locul cinci în topul celor mai importante persoane din lume.

Principesa de Wied s-a născut pe 29 decembrie 1843 în Neuwied, Germania. Fiica lui Hermann, prinţ de Wied, s-a căsătorit în 1869 cu Karl von Hohenzollern- Carol I al României, devenind astfel prima reginã a României. 

Pe 10 mai 1866, Carol Hohenzollern Sigmaringen a fost ales principe al Romaniei. Carol nu era căsătorit şi, potrivit Constitutiei în vigoare, nu avea voie să se căsătoreasca cu o femeie de origine română. Trei ani mai târziu, în 1869, la îndemnul tatălui său, Carol I o cunoaşte pe Elisabeta. Prinţul Carol Anton i-o descrie astfel într-o scrisoare: ”E desigur superioară sub raportul cunoaşterii lumii, a ştiintei. Ea e draguţă, plăcută, şi fizionomia ei arată bunatatea inimii sale. E foarte cultă şi chiar excepţional de bine înzestrată. Prinţesa excelează şi în cunoaşterea limbilor. Ea vorbeşte la perfecţie franceză şi engleză. Instrucţia ei e, cum s-ar zice, universală”.

Căsătoria cu Carol

Elisabeta avea 26 de ani la data întâlnirii cu Carol şi nu era considerată o frumuseţe. Se spune că vasta ei cultură şi aerul intelectual ar fi ţinut pretendenţii la distanţă şi aşa ar fi ajuns la fără soţ, la vârsta de 26 de ani.

Despre cererea în căsătorie, Elisabeta a povestit în memorii: ”Eram foarte veselă a revedea pe tânărul prinţ pe care îl întâlnisem foarte des la Berlin, cu opt ani înainte. Mă interesa mult prinţul ale cărui fapte le găseam îndrăzneţe şi a cărui hotărâre de a se jertfi pentru un popor tânăr mi se părea cavalerească şi nobilă. În sfârşit, plecarăm fiind vreme să ne pregătim de concert. Mă îmbrăcai în grabă cu o rochie nouă de tot şi foarte frumoasă. (...) Pe când mă îmbrăcam, prinţul României se anunţă şi fuse primit. Eram aşa de nerăbdătoare, încât îmi încheiasem şi mănuşile. În sfârşit, plecă! Intru în salon şi vreau să zic: Ce fel, mamă, nu eşti îmbrăcată? Dar o expresie ciudată pe faţa mamei îmi opreşte vorba. Ea începu să se plimbe prin casă şi îmi zice: Prinţul României acum a plecat de aici. Mi-a cerut mâna ta. Eu făcui o faţă decepţionată, încât mama se aştepta, iar la obişnuitul ”nu” cu care răspundeam tuturor pretendenţilor, dar am răspuns numai : De acum?”.

Când i-a cerut mâna Elisabetei, Carol I nu a stat decât o oră. A venit special de la Paris şi a plecat imediat după cerere. I-a lăsat Elisabetei o fotografie. ”Avea o privire încruntată şi la care nu mă puteam uita fără spaimă. Mă gândeam: <<Dacă o fi să mă privească tot aşa, eu mor>>. Eram logodiţi de patru săptămani şi nu-l puteam asculta fără să tremur. Abia în fata altarului m-am liniştit de tot”, mărturisea regina. 

Căsătoria a avut loc pe 15 noiembrie 1869 la Palatul din Neuwied. Pe 18 noiembrie, perechea princiară a plecat către România. La Bucureşti au fost întâmpinaţi cu urale, de o mulţime de oameni adunaţi să vadă prinţesa aleasă de Carol I. Primirea prietenoasa a impresionat-o pe Elisabeta, aşa cum avea să mărturisească mai târziu în memorii. 
 

Pierderea copilului 

Pe 8 septembrie 1870, la un an de la căsătorie, regina Elisabeta a adus pe lume o fetiţă pe care a botezat-o Maria. La patru ani, copilul Elisabetei a murit de scarlatină şi regina a trăit drama vieţii ei. În ciuda încercărilor, nu a mai putut avea copii. Faptul că nu a mai putut rămâne însărcinată a fost cea mai mare durere a reginei, care povestea: "Când mă gândesc că de şaptesprezece sau optsprezece ori am pierdut sarcinile, de multe ori nu mai îndrăzneam să vorbesc despre asta, ştiind deja că - deşi erau mereu semne şi mi-era rău, un rău de care, spre deosebire de alte femei, n-aveam dreptul să mă plâng, el fiind semnul sigur că pot spera - la mine iar nu va fi nimic!".

Regina devenită scriitoarea Carmen Sylva

După drama pierderii copilului şi resemnată cu gândul că nu va putea avea urmaşi, Elisabeta şi-a căutat alinarea în scris . A devenit scriitoarea Carmen Sylva în 1880, odată cu debutul în literatură, făcut după vârsta de 30 de ani. A început cu traduceri. "Deşi trecusem deja de treizeci de ani, n-aveam nici cea mai mică noţiune clară despre artă poetică. Cel mai bine am învăţat-o traducând", scria regina în memorii. 
 

Pseudonimul (carmen-cântec/poezie, silva-pădure) şi l-a ales cu gândul la poezie şi la locurile natale. A ales să-şi publice scrierile sub pseudonim de teamă că prejudecăţile vremii nu vor aprecia o regină scriitoare. Primele opere literare le-a publicat în limba germană, în 1880, încurajată de poetul Vasile Alecsandri. Bardul de la Mirceşti a fost cel care i-a văzut primele scrieri şi a încurajat-o să le publice. Doi ani mai târziu, după debutul literar din Germania, sub numele de Carmen Sylva, regina dezvăluie identitatea pseudonimului său şi operele încep să fie publicate şi în România.

"Când îmi vine o idee, indiferent că vreau sau nu, trebuie să mi-o exprim şi s-o strecor în versurile mele; doar cu acest preţ îmi regăsesc linistea", mărturisea regina-scriitoare în memorii, despre dragostea sa pentru scris. Pe lângă propriile sale poezii, regina a tradus în limba germană poeziile lui Alecsandri şi Mihai Eminescu. Opera sa a fost apreciată şi premiată de Academia Franceză.
 

Cea mai prolifică regină scriitoare a Europei

Regina Elisabeta a României a fost cea mai prolifică regină din Europa în domeniul literar. Peste 1.000 de poezii, 90 de nuvele, 30 de opere dramatice şi patru romane a lăsat scriitoarea regină moştenire literaturii. Scrierile sale cuprind poeme, basme, povestiri, memorii. A tradus în limba română din opera lui Pierre Loti şi a fost co-autor al unui roman, scris împreună cu Mite Kremnitz, cumnata lui Titu Maiorescu, care a făcut parte din anturajul său.

Cartea cea mai cunoscută a reginei-scriitoare este ”Povestirile Peleşului”, volum în care regina şi-a exprimat dragostea faţă de ţara a cărei regină a fost. Regina Elisabeta a completat veniturile casei regale a României, una dintre cele mai sărace din Europa, cu bani câştigaţi din publicitate. Ea a apărut în prima reclamă publicitară din lume de tip testimonial pentru o companie producătoare de maşini de scris.

Mama răniţilor 

”Nu există decât o singură fericire, datoria/Nu există decât o singură consolare, munca/Nu există decât o singură bucurie, frumosul”, spunea Regina Elisabeta.

În timpul rãzboiului din 1877, Regina Elisabeta a înfiinţat spitale şi a cumpărat medicamente pentru răniţii români. A înfiinţat Societatea Regina Elisabeta care a ajutat mii de pacienţi nevoiaşi cu medicamente şi asistenţă medicală şi a patronat peste 20 de societăţi de caritate. Atrasă de obiceiurile populare româneşti, Elisabeta a introdus portul popular românesc la curtea regală şi şi-a îndemnat doamnele din suita regală să poarte cu mândrie straiele tradiţionale româneşti. A transformat Castelul Peleş de la Sinaia, locul care i-a fost cel mai drag, într-un adevărat centru de promovare a meşteşugurilor populare. 
 

A iniţiat un sistem de burse prin care a sprijinit tinerii talentaţi în domeniul artelor. Salonul reginei a fost un loc de promovare a tinerilor artişti români. Elena Văcărescu, domnişoara de onoare a reginei Elisabeta, pictorul Nicolae Grigorescu, compozitorul George Enescu şi poetul Vasile Alecsandri făceau parte din anturajul reginei iubitoare de artă.
 

Admiratoarea lui Eminescu

Regina Elisabeta a fost o mare admiratoare a poetului  Mihai Eminescu. L-a recompensat cu ordinul Bene Merenti şi a vrut să îl ajute cu o importantă sumă de bani, însă poetul a refuzat să ridice premiul, cunoscută fiind atitudinea sa opozantă faţă de regele Carol I. Regina a ajuns să îi cunoască scrierile lui Eminescu prin intermediul lui Mite Kremnitz. Când poetul amorezat i-a dedicat lui Mite poezia ”Atât de fragedă”, muza i-a citit-o reginei, iar Elisabeta a rămas impresionată.

Regina a vrut să îl cunoască pe poet şi l-a invitat la curte. ”Ne apărea neliniştit şi răvăşit, ca venit dintr-o altă lume; îmi amintea de Manfred şi de Faust, de chipurile palide şi răvăşite ale marilor romantici... Mi-a sărutat mâna, privindu-mă cu o privire potolită, dar pătrunzătoare, ce voia parca a-mi secătui spiritul, spre a rămâne pentru el un subiect de curiozitate sau interes, mă compătimi că nu cunoşteam îndeajuns Moldova sa natală. Privirile-i căutau departe, dincolo de ziduri... Trăsăturile feţei trădau oboseala unei tinereţi trăite fără bucurie. Degetele-i erau lungi şi îngheţate, gura foarte expresivă, cu buze fine, îi traducea toate emoţiile. Avea vocea răguşită, dar duioasă, ca a turturelelor toamna... Când i-am laudat versurile, a înălţat din umeri: «Versurile se desprind de noi ca frunzele moarte de copaci»”, a suspinat el, povesteşte Elisabeta despre întâlnirea cu Eminescu. Pus să citească o poezie scrisă de regină, Eminescu nu s-a  arătat impresionat.

”Se povesteşte că, în timpul audienţei, regina i-a dat o poezie de-a ei să o citească şi să-şi dea părerea. Poetul a citit-o cu atenţie, a recitit-o, apoi cu «originala lui sinceritate», cum scria Delavrancea într-un articol, i-a spus: «Majestate! În forma actuală cred că ar fi bine să nu fie publicată... » Regina, obişnuită să nu i se refuze nimic, îi spune: «Uiţi că vorbeşti cu regina României?». «Da, dar nu cu regina poeziei!», evocă Gheorghe Eminescu, nepotul poetului, întâlnirea lui Eminescu cu Regina Elisabeta.
 

Afacerea Văcărescu

Regina Elisabeta nu s-a amestecat niciodată în treburile politice ale ţării . ”Politica este ca păianjenul: un animal de pradă”, era credinţa reginei despre politică. Elisabeta a fost însă la un pas însă să schimbe istoria, încurajând relaţia amoroasă dintre urmaşul la tron, nepotul Ferdinand, şi domnişoara sa de onoare, Elena Văcărescu. Ea a fost cea care a încurajat şi a sprijinit relaţia celor doi, vâzând posibilă căsătoria lui Ferdinand cu Elena. Se spune chiar că cei doi s-au logodit sub privirile reginei, în biblioteca acesteia. Consiliul de miniştri şi regele Carol au pus însă capăt idilei celor doi amorezi, Elena Văcărescu fiind trimisă în exil. Aşa s-a spulberat visul romantic al reginei Elisabeta care văzuse în Elena fiica de care nu avusese parte. 

Moartea primei regine a României 

După ce regele Carol a murit în 1914, Carmen Sylva a rămas singură. ”Avea o groaznică impresie de parăsire: fără bărbat, fără copii, fără preoţii legii ei, departe de rudele, de ţara ei”, scrie I.G. Duca în ”Amintiri politice".

Se spune că Elisabeta şi-a dorit să moară cât mai repede pentru a ajunge alături de Carol, în cripta de la Curtea de Argeş. Regina obişnuia să-şi petreacă iernile  în apartamentele îngheţate şi aşa ar fi ajuns să se îmbolnăvească de  gripă care i-a fost fatală. 

”Cu vreo două săptămâni înainte de-a muri am fost în audienţă la dânsa. M-a izbit insistenţa cu care mi-a vorbit de moarte, de fericirea cu care aşteapta trecerea ei în lumea cea de veci, iar când, în ajunul morţii, doctorii se căzneau să o smulgă din ghearele ei, ea spunea necontenit: «De ce nu mă lăsaţi să mor, nu vedeţi că pe lumea acesta nu mai am nici loc, nici rost?»“, mai notează I. Ghe. Duca.

Regina Elisabeta a închis ochii pe 18 februarie 1916, în urmă cu 100 de ani. A fost înmormântată la Curtea de Argeş, alături de soţul ei, regele Carol. Între mormintele celor doi, la dispoziţia Reginei Maria, au fost depuse osemintele prinţesei Maria, fetiţa pierdută a Elisabetei.