Cum funcţionau cele 4 case de toleranţă din Alba Iulia în urmă cu 140 de ani. Hangiu amendat pentru că a pus o prostituată să-şi amuze clienţii
0
Reglementarea prostituţiei în Ungaria, în a doua jumătate a secolului al XVIII- lea, a influenţat evoluţia celei mai vechi meserii din lume şi în Transilvania. Astfel, în 1880, Alba Iulia (apoi Aiud, 1888, Abrud, 1905, şi Sebeş, 1913) intrau treptat în rândul oraşelor Imperiului care s-au dotat cu un regulament al prostituţiei.
Faptul că Alba Iulia era în epocă centrul urban cel mai populat al comitatului, dar mai ales pentru că oraşul găzduia o garnizoană importantă (în 1910, numărul militarilor reprezenta 18% din totalul populaţiei civile), pot fi considerate elemente care au favorizat o adoptare mai timpurie a regulamentului.
Votată de către Consiliul Municipal în 29 octombrie 1880, la propunerea căpitanului poliţiei, reglementarea prostituţiei în Alba Iulia stabilea modalităţile de scoatere a „imoralităţii” din clandestinitate pentru a permite autorităţilor să o măsoare şi să o controleze. Acest efort de codificare, sintetizat în 21 de capitole şi 105 articole care compun regulamentul, anexele şi formularele lui, devine sinonim cu reglementarea prostituţiei. Definită într-un registru al utilităţii publice ca activitate economică de schimb de servicii sexuale feminine contra unei compensaţii pecuniare masculine, prostituţia şi categoriile ei anunţă premisele unei noi ordini morale. Crearea locurilor izolate de toleranţă (casa de toleranţă colectivă sau locuinţa individuală) în care sexualităţile ilegitime îşi pot găsi expresia sub forma schimbului economico-sexual, precum şi prin stabilirea acestora către periferie (adică departe de instituţiile publice de cultură şi educaţie) contribuie la definirea frontierelor unui centru urban burghez şi masculin, în care sexualitatea trebuie să se facă tot mai puţin vizibilă.
Fostul Hotel Europa, unul dintre stabilimentele de prostituţie din Alba Iulia
Aceste eforturi de moralizare a spaţiului public se reflectă în cifrele administraţiei municipale, care încearcă să controleze prostituţia din oraşul Alba Iulia. Astfel, în momentul adoptării regulamentului, se autoriza funcţionarea a patru case de toleranţă care nu puteau avea mai mult de opt sau mai puţin de trei pensionare, precum şi exerciţiul prostituţiei pentru un anumit număr de femei. O notă a medicului care vizita femeile prostituate face cunoscută
mobilitatea acestora, prin faptul că doar 18 femei au exercitat concomitent prostituţia în oraş, deşi, pe parcursul anului 1880, au fost înregistrate un total de 43 de femei. În 1885, numărul femeilor înregistrate creştea la 52, iar în 1895, la 74. Mobilitatea prostituatelor, care puteau rămâne în stabiliment de la câteva zile la câteva săptămâni, în funcţie de tipul de prostituţie practicat sau de capitalul fiecăreia, dar şi de cererea existentă în localitate, influenţa şi stabilitatea întreprinderilor de comerţ sexual. La această mobilitate se adăuga, atât concurenţa celorlalte case, cât şi injoncţiunile administraţiei.
Regulile stabilite în 1880 nu au întârziat să producă efecte. Astfel, în 1883, hangiul Lajos Hillinger, din Alba Iulia, era denunţat că a primit o prostituată şi că a folosit-o ca să-şi amuze clienţii, fiind astfel amendat cu 25 de forinţi de către autorităţi, pentru încălcarea regulamentului. Această practică, care înainte putea fi considerată comună în multe stabilimente ale oraşului, devine treptat sancţionată. În anul 1886, văduva Estera Friedman, născută Goldsteiner, în calitatea sa de patroană a unei case de tolerantă, îşi expunea într-o plângere trimisă vicecomitelui din Aiud situaţia dificilă în care era pusă de căpitanul poliţiei din Alba Iulia. În urma înştiinţării de către acesta a pensionarelor asupra faptului că pot pleca oricând, mare parte din ele „fug” la alte case concurente din oraş. În plus, faţă de casa deţinută de patroana Herr Fermeter, unde se refugiase una din pensionare, Estera Friedman denunţa alte stabilimente din oraş conduse de Iacob Gutman, János Padoler şi Adolf Springer, care nu păreau a fi
„deranjate” de căpitanul poliţiei. Dacă înainte de Primul Război Mondial insuficienţa documentelor consultate nu permite identificarea precisă a unui teritoriu prostituţional sau a mutaţiilor acestuia, după război situaţia se schimbă, datorită registrelor cu femei prostituate stabilite de administraţia sanitară a oraşului.
Conform acestora bordelul „La Hollender”, aparţinând evreului Anton Hollender, este singura casă de toleranţă care funcţionează în oraş, până la abolirea sistemului casei de toleranţă, prin legea sanitară din 1930. Situat pe strada Vasile Alecsandri, la nr. 22, acesta găzduia între 1922 şi 1930 în jur de 17% din prostituatele oraşului. După 1930, transformat în restaurantul şi în hotelul Bulevard, edificiul a adăpostit ilegal peste 66% din prostituatele oraşului, până la deposedarea proprietarului în baza legilor rasiale din anii 1940-1942. Reglementarea prostituţiei în secolul al XIX-lea a fost concepută ca o formă de gestiune utilitaristă a sexualităţilor ilegitime. Este expresia unei epoci în care credinţa în progresul ştiinţei autoriza în mod excepţional, prin medici şi poliţişti (adesea la limita ilegalităţii), impunerea unei tutele a statului asupra unor categorii de femei, pentru care comportamentele lor sociale nu corespundeau cu rolurile de gen, asumate drept normă socială. (Sursa documentare: imagini-istorie.apulum.ro, proiect Memoria Urbis - „Alba Iulia - o istorie în imagini a oraşului prin străzile şi monumentele sale”)
Se încarcă comentariile...
