Cele mai stranii peșteri locuite din România. Fiii Luminii și pustnicul de 140 de ani au trăit aici VIDEO
0Numeroase peșteri din România au fost locuite din cele mai vechi timpuri de oameni. Unele au adăpostit rămășițe ale vechilor lor viețuitori, dar și vestigii care ofereau informații despre modul lor de viață, în unele cazuri, ieșit din comun.
Numeroase peșteri din România au fost locuite din cele mai vechi timpuri de oameni. Unele au adăpostit rămășițe ale vechilor lor viețuitori, dar și vestigii care ofereau informații despre modul lor de viață, în unele cazuri, ieșit din comun.
Ținutul carstic al Hunedoarei cuprinde sute de astfel de peșteri, descoperite și cercetate de-a lungul timpului în Munții Șureanu, Munții Retezat, Munții Poiana Ruscă și Munții Metaliferi.
Cei mai vechi locuitori ai peșterilor din munții Hunedoarei ar fi trăit în urmă cu aproape 30.000 de ani, la Cioclovina, iar ultimii locatari ai unor grote de munte au fost pustnici, fugari sau oameni care au dorit să trăiască departe de forfora lumii, în secolul XX, unii până în urmă cu câțiva ani.
Peștera Cioclovina, locul unei crime preistorice
Peștera Cioclovina din Hunedoara (video) se află în Munții Șureanu, pe teritoriul Parcului Natural Grădiștea Muncelului Cioclovina, la vreo 20 de kilometri de centrul comunei Boșorod. Ultimii kilometri ai drumului spre satul Cioclovina – o așezare arhaică de pe Platoul Luncanilor – nu sunt asfaltați, iar urcușul cu mașina este dificil.
Drumul forestier se oprește la poalele muntelui Cioclovina, un perete de stânci care se înalță la peste 200 de metri deasupra văii, oferind o priveliște spectaculoasă (video).
De aici, potecile coboară una spre Peștera Cioclovina Uscată, o veche galerie folosită de localnici pentru a intra în mina de guano din Cioclovina, iar alta spre Peștera Cioclovina din Hunedoara, din care curge pârâul care scaldă valea Luncanilor.
Accesul în Peștera Cioclovina din Hunedoara este restricționat, fiind un monument al naturii, care adăpostește mii de lilieci și care este riscant pentru oaspeții săi din cauza reliefului și a apelor. În urmă cu aproape 30.000 de ani, peștera era însă locuită de oameni.
Un craniu uman, descoperit la sfârşitul anilor ’30, în timpul exploatărilor de guano, arată vechimea locuirii acestei peșteri, însă ceea ce i-a uimit pe oamenii de știință care l-au cercetat au fost urmele de pe țeasta umană.
Concluzia unor savanți australieni a fost că omul fusese ucis, într-o confruntare față în față, iar trupul său fusese lăsat în peșteră.
„Ambele răni par să fi apărut în urma a două lovituri consecutive cu același obiect. Lipsa vindecării indică puternic că rănirea a fost fatală - deși nu putem exclude posibilitatea unor răni suplimentare pe restul corpului, care nu sunt păstrate în evidența fosilă”, arătau oamenii de știință Elena F. Kranioti, Dan Grigorescu și Katerina Harvati.
În aceeași peșteră, câteva mii de ani mai târziu ar fi fost înființate sanctuare unde oamenii preistorici aduceau ofrande unei zeități.
Într-una din galeriile peșterii a fost descoperit un tezaur de podoabe datate în Prima Epocă a Fierului (Hallstatt), vechi de peste 3.000 de ani, care conţinea peste 6.000 de obiecte de bronz, chihlimbar, sticlă, faianţă a fost găsit de un speolog.
Galeriile și sălile subterane ale Peșterii Cioclovina se întind pe mai mult de opt kilometri și corespondează cu Peștera Ponorici, aflată de cealaltă parte a versantului, la circa 2,5 kilometri.
În Ponorici (video) se scurg apele pârâului care străbat adâncurile muntelui, ieșind apoi prin gura Cioclovinei.
O mulțime de peșteri împânzesc Munții Șureanu din Hunedoara, în ținutul cetăților dacice, iar unele dintre ele au păstrat dovezi ale locuirii lor în trecut, dar și indicii că ar fi fost folosite ca ascunzători.
Aproape de Sarmizegetusa Regia, sub Platoul Vârtoapelor din Hunedoara, câteva mici peșteri scobite în pereții de calcar au fost locuite în trecut de fugari, călugări ori au adăpostit animale sălbatice.
Peșterile pline de comori din împrejurimile Sarmizegetusei Regia
Despre unele dintre ele, aflate în locuri greu accesibile din Valea Rea, localnicii cred că ascundeau comori prețioase (video).
„Aici se spune că uneori, noaptea, flăcările bat pe comori. Într-o noapte am văzut ţâşnind vâlvătăile din pădure. Mai multe flăcări care luminau muntele. Din bătrâni se spunea că în acea zonă fusese îngropată comoara lui Decebal. Eu nu am putut ţine acest secret, iar alții, aflând, au săpat după aur și au descoperit comorile. Banii însă nu le-au adus fericirea”, relata o săteancă din Grădiștea de Munte.
Numeroase peșteri din ținutul cetăților dacice ar fi păstrat comori prețioase, unele amintite de autorii antici, care au descris războaiele daco-romane și tezaurele ascunse de regele Decebal, înainte de fi încolțit de romani.
Într-o crestătură în stâncă, descoperită de un localnic, la poalele cetăților dacice, acesta a observat semnele unei ascunzători.
„Uitându-mă, am văzut un mare gol, în mijlocul căruia era o masă rotundă, domnească, din aur. Într-o parte, rezemat cu coatele de masă, era un bărbat tot din aur, iar în faţa lui o figură muierească toată făcută din aur. În dosul lor, era o grămadă foarte mare de galbeni, iar în spatele acesteia o grămadă încă şi mai mare, dar numai din argint”, mărturisea ţăranul David Albu, într-o spovedanie la preotul satului Chitid de la poalele Munţilor Orăştiei, la sfârșitul secolului al XIX-lea.
Relatarea sa a declanșat febra aurului în ținutul cetăților dacice, care a dus la descoperirea mai multor tezaure valoroase și la dezvelirea Sarmizegetusei Regia, în primii ani ai secolului al XIX-lea.
Pustnicul de 140 de ani a trăit în peșteră
Numeroase peșteri din Munții Poiana Ruscă au păstrat urme ale locuirii umane, unele din urmă cu câteva mii de ani, altele de doar câțiva ani.
În locuri ferite din păduri, dar apropiate satelor din Hunedoara și cu o climă mai blândă decât cea a Munților Orăștiei, unele peșteri din Munții Poiana Ruscă au fost folosite ca refugii și locuri de rugăciune pentru pustnici ori simpli localnici, „certați” cu lumea.
Într-una din ele, aflată pe Valea Mureșului din Hunedoara, la marginea satului Săcămaș, a locuit în ultimii săi ani de viață Iancu, un român care ar fi ajuns la vârsta de 140 de ani (video).
Unii vârstnici din sat și-l amintesc pe bătrânel ca fiind un personaj cu totul ieșit din comun: avea părul des și barba albă până la brâu, unghiile lungi de 10 – 20 de centimetri, o înfățișare neîngrijită și era îmbrăcat cu o fustă roșie, asortată unui batic de aceeași culoare.
Iancu trăia în sălbăticie și nu se îngrijea deloc de el, nu a fost văzut spălându-se vreodată și nu își rădea barba decât rareori, la insistențele unor localnici care îl ajutau cu mâncare.
„Era ceva de speriat pentru cei care nu îl cunoșteau, dar multă lume din sat îl avea la inimă. Era ca un pelerinaj aici”, relata Emil Muntean, un localnic din satul Săcămaș, care îl prinsese în viață, în copilăria sa.
Bătrânelul intrase în atenția Securității, pentru că se adăpostea într-o grotă la marginea satului Săcămaș și trăia din mila localnicilor și hrănindu-se cu roadele din sălbăticie. Însă, a devenit cu timpul o curiozitate și un „obiect de studiu” pentru medici, datorită vârstei sale și a modului său de viață.
„Fiindcă era un om singuratic şi de o vârstă necunoscută, Iancu fusese dat în atenţia Ministerului de Interne. Aflând că aici trăieşte un om ciudat şi semisălbatic, autorităţile l-au trimis la Institutul Parhon din Bucureşti, pentru studii de geriatrie. Cei de la Institut i-au analizat părul şi i-au evaluat vârsta la circa 140 ani”, relata profesorul Ioachim Lazăr.
Vârstnicii din satul Săcămaș și-l amintesc pe Iancu lui Dida (Călăbăț) ca pe un personaj cu totul ieșit din comun. În ciuda vârstei înaintate nu era gârbovit, dar se deplasa ajutându-se de o coadă de sapă.
Strângea crengi de salcie din care le făcea localnicilor linguri și căni pe care le ornamenta, iar localnicii îl răsplăteau cu mâncare. Unii îi dădeau bani, dar bătrânul nu le cunoștea valoarea astfel că rămânea fără ei, își amintea Emil Muntean.
Iancu dormea în peşteră pe două lespezi de piatră pe care le încălzea pe rând. La intrarea în grotă a înjghebat o uşă din lemn prin care intra aerul, dar nu puteau intra lupi. „Iancu nu îşi retezase unghiile şi ele crescuseră ca nişte ghiare. Administraţia pădurilor l-a obligat să poarte pe cap o basma roşie pentru a nu fi confundat cu vânatul”, adăuga profesorul Ioachim Lazăr.
În cele șapte decenii de când locatarul său a părăsit-o pentru totdeauna, peștera dăltuită în calcarul moale al versantului, într-un loc ferit dintre satele Săcămaș și Dumbrăvița, s-a păstrat parțial.
Fii luminii, retrași în peșteră
Nu departe de Săcămaș, la marginea satului Dobra, o peșteră ascunsă în pădure a devenit loc de refugiu și întâlnire pentru „Fiii luminii”, membrii unei mişcări spirituale, conduse de Francisc Maitreya, care a stârnit o mulţime de controverse la sfârşitul anilor ´90.
Gurul Francisc Maitreya şi ucenicii săi au ocupat grota de la marginea satului Roşcani în anul 1997.
Pe numele său adevărat Francisc Horvath, învăţătorul care la acea vreme avea 50 de ani, se născuse în Deva şi fusese profesor de desen în tinereţe. După 1990, s-a dedicat crezului său spiritual, a scris mai multe cărţi dedicate practicilor spirituale, care i-au adus popularitate şi o mulţime de adepţi.
Peştera din pădure, folosită ca loc de întâlnire a gurului cu ucenicii săi, autointitulaţi „fraţi ai luminii” a fost transformată apoi într-un schit modest, în centrul căruia, pe altarul împânzit cu lumânări, fotografia care îl înfăţişa pe Francisc Maitreya într-o poziţie Yoga devenise obiect de veneraţie.
Oaspeţii ei veneau aici din toată ţara, pentru a trăi alături de guru și a-i asculta învăţăturile.
„Întâlnirile lunare de la schit erau o mare bucurie pentru toţi. Era ca un paradis, o evadare din lume, din vibraţiile grele ale oraşelor, din poluarea lumească. Ne adunam acolo din toată ţara, dar veneau oameni chiar şi de peste hotare. În general, veneau elevii şi aspiranţii la academia sufletului. De multe ori veneau oameni bolnavi, localnicii din sat şi oameni însetaţi de lumină şi cunoaştere”, relata Mirela, una dintre adeptele gurului.
Francisc Maitreya a murit în 2004, iar peștera în care se întâlnea cu adepții săi a fost abandonată și lăsată în stăpânirea liliecilor.
Se încarcă comentariile...
