Un manual al terorii: Codul Penal ceauşist

În iunie 1968, când a fost adoptată celebra lege a ilicitului despre care am vorbit în episodul trecut, a fost votat şi noul Codul Penal. Codul Penal al regimului Ceauşescu, elaborat de o

În iunie 1968, când a fost adoptată celebra lege a ilicitului despre care am vorbit în episodul trecut, a fost votat şi noul Codul Penal. Codul Penal al regimului Ceauşescu, elaborat de o pleiadă de "academicieni-jurişti", mulţi dintre ei şcoliţi la Moscova. Un adevărat "manual al terorii", o veritabilă "industrie a răului", Codul Penal ceauşist din '68 a făcut, până la sfârşitul epocii comuniste, mii de victime.

Cu unanimitate de voturi, în iunie '68, Marea Adunare Naţională a adoptat noul Codul Penal. Codul Penal ceauşist. Un corp de legi cunoscut drept "codul roşu", la a cărui elaborare au pus osul multe somităţi "academice" cu studii la Moscova sau cu vederi dintre cele mai staliniste.

Poate că a fost numit Codul Penal "roşu" întrucât multe dintre prevederi (precum celebrul "flagrant organizat"), în mod bizar, şi azi în vigoare, au fost considerate de mulţi jurişti ca fiind mai dure şi mai cinice chiar decât cele din Codul Penal din 1948, de pe vremea Anei Pauker. În baza codului din '68, românii s-au confruntat cu numeroase drame: de la arestări şi anchete abuzive, până la confiscări de averi şi condamnări la moarte.

21 iunie 1968. S-a votat Codul Penal

Codul Penal ceauşist, sau Legea nr. 15, a fost votat în data de 21 iunie 1968. A fost pus în aplicare începând din 1 ianuarie 1969. Completat de Codul de Procedură Penală votat (Legea 29 din 12 noiembrie 1968), noul Cod Penal a fost în vigoare până la începutul anilor '90. Atunci când au fost modificate sau abrogate, prin legi speciale, mai multe articole privind proprietatea şi, în special, articolele care făceau referire la pedeapsa cu moartea. Care au fost toate abrogate.

Codului Penal ceauşist i s-au adus omagii încă de când era în fază de proiect. Mai precis, din primăvara anului 1968, când Ceauşescu, la un celebru "activ de partid", a înfierat abuzurile vechiului regim, şi în special "fenomenul Piteşti", şi ororile din gulagurile de tip stalinist, puse la cale de tandemul Drăghici-Chişinevschi şi de troika NKVD-istă "Pantiuşa-Nicolschi-Mazuru".

Le-a înfierat, dar n-a pedepsit pe nimeni. Poate că dintre toate laudele aduse Codului Penal ceauşist, cea care le-a întrecut pe toate a apărut pe prima pagină a "Scânteii" sub semnătura poetului proletcultist Demostene Botez, cel care, alături de Dan Deşliu şi de Victor Tulbure, în anii '60, aducea ode partidului şi conducătorilor iubiţi.

"Pedeapsa cu moartea", literă de lege

"Trădarea" (art. 155-157), "acţiunile duşmănoase contra statului" (art. 158), "spionajul" (art. 159), "atentatul" (art. 160-161), "subminarea puterii de stat" (art. 162), "actele de diversiune" (163), "sabotajul" (164), "subminarea economiei naţionale" (165), "complotul" (167). Nu mai vorbim de infracţiunea de "omor deosebit de grav" (176).

Chiar şi în anumite cazuri de omor din culpă cu consecinţe deosebite, "proiectanţii" Codului Penal ceauşist au prevăzut "pedeapsa cu moartea". Ca şi în cazul unor infracţiuni contra avutului obştesc, precum "delapidarea" (art. 231), "furtul" (art. 224), "tâlhăria" şi "pirateria", "înşelăciunea" şi "distrugerea". Apoi infracţiunile la calea ferată şi pe câmpul de luptă, precum şi infracţiunile contra păcii şi umanităţii. Peste 20 de fapte la care se prevedea "pedeapsa capitală".

Toate aceste precepte ale Codului Penal ceauşist au intrat în vigoare începând cu 1 ianuarie 1969. Şi au făcut, până la decretul de graţiere generală, din 1988, numeroase victime. Dramele au rămas chiar şi atunci când Ceauşescu hotăra, pe ultima sută de metri, ca tuturor celor condamnaţi la moarte, cu excepţia criminalilor, să li se comute pedeapsa la "detenţie pe viaţă".

Loturi întregi de condamnaţi la moarte

În perioada 1968-1988 au fost condamnaţi la moarte numeroşi români: unii pentru crime, alţii pentru delapidări şi furturi din avutul obştesc, alţii chiar pentru subminarea economiei naţionale. O categorie aparte au format-o defectorii-spioni (din DIE/CIE - vezi cazul "Pacepa" şi celelalte), a căror condamnare extremă, cu unele excepţii, a rămas în vigoare până azi. Chiar dacă, în 1990, pedeapsa a fost automat comutată la "detenţia pe viaţă".

Au fost, la un moment dat, adevărate valuri de condamnări la moarte: lotul cărnii, lotul cafelei, lotul vinurilor şi alte loturi. Unele date în anii '80, după ce Ceauşescu semnase, la Helsinki, Convenţa drepturilor omului. Nume celebre de conşdamnaţi la moarte? De la Râmaru şi Ştefănescu, mulţi, foarte mulţi. Ultimul executat? Soldatul Adrian Lucaci care, aflat în gardă la hidrocentrala de la Stânca-Costeşti, şi-a descărcat automatul în nu mai puţin de nouă oameni.

"Cu o singură excepţie, care a fost cazul Ştefănescu (n.r. - celebrul comerciant de vinuri, poreclit <> ), ce a implicat partidul, Ceauşescu îi ierta pe toţi condamnaţii la moarte. Mai puţin pe criminali. Pentru aceştia, Ceauşescu nu a avut niciodată milă", ne-a declarat ex-generalul magistrat Ion Panaitescu, fost şef al Instanţelor Militare.

Codul "Ceauşescu" vs codul "Pauker"

Pedeapsa cu moartea şi confiscarea totală sau parţială a averii sunt două dintre pedepsele Codului Penal ceauşist care şochează. Care fac trimitere direct la Moscova comunistă, la legile aspre, de sorginte stalinistă, ale Kremlinului. Două pedepse de un cinism extrem, care fac din Codul Penal al lui Ceauşescu, aşa cum au observat numeroşi jurişti, un Cod Penal mai cinic chiar decât cel de pe vremea Anei Pauker.

Cod care, atunci, în anii '50, în obsedantul deceniu, prevedea, chiar dacă doar pe hârtie, articole de lege care să-i pedepsească pe cei care fac anchete abuzive, sub tortură sau care fac propaganda pentru instaurarea dictaturii unei clase.

Republica Penitenciară România

O consecinţă a asprelor precepte din Codul Penal ceauşist a fost umplerea puşcăriilor. Devenite adevărate "stabilimente ale răului", unde infracţiunea se practica sau se învăţa din generaţie în generaţie, precum un ritual, precum o religie, puşcăriile ceauşiste au trecut şi prin momente limită.

Ceauşescu alterna pretenţia de aplicare "la litera legii" a Codului Penal, cu numeroase graţieri colective. Uneori, erau atât de ciudate decretele de graţiere ale lui Ceauşescu, încât puşcăriile rămâneau aproape goale. În schimb, ţara era plină de "pedepsiţi" cu "executare la locul de muncă". Astfel, la sfârşitul anilor '80, un spectator neutru ar fi fost bulversat.

El nu şi-ar fi putut da seama dacă România, un adevărat Big Brother orwellian-kafkian era, printre altele, o republică a puşcăriilor sau, pur şi simplu, o ţară mare şi tristă. Cât o puşcărie. Republica Penitenciară România.