Interviu Trauma care trece din generație în generație: mărturiile din Muzeul Pogromului de la Iași. „Oamenii au speranța că trauma nu se va transmite“

La 85 de ani de la Pogromul de la Iași, memoria victimelor este păstrată la Muzeul Pogromului de la Iași, deschis în 2021, la Casa Muzeelor. Aici sunt reunite mărturii și documente despre unul dintre cele mai tragice episoade ale Holocaustului din România.

Casa Muzeelor din Iași. FOTO: Muzeul Pogromului

Au trecut 85 de ani de la Pogromul din Iași, oasele victimelor s-au făcut pulbere, iar cei care au supraviețuit sunt bătrâni și împrăștiați peste tot în lume. Mărturiile care există au fost strânse laolaltă, la Iași, într-un muzeu care a fost deschis la 29 iunie 2021, la 80 de ani de la tragicul eveniment împotriva evreilor. Este unul din cele cinci muzee de la Casa Muzeelor, alături de Muzeul Teatrului Evreiesc în România, Muzeul Literaturii Române, Muzeul Poeziei, Muzeul Copilăriei în Comunism, toate aflate în structura Muzeului Național al Literaturii Române Iași

Muzeul Pogromului de la Iași a fost înființat de Institutul Național pentru Studierea Holocaustului „Elie Wiesel“ în parteneriat cu Consiliul Județean Iași. Ideea deschiderii și administrării de către Muzeul Literaturii Române a acestui spațiu a fost a managerului Lucian Dan Teodorovici. Alegerea este justificată, explică pentru „Weekend Adevărul“ Nicoleta Dabija, muzeograf la Muzeul Pogromului de la Iași și coordonator obiectiv Casa Muzeelor, prin faptul că în această clădire a avut loc, în 29 iunie 1941, parte din masacrul asupra populației evreiești a orașului, aici fiind atunci sediul Chesturii Poliției și Jandarmeriei Române.

Însăși istoria clădirii este una tumultuoasă. Imobilul a fost construit în 1896 și i-a avut ca proprietari pe Joseph Leff, Leon Leff, Sofia Wechsman și N.E. Eisen. Apoi, în 1914, a fost cumpărat de Societatea „Viaţa românească“, condusă de Garabet Ibrăileanu şi Mihail Sadoveanu. Între anii 1920 și 1934 aici s-au desfăşurat şedinţele de redacţie ale revistei „Viața românească“, perioadă în care clădirea chiar era cunoscută sub numele de Palatul „Vieții românești“. Mulți ani a adăpostit singura tipografie a Iașiului, până ce aceasta și-a construit localul din strada Sf. Lazăr. După evacuarea imobilului tipografiei, Palatul a găzduit, în perioada 1932-1934, diferite expoziții.

Muzeul Pogromului de la Iasi, fotografii cu opriri ale trenurilor mortii. FOTO: Muzeul Pogromului

Clădirea a fost cumpărată în 1934 de Ministerul de Interne și transformată în sediu al Inspectoratului Județean al Jandarmeriei și al Chesturii de Poliție, fiind loc al masacrului miilor de evrei în Pogromul de la Iași din 29 iunie 1941. După naționalizarea clădirii de către comuniști prin HG nr. 92/1950, imobilul a intrat în proprietatea statului și a fost dat în administrare unor diverse societăți de stat: Întreprinderea poligrafică, o unitate de mică industrie, cu strunguri, menghine și alte unelte, alte birouri. După 1989, în clădire au activat felurite societăți comerciale. „Transformarea ei în spațiu muzeal a fost o modalitate de a o întoarce la destinația inițială, de spațiu al culturii, și poate și de a spăla din sângele care a curs în curtea Chesturii în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial“, spune muzeograful.

Imagini din Iașiul însângerat

Expoziția de bază a Muzeului Pogromului de la Iași este în principal foto-documentară, aici putând fi văzute 100 de imagini din timpul pogromului. Sunt fotografii de pe străzile Iașiului, cu coloanele de evrei arestați și duși la Chestură, fotografii din curtea Chesturii, fotografii din cele două trenuri ale morții, Iași-Călărași și Iași-Podu Iloaiei, însoțite de mărturii ale supraviețuitorilor. Câteva artefacte din groapa comună din Pădurea Vulturi, descoperită în 2010, alături de un display cu imagini din timpul săpăturilor arheologice, martori, muniție folosită pentru împușcarea evreilor și altele, toate completează imaginea morții. Tot la acest muzeu este holograma unuia dintre supraviețuitorii trenului Iași-Podu Iloaiei, Iancu Zuckerman, care le vorbește vizitatorilor despre tot ce a îndurat în acel sfârșit de iunie 1941, din momentul arestării, până la întoarcerea în Iași, peste cinci luni.

Există în muzeu și o sală în care vizitatorii se pot așeza pe scaune pentru a urmări un film de aproape 20 de minute, în care trei supraviețuitori ai trenului Iași-Podu Iloaiei, Leizer Filkelștein, Iancu Zuckerman și Leonard Zăicescu, povestesc toate ororile prin care au trecut în timpul acelei călătorii.

Muzeul Pogromului de la Iași. FOTO: Muzeul Pogromului

Poate la fel de impresionant este Registrul Victimelor, spune muzeograful Nicoleta Dabija, mai ales pentru rudele acestora, care au și posibilitatea de a-și căuta, după nume, strămoșii. „Acesta reface o listă a morților din timpul Pogromului de la Iași, aproximativ 3.500, o listă care probabil nu va ajunge niciodată să fie completă. De la deschiderea muzeului, cu ajutorul urmașilor acestor victime, am reușim să mai adăugăm câteva persoane sau să completăm informațiile despre cele prezente în registru. Este o muncă de cercetare continuă, cu rezultate care pot fi considerate minore, însă a adăuga în registru o victimă, pentru noi, cei care lucrăm în acest muzeu, este ca și cum i-am da din nou viață acelei persoane“, explică Nicoleta Dabija, care este și absolventă a unui master de Istoria Evreilor și Ebraistică.

Trauma urmașilor

De-a lungul anilor, la muzeu au venit câteva zeci de persoane, rude ale victimelor Pogromului sau ale supraviețuitorilor, de obicei la a treia generație: „Sunt oameni plecați în căutarea rădăcinilor, cu atât mai mult cu cât există, aș spune, un fel de cutumă, ca supraviețuitorii să nu vorbească despre atrocitățile prin care au trecut, având credința, sau poate speranța, că în felul acesta trauma nu se va mai transmite, că fiii și fiicele nu vor mai fi nevoiți să ducă mai departe povara unei istorii tragice, că nepoții vor fi mai fericiți dacă se rupe firul răului prin moartea celor ce au pătimit în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial“.

85 de ani de la Pogromul de la Iași. FOTO: Muzeul Pogromului

Mai mult de atât, spune ea, a observat, prin interacțiunea cu acești urmași, că „neliniștea se transmite, și e ca un vierme, și roade, până într-o zi când fiii sau nepoții refac, în sens invers, drumul strămoșilor, vrând să afle cine sunt aceștia, cine sunt ei, de unde vin, de ce sunt apăsați de dureri care, aparent, n-au niciun temei. Am întâlnit urmași care vin special din Israel pentru Registrul Victimelor, pentru a vedea cu ochii lor dacă își găsesc bunicul sau unchiul pe ecranul acela din muzeu. Am întâlnit urmași care, plângând, ne spun că toată viața lor au așteptat acest moment, al întâlnirii cu chipul tatălui pierdut de mult din memorie. Mulți vorbesc cu noi, ne povestesc, fiecare cu propria istorie de familie, cu întâmplările știute, dar amprentate de simțirea și memoria personală, fiecare cu destinul unei rude de sânge întrerupt brusc și brutal în acea zi de 29 iunie 1941 sau în cele care i-au urmat“. Sunt rare cazurile, însă, ale celor care vor să lase o mărturie scrisă.

Parte din istoria mare a Iașiului

Muzeografa crede că un rol important l-a avut deschiderea Muzeului Pogromului de la Iași din 2021 în conturarea unei memorii colective. „Sunt lucruri cunoscute, faptul că decenii la rând nu s-a vorbit despre acest masacru împotriva celei mai mari minorități a Iașiului la vremea celui de-Al Doilea Război Mondial, că manualele de istorie n-au spus un cuvânt despre ce s-a întâmplat în 1941 la Iași, că cercetările asupra acestei pagini de istorie au început abia în anii 2000. Așadar, memoria colectivă a fost adormită mult timp. Mai e și partea de vină a locuitorilor orașului de pus în balanță, nu prea vorbim despre răul pe care-l facem, nu-l mai spunem și copiilor, nepoților noștri. Și copiii și nepoții cresc fără să știe, fără să bănuiască, fără să pună întrebări. Ieșenii care ne vizitează sunt de multe ori surprinși să descopere pagina aceasta pătată de sânge. Chiar s-a întâmplat? Noi de ce n-am știut? De ce n-am învățat la istorie? Bunicii noștri n-au povestit niciodată. Povestim noi la muzeu, le arătăm fotografii, îi îndemnăm să citească mărturiile, să stea să se uite la filmul cu cei trei supraviețuitori, să le retrăiască emoțiile. Și mă bucur când vin elevi de liceu, cei care studiază acum materia «Istoria evreilor. Holocaustul», împreună cu profesorii lor de istorie“.