Analiză Tinerii și social media. Cum pierdem electoratul încă din școala primară
0De la social media la urnă, drumul e tot mai scurt și mai periculos – fără educație media, prima alegere devine o reacție emoțională, nu un act conștient.
Într-o societate tot mai conectată digital și, în același timp, tot mai polarizată, fenomenul dezinformării a devenit parte a decorului cotidian. Nu mai e vorba doar despre fake news clasice sau teorii ale conspirației marginale, ci despre povești false, dar emoțional construite, distribuite în masă, cu scopul precis de a inflama frustrările sociale.
„Weekend Adevărul“ a discutat cu Alexandru Manda, avocat, consultant în politici publice și inițiatorul campaniei „Tinerii Votează“, despre noile forme de dezinformare care vizează tinerii, construite emoțional și distribuite viral pe rețelele sociale, cu scopul de a influența votul într-o direcție anti-sistem. Acesta povestește despre un caz recent care ilustrează perfect această tactică: „A apărut recent pe Facebook o postare despre un băiat pe nume Mihăiță, un tânăr care muncește în intersecție în loc să fie la școală, care a devenit virală. În câteva ore, avea 30.000 de aprecieri și peste 15.000 de distribuiri. Problema? Povestea era complet falsă, fabricată de la zero, probabil cu ajutorul inteligenței artificiale“. Potrivit lui Manda, astfel de narațiuni sunt „tentative reușite“ și, cel mai probabil, nu vin din spațiul civic, ci din direcții mult mai bine antrenate în manipularea emoțională: „E aproape ca la manual. O poveste perfect calibrată pentru a planta neîncredere și furie în mintea românilor“. „Este o încercare deliberată de a trezi furie și neîncredere exact în momentele în care tinerii ar trebui, dimpotrivă, să își recâștige încrederea în puterea lor de a schimba ceva“, concluzionează Manda. Povestea lui „Mihăiță“ este doar un exemplu al acestei noi generații de propagandă.
De fapt, 1 din 2 tineri români nu verifică sursele înainte de a distribui o informație, iar 65% se informează preponderent din social media, în special TikTok, arată datele din studiul „România. Opinii, temeri și aspirații ale tinerilor într-o Românie a inegalităților sociale“, realizat de Friedrich-Ebert-Stiftung România (FES) în martie 2024. De asemenea, doar 15% dintre tinerii români verifică informațiile pe care le găsesc online, un procent semnificativ mai mic decât în alte țări europene, precum Finlanda sau Olanda, unde peste 60% dintre tineri sunt atenți la autenticitatea informațiilor, potrivit Eurostat.
Metode noi, limbaje vechi
Într-o epocă în care tinerii își formează opiniile politice prin scroll, meme-uri, clipuri ironice de 30 de secunde și glumițe de pe TikTok, clasa politică românească pare încă blocată într-un limbaj rigid, tehnic și complet rupt de realitatea digitală a generației Z. Între candidații care nu au cont de Instagram și tinerii care refuză să urmărească un discurs mai lung de 60 de secunde, prăpastia devine greu de ignorat. Alexandru Manda observă cu o urmă de îngrijorare faptul că „suntem într-o boală sistemică în România – aceea de a crede că totul merge prost și că suntem mereu ultimii la orice. Și totuși, dacă ne uităm lucid, vedem că lucrurile chiar s-au schimbat în bine. Eu m-am născut în 1999. Economia României este azi de 11 ori mai mare decât atunci. Calitatea vieții a crescut, accesul la educație, sănătate, tehnologie este incomparabil. România, pur și simplu, arată mult mai bine“.
Problema, spune el, nu e neapărat realitatea, ci modul în care este percepută. Iar acest vid de încredere este întreținut nu doar de social media, ci și de clasa politică însăși. „Partidele anti-sistem profită de această stare de nemulțumire generalizată, de acest cinism social care spune că «nimic nu se schimbă». Dar clasa politică tradițională are partea ei de vină – refuză să comunice real, uman, apropiat. Refuză să asculte oamenii. Iar când nu vorbești pe limba cetățenilor, mai ales a celor tineri, aceștia se simt respinși, nereprezentați“. De asemenea, Alexandru Manda admite că ironia, satira și meme-urile politice pot avea și un rol pozitiv – pot atrage atenția, pot stimula curiozitatea, dar dacă nu sunt completate de o comunicare autentică, ele riscă să adâncească un tip de cinism periculos.
Spectacolul înlocuiește mesajul
Deseori, în absența unei comunicări reale, bazată pe ascultare și respect, vidul de încredere e umplut nu cu soluții, ci cu spectacol. Iar acolo unde mesajul lipsește, intră în scenă formele cele mai facile de manipulare emoțională. Și așa apare spectacolul populist. Politologul Claudiu Tufiș descrie perfect acest fenomen: „E acel populism deșănțat. Cristian Popescu Piedone e, probabil, unul dintre cele mai relevante exemple, dar nu e singurul“. În postările lui, campania se transformă într-un soi de reality-show, cu scene lacrimogene, pseudo-autenticitate și exploatare emoțională de tip tabloid. Pentru un public tânăr (dar nu numai) crescut cu TikTok și YouTube Shorts, genul acesta de conținut are priză rapidă. Dar riscul e uriaș: se diluează complet ideea de competență politică. „În cazul lui Piedone, e clar că asta e strategia. Nu-l interesează să discute politici publice, ci să-și construiască vizibilitate și un capital de simpatie suficient de mare încât, atunci când va candida, să fie votat pe bază de emoție și familiaritate, nu pe argument“.
Problema, subliniază Tufiș, nu se limitează la candidații excentrici. „Ai politicieni aparent normali, cu pretenții de seriozitate, dar când te uiți pe conturile lor vezi un talmeș-balmeș total. Nici nu mai știi dacă au pe cineva în echipă care gândește strategia sau dacă pur și simplu postează la întâmplare“. Într-o campanie prezidențială, unde miza este uriașă, astfel de derapaje nu mai sunt doar comice – sunt simptomatice pentru criza de conținut și de viziune a politicii românești.
Transparență simulată vs reală comunicare
Însă, aceeași lipsă de coerență și responsabilitate care se vede în comunicarea electorală se regăsește, în formă și mai gravă, în atitudinea generală a instituțiilor statului față de cetățeni – o cultură a secretului care ignoră tocmai esența democrației: transparența. În mod ideal, orice informație care circulă prin instituțiile publice, câtă vreme nu este clasificată, ar trebui să fie considerată informație de interes public – disponibilă oricui o cere. Claudiu Tufiș dă exemplul unei scene devenite emblematice: „Poate vă amintiți momentul în care Marcel Ciolacu a fost întrebat de jurnaliști cum au fost cheltuiți banii în campania electorală. Răspunsul a fost că aceste lucruri țin de «secretul PSD-ului». De parcă ar fi vorba despre o chestiune privată, nu despre bani publici“.
Și nu e o excepție, avertizează el, ci o practică larg răspândită. „Toate partidele procedează la fel. Un prieten de la Centrul pentru Inovare Publică a dat în judecată PNL pentru refuzul de a oferi date despre cheltuieli. A câștigat procesul, a mers cu decizia definitivă în mână, dar tot nu i-au oferit informațiile“. Această opacitate sistemică anulează, practic, orice diferență de target sau strategie digitală. „Chiar nu mai contează dacă partidele sau instituțiile comunică «pe limba tinerilor» sau «pe limba seniorilor», când în realitate ele nu comunică deloc. O fac doar ca amuzament, eventual pentru branding de imagine“, subliniază politologul. Iar acest lucru se întâmplă în contextul în care aproape 40% dintre tineri declară că nu mai au încredere în nicio instituție publică.
Instituții opace într-o lume transparentă
Instituțiile statului par să fi rămas blocate într-o logică veche, birocratică, profund opacă. Claudiu Tufiș e tranșant: „Instituțiile din România sunt foarte închise. Nu vor să transmită informații nici dacă le pici cu ceară. Este parte din cultura organizațională autohtonă – una complet netransparentă, în care funcționarii și politicienii cred că știu mai bine decât cetățenii și, prin urmare, nu au de ce să le explice nimic“.
Această atitudine, explică el, se vede în toate deciziile majore luate în ultimii ani – fie că vorbim despre măsuri economice, fie despre crize sanitare. „În pandemie, de exemplu, am avut un grup de comunicare despre care nu se știa cine îl compune și cum sunt luate deciziile. A fost un model de netransparență“. Mai mult, spune Tufiș, există chiar o tendință recentă de a restrânge și mai mult accesul la informații: „Se discută acum despre secretizarea comunicărilor dintre instituții – prin e-mail sau alte canale – în timp ce Uniunea Europeană merge exact în direcția opusă: spre deschidere și acces public cât mai larg“.
Totuși, apar și unele excepții interesante. „Paradoxal, mi s-au părut mai aproape de stilul tineresc canalele oficiale ale SRI, cu campanii gen «noi te ascultăm» și alte jocuri de cuvinte care, surprinzător, chiar sunt bine făcute“. În schimb, politicienii care încearcă să se apropie artificial de publicul tânăr sfârșesc adesea în derizoriu.
"Adevărul" care confirmă furia
Politologul Claudiu Tufiș subliniază că alfabetizarea media nu poate fi un panaceu de campanie sau un proiect-pilot izolat, ci o investiție pe termen lung, care trebuie să înceapă devreme, încă din ciclul primar: „Au tot apărut în presă exemple din Franța, Italia, Finlanda – unde copiii, din primele patru clase, au ore special organizate pentru vârsta lor, în care învață cum să citească o știre, cum să o înțeleagă, cum să o interpreteze“.
Este un model pe care, spune el, România ar trebui să-l adopte urgent. „Acest tip de educație trebuie început devreme, în clasele primare, și continuat apoi în gimnaziu și în liceu. Nu se poate construi discernământul media peste noapte. Iar fără el, vom rămâne o societate vulnerabilă, hrănită din conturi obscure care promovează teorii ale conspirației și povești fabricate cu scopul de a semăna neîncredere“. În lipsa unor repere clare, avertizează Tufiș, tinerii vor continua să caute „adevărul“ acolo unde le confirmă furia, și nu neapărat acolo unde se află faptele.
Inițiative bune, dar insuficiente
Pe Instagram au început să apară tot mai multe conturi administrate de ONG-uri sau inițiative civice care fac informare politică într-un limbaj accesibil, direct, pe înțelesul tinerilor – departe de jargonul rigid al comunicatorilor tradiționali. Unele dintre aceste pagini chiar câștigă în popularitate și reușesc să atragă audiențe consistente. Însă întrebarea rămâne: pot ele cu adevărat să contrabalanseze canalele sau paginile care promovează conspirații, polarizare și clickbait politic?
Există, desigur, și exemple pozitive. Pagini precum cele administrate de tineri implicați în educație civică digitală (Politica la minut, Gen știri, Funky Citizens sunt doar câteva dintre ele) reușesc să creeze conținut politic accesibil și responsabil pentru generația lor, centrat pe informare, nu manipulare. Aceste inițiative traduc actualitatea politică într-un limbaj simplu, contextualizat, cu ajutorul formatelor familiare publicului tânăr – caruseluri pe Instagram, reels, explicații pe scurt. Claudiu Tufiș recunoaște valoarea acestor demersuri: „Sunt oameni care fac astfel de servicii pentru comunitate, pentru societate“. Dar, adaugă el, „sunt doar încercări individuale de a rezolva o problemă sistemică. Or, n-ai cum să rezolvi o astfel de problemă doar cu două sau trei persoane care luptă singure“. Iar realitatea este că 40% dintre tineri recunosc că nu știu prea multe despre politică, 34% spun că au cunoștințe medii, iar doar 26% se consideră bine informați în acest domeniu, potrivit studiului FES 2024.
Soluția reală nu poate veni decât de la sistemul educațional. „E singurul mecanism care poate ajunge la toată lumea, singurul prin care îi putem învăța pe oameni cum să gândească și cum să devină cetățeni“. În lipsa unui astfel de cadru, doar cei care caută activ informație – și au timp și motivație să o consume – vor ajunge la surse credibile. Ceilalți, mai ales cei tineri, vor rămâne captivi în bula de conținut dictată de algoritmi și confirmări emoționale.
Cel mai important filtru de pe social media
Pentru politologul Claudiu Tufiș, problema nu este social media în sine, ci modul în care a fost transformată din unealtă de comunicare în instrument de captivare emoțională: „Social media nu este neapărat un lucru rău. Este doar un instrument – ca multe altele înaintea ei. Problema este că acest instrument are încorporate mecanisme menite să te țină cât mai mult pe platformă, fie că vorbim de Facebook, Instagram, TikTok sau ce va mai apărea în următorii ani“. Riscul major? Înlocuirea totală a surselor clasice de informare – cele care presupuneau un filtru redacțional, o responsabilitate jurnalistică – cu o avalanșă de conținut neverificat. „Spre deosebire de presa scrisă, radio sau televiziune, unde există un redactor-șef care verifică informațiile, pe rețelele sociale acest filtru pur și simplu nu mai există. Acolo, fiecare utilizator devine propriul editor, iar responsabilitatea de a discerne ce este credibil și ce nu cade integral pe umerii lui“. Iar această responsabilitate nu este deloc una ușoară, mai ales în lipsa unui minim bagaj educațional care să permită înțelegerea unui text sau interpretarea corectă a unei imagini. „Pentru a judeca dacă o informație este corectă, dacă un cont este credibil, ai nevoie de experiență, de educație, de o cultură media minimă. Or, acest tip de competențe nu apar peste noapte“.
Însă Tufiș atrage atenția că problema nu este una specifică tinerilor, ci globală: „De când s-a democratizat accesul la informație, odată cu rețelele sociale, toată lumea s-a confruntat cu dificultăți în a procesa volumul imens de date disponibile. Nu doar tinerii sunt vulnerabili – toți am rămas puțin în urmă“. Soluția, spune el, este una singură: educația. O educație adaptată vremurilor, introdusă încă din școala generală, care să învețe generațiile noi cum să citească, nu doar cuvinte, ci și realități.
Concluzia, oricât de inconfortabilă ar fi, este limpede: mobilizarea tinerilor, dacă nu este dublată de o investiție reală în educație civică și politică, riscă să încline balanța nu spre consolidarea democrației, ci spre un populism cu efecte de instabilitate în lanț – instabilitate care va fi plătită de generații întregi.
Se încarcă comentariile...
