SUETA LA O CAFEA - Stela Popescu: "Un sfarsit de secol obsedat de sex"

Peste 45 de ani de cariera si nici o zi libera de la debut incoace. Sute de spectacole de televiziune si la fel de multe reprezentari la "Constantin Tanase" si Teatrul de Comedie, in piese precum

Peste 45 de ani de cariera si nici o zi libera de la debut incoace. Sute de spectacole de televiziune si la fel de multe reprezentari la "Constantin Tanase" si Teatrul de Comedie, in piese precum "Bricul", "Petitoarea" sau "Presul". Stela Popescu se joaca acum de-a televiziunea si joaca in continuare ce stie mai bine: teatru de comedie in "Mama boema", "Dai un ban da' face" si "Te astept diseara pe Lipscani".
- Va stim de-o viata... Vorbim despre trecut sau despre prezent?
- Incepem cu trecutul. M-am nascut in 1935. Varsta este cea pe care ti-o vad ceilalti. Oamenii se uita la mine si-mi spun: "Aoleu, dar nu se vede ca aveti atat!". Dar ei stiu cam cati ani am, mai ales ca am avut o viata publica. Important este ce se intampla cu tine. Sa nu imbatranesti, sa nu te deteriorezi, sa nu tragi la rau, sa nu privesti viata cu ura... Pentru ca viata asta e, nu e alta. Nu o transformi cu nimic daca te agati de trecut. Sau cum spun unii: "Vai, fir-ar a dracului de viata!". Eu n-am fost niciodata decat optimista. Dar e o chestie si de fire.
- Si poate de profesie? Ocupatia dumneavoastra a fost sa-i binedispuneti pe ceilalti.
- Intr-adevar, evolutia ta ca om depinde mult de profesia pe care o ai. Increderea este data de reusita profesionala si de sentimentul ca esti folositor. Daca esti util, ai incredere in viata. Sigur ca am avut si eu momente de cumpana. La fiecare premiera stau si ma gandesc daca o fi bine sau nu ce fac eu acolo pe scena. Tot timpul e o neliniste in ceea ce fac. Dar eu am avut si noroc. Viata e facuta din intalniri speciale. Si cea personala, si cea profesionala. Degeaba esti frumos si destept daca nu te remarca nimeni. Asa s-a intamplat si la mine. Eram amarata, mica, grasa si cu parul de parca era smuls de gaste, cum spunea mama mea. Am dat la Cinematografie si am cazut. Am intrat dupa doi ani, cu nota 10.
- Exista, pe vremuri, prejudecata ca doar odraslele artistilor reusesc la Teatru...
- Nu e adevarat, e o parere lansata de cei care n-au reusit. Nici eu nu am reusit din prima si asta s-a intamplat fiindca am fost proasta. Eram tampitica, veneam din provincie, nu stiam sa ma pieptan, nu eram slaba, asa cum erau fetele din Bucuresti si cum mi-am dorit si eu dintotdeauna sa fiu. Examenul il picasem la fotogenie, nu la actorie. Si nici nu avea cum sa se intample altfel. Concuram cu fete din Bucuresti de care se ocupau mamele, care vazusera filmele cu Greta Garbo, cu toate frumoasele lumii. Eu eram un copil sarac, venit din Basarabia la varsta de 8 ani, cu o mama invatatoare care vroia sa ma dea la Silvicultura. Intre timp, m-am inscris la limbi straine, la Maxim Gorki, am invatat sa ma imbrac, sa ma pieptan, sa ma fardez, am slabit si am reusit la Teatru. Ulterior, culmea, lumea m-a luat mereu de frumoasa, or eu n-am fost niciodata frumoasa. Am avut din interior o stare care i-a cucerit pe oameni, am fost simpatica, dar frumoasa nu poti sa zici ca am fost. Ca sa revin la Teatru, sigur ca mai intra si cei fara talent, dar, pentru viitor, daca n-au talent, n-au nici o sansa serioasa.
- Dar se pot face cantareti...
- Stiti cum e cu acesti cantareti la care va referiti? Apar si dispar. In orice caz, e o atmosfera proasta in tot show-biz-ul romanesc. Dar pentru asta nu sunt de vina copiii acestia care devin vedete peste noapte. De vina sunt cei care castiga bani de pe urma lor. E disperarea audientelor la televiziune, disperarea publicitatii si mai este, dupa parerea mea, un sfarsit de secol obsedat de sex. Ai sentimentul ca acesti oameni se gandesc tot timpul ca e sfarsitul lumii si ca trebuie sa ne dezbracam cu totii de toate alea si sa facem tot ce ne vine in creier. Se incurajeaza aceasta aiureala: hai sa le vedem pe toate cu fundul gol, cu sanii goi, hai sa spunem tot ce ne vine la gura. E doar o perioada. Toti acestia cad la un moment dat. Schimbarile importante se fac in ani de zile.
- Ce consumati din toata aceasta oferta?
- Mie, muzica imi atrage sau nu urechea. Nu vreau sa fac pe nebuna, dar prefer cantaretii care au glas, precum Monica Anghel, decat o mormaiala neinteresanta si cu texte proaste. Sa stiti ca interpretele frantuzoaice de sansonete nu toate aveau un glas senzational, dar ceea ce spuneau si felul cum spuneau era extraordinar. Cum sa nu-mi placa Divertis decat unul care apare pe post si trancane tot ce-i vine la gura? Zic unii "schimba butonul daca nu-ti place". Da, dar au napadit toate butoanele, domnule! Unde apesi, dai peste o porcarie. Altii spun ca amatorii sunt la moda pentru ca sunt spontani, nu actorii care au invatat meserie. Spontaneitatea unora este atat de indoielnica, incat ar trebui dati afara din televiziune. In Televiziunea Romana, din fericire, n-au incaput toti prostii. Acolo exista, totusi, o masura. Specialisti in televiziune sunt, slava Domnului, dar primeaza disperarea aceasta a audientei. Si stiti cum e cu actorul si amatorul? Actorul e invatat sa studieze si sa fie chemat, pe cand amatorul se duce, sparge usa si intra cu proiectul. Urmaresc, de pilda, matinalul de la TVR1. Este ceva infiorator. Sunt doi tineri care habar nu au, vorbesc degeaba si n-au haz. Daca unul are haz, il ierti chiar si cand e mai troglodit. Dar daca n-are haz, de ce este, domnilor, lasat sa apara?
- Ce v-a fost mai usor sa acceptati, un mediu artistic plin de cenzura sau o epoca a maimutarelii?
- Sigur ca e de preferat o lume fara cenzura, cu conditia ca cei care se ocupa de divertisment sa se priceapa, sa fie responsabili si sa aiba ei insisi o autocenzura. Nu trebuie ridicat la rangul de artist orice om de pe strada. Noi, artistii vechi, am rezistat, dar, din pacate, nu mai avem scriitori de texte de comedie. Tot ceea ce se face ramane tot la nivelul celor de 50, 60 de ani. Televiziunea e ca o scoala. Daca toata lumea se uita in ecranul ala, ai o mare responsabilitate: sa nu-i oferi orice porcarie. Normal ca trebuie sa distrezi poporul, dar ajuta-l sa urce, nu sa coboare si sa intre in mocirla. Invata-l sa se imbrace, sa citeasca, sa se civilizeze. Suntem om popor care se adapteaza mai usor cu patura de jos decat cu cea de sus. Strambam din nas cand apare un intelectual.
- Stiti cate aparitii ati avut, de-a lungul carierei, pe scena si la televiziune?
- Daca ma gandesc bine, din ziua in care am jucat primul spectacol, in 1958, si pana astazi nu cred ca am avut zi libera. Am avut zile cand am jucat pana la patru spectacole pe zi.
- Nu s-a intamplat niciodata sa uitati o replica, un text, nimic?
- O, ba da! Odata mi s-a intamplat ceva absolut ingrozitor. Am plecat in Israel cu un avion din Bucuresti. Era prin '69. Am intrat in scena si cand s-a oprit muzica, mi s-a golit mintea. Cred ca a fost de la emotii si oboseala. Evreii sunt mari iubitori de teatru si cultura in general si probabil ca aceasta emotie in fata lor m-a blocat. Gelu Solomonescu, dirijorul, stia tot ce se petrece in spectacol. Si-a dat seama si a mers cu orchestra mai departe. Stiti cum e: multi vad, putini pricep. La cupletul muzical e foarte greu de acoperit astfel de momente, fiindca nu mai poti sa revii. Orchestra isi vede de treaba ei. Un rand daca ai gresit, se da totul peste cap.
- Stela si Arsinel, cel mai faimos si longeviv cuplu roman de actori de comedie: simpli colegi, sot si sotie, prieteni la catarama, care din ele?
- Toate astea s-au crezut despre noi doi. Adevarul este ca eu si Sandu suntem foarte buni colegi. N-as spune ca suntem prieteni. Nu ne vedem toata ziua. De fapt, ne vedem toata ziua, ar fi culmea sa ne mai vedem si seara. Chiar ii spuneam sotiei lui ca il vad mai des pe Sandu decat ea. Eu cu Arsinel lucram foarte bine. De aia multa lume credea ca suntem sot si sotie. Doi oameni care fac un lucru impreuna, care nu se haraie intre ei, e de la sine inteles ca au succes. Noi ne facem fiecare treaba acasa si pe urma ne intalnim si punem totul cap la cap. Prietenii mei nu sunt neaparat actori. Sunt prietena cu Nicolae Licaret, directorul Filarmonicii, cu ziarista Ileana Lucaciu, cu o familie de arhitecti. Dintre actori, nici nu stiu daca am prieteni.
- Ce va lipseste din vremurile de odinioara?
- Bucurestiul cel romantic. Sunt avantaje si dezavantaje intre cele doua perioade. Inainte, nu trebuia sa-ti cumperi casa si nu puteai sa-ti iei masina. Lumea nu avea bani si, chiar daca ar fi avut, nu avea ce face cu ei. Era mai multa liniste. Oamenii nu erau atat de violenti si rai. Puteai merge noaptea pe strada fara sa ti se intample nimic. Astazi au invadat Bucurestiul oameni veniti din toate colturile tarii, fara nici un rost. Nu-mi lipsesc, desigur, posibilitatile restranse pe care le aveam.
- La ce va referiti? Cred ca nu la cele materiale...
- Eu si sotul meu am dus-o relativ bine dintotdeauna. Pe vremuri, salariul pe o zi al unui actor mare era echivalent cu salariul pe o luna al unui actor obisnuit. Acum nu se mai platesc bine cei foarte buni, ci aceia care sunt la moda o perioada de timp.
- Un copil la varsta dumneavoastra?
- Nu as face, dar mi se pare ca se face prea mult zgomot cu cazul acelei femei care a nascut la 67 de ani. Lumea se tot intreaba cine o s-o creasca pe copila. Dar pe astia carora le curg balele si umbla in zdrente pe strazile Capitalei cine ii creste? Sigur ca avem de-a face cu un gest incarcat de multe intrebari. Dar pentru copiii aruncati in strada, care mor de foame, de ce nu ne facem atatea griji?