Statul trage cu greu obloanele orfelinatelor ceausiste

Pe la tot felul de seminarii si simpozioane, lucratorii din domeniul protectiei copilului isi storc creierii pentru a da un raspuns la intrebarea urmatoare: "Ce trebuie facut pentru ca orfanii din

Pe la tot felul de seminarii si simpozioane, lucratorii din domeniul protectiei copilului isi storc creierii pentru a da un raspuns la intrebarea urmatoare: "Ce trebuie facut pentru ca orfanii din centrele de plasament sa duca o viata mai buna?" Raspunsul, "scurt si la obiect", este acelasi de ani de zile: "Trebuie imbunatatite conditiile de locuit si serviciile oferite orfanilor". Numai ca acest raspuns nu e deloc pe placul oficialilor de la Bruxelles, care cer nici mai mult, nici mai putin decat INCHIDEREA centrelor de plasament de tip vechi. Pe vremea lui Ceausescu, orfelinatele s-au inmultit precum fabricile si uzinele. A fost o consecinta fireasca a politicii agresive de crestere a natalitatii prin avorturi interzise si prin metode de contraceptie aproape inexistente. Mii de mame erau nevoite sa-si lase pruncii in grija statului fie din cauza saraciei, fie pentru ca ii nasteau firavi si bolnaviciosi, iar doctorii erau trasi la raspundere daca micutii mureau dupa ce mamele lor ii duceau acasa. Imediat dupa '89, orfelinatele lui Ceausescu au devenit subiect tare de reportaj pentru televiziunile occidentale. Lumea a ajuns sa cunoasca Romania prin imaginile dure din lagarele de orfani. Strainii s-au napustit sa-i adopte pe acesti copii ai nimanui. Timp de 12 ani dupa Revolutie s-au facut peste 30 de mii de adoptii internationale. Adoptiile nu au fost o solutie pentru INCHIDEREA centrelor de plasament. La ora actuala, in Romania mai sunt 980 de centre de plasament publice in care sunt crescuti 27.579 de copii. E drept ca nu mai sunt atat de jalnice conditiile de locuit, dar aceste institutii au un impact psihologic extrem de nociv asupra copilului. Chiar daca au venit ajutoare de la fundatii straine, unele constand in produse de calitate, altele constand in chiloti murdari si jucarii rupte, chiar daca s-au modernizat dormitoarele si toaletele, chiar daca s-au mai scolit cei ce lucreaza cu orfanii, mediul de viata din centrele de plasament de tip vechi lasa urme serioase in dezvoltarea afectivitatii copilului, a trasaturilor de personalitate, a capacitatii de relationare cu lumea. Acesta este motivul pentru care centrele de plasament trebuie lichidate, iar protectia copiilor de catre stat sa se faca in casute de tip familial, in familii substitutive sau si mai bine in familia naturala. E o diferenta ca de la cer la pamant intre copiii institutionalizati, crescuti la gramada ca puii de gostat, si copiii care cresc intr-o familie, chiar daca nu e naturala. In sanul unei familii, copiii nu se mai simt ai nimanui, isi dau drumul la gura, nu mai au complexe, se dezvolta armonios din punct de vedere al personalitatii, "infloresc ca un boboc", dupa cum ne spunea domnul Misu din Bucuresti, asistent maternal profesionist, care il creste pe Costi, un baietel de 5 anisori. Autoritatea Nationala pentru Protectia Drepturilor Copilului puncteaza de fiecare data ca in Romania a crescut numarul de asistenti maternali, ca s-a inceput inchiderea centrelor de plasament de tip vechi, ca s-au infiintat tot felul de servicii alternative pentru protectia copilului. Este adevarat, dar statisticile aceleiasi autoritati arata ca procesul de dezinstitutionalizare a copiilor se desfasoara cu viteza melcului. In 2001, rata dezinstitutionalizarii a fost de 5,92 la suta, in 2002 de 5,62 la suta, in 2003 de 6,13 la suta, iar in 2004 de 6,89 la suta. Mai trebuie spus ca o parte insemnata dintre cazurile de dezinstitutionalizare o reprezinta tinerii care au implinit 18 ani si care nu mai aveau dreptul sa locuiasca in centrele de plasament. In 2005, numarul copiilor institutionalizati va scadea pentru ca, de la 1 ianuarie, noua Lege privind protectia drepturilor copilului obliga statul sa nu-i mai creasca pe copiii intre 0 si 2 ani in orfelinate. Acesti copii trebuie dati in grija asistentilor maternali. INCHIDEREA centrelor de plasament nu inseamna doar transferul unor suflete dintr-un loc invechit intr-un loc modern, european. Autoritatile statului trebuie sa incurajeze pastrarea legaturilor cu familia naturala, indiferent de serviciul de protectie in care se afla copilul. Autoritatile statului trebuie sa constientizeze ca in centrele de plasament nu sunt nici copii orfani, nici abandonati, nici candidati pentru adoptie. Autoritatile statului trebuie sa aloce mai multi bani pentru ca, mai devreme sau mai tarziu, sa fie posibila reintegrarea copiilor institutionalizati in familiile lor naturale, acolo unde este posibil. Pana cand toate aceste fi-vor constientizate, zecilor de mii de copii institutionalizati nu le ramane decat sa fredoneze imnul pe care cei de la Holograf l-au compus pentru ei: "Hei, nu-i asa de greu!/ Da, vreau sa cresc si eu!/ Da, vreau acasa, un culcus si-un loc la masa..."