SPECIAL Cât de limpede gândim în vremuri tulburi

0
0
FOTO: INQUAM Photos/ Alex Nicodim
FOTO: INQUAM Photos/ Alex Nicodim

„În România, progresăm, dar dureros de lent; pandemia şi psihozele ei colective, iar acum războiul ne-au tras înapoi“, spune psihiatrul Vlad Stroescu pentru „Weekend Adevărul“ în aceste pagini în care încercăm să înţelegem cum facem faţă în ţara noastră provocărilor mondiale din ultimii ani.

Pe 26 februarie 2020, era depistat primul caz de COVID-19 şi în România. Au trecut doi ani în care a trebuit să ne confruntăm cu o pandemie şi cu tot ceea ce aduce o astfel de situaţie de criză – restricţii, teamă, pericolul îmbolnăvirii şi chiar al morţii. În momentul redactării acestui material, datele oficiale arată că peste 470 de milioane de oameni din întreaga lume au suferit de noul coronavirus, iar peste şase milioane şi-au pierdut viaţa.

Pe 24 februarie 2022, în Europa s-a declanşat războiul. Iar de acest război pe noi, românii, ne desparte numai o graniţă. Dincolo de aceasta, sunt bombardate oraşe, sunt ucişi soldaţi şi civili, indiferent de vârstă, iar 3,5 milioane de ucraineni, în special femei şi copii, au trecut graniţele mai ales în Polonia (peste două milioane) şi în România (peste 500.000), căutând un refugiu care să-i salveze. Înţelegem cu toţii că nu trăim într-un timp obişnuit, că pandemia şi conflictul armat nu s-au mai intersectat pe continentul nostru de mai bine de un secol, de pe vremea gripei spaniole şi a Primului Război Mondial. Ce este însă de făcut pentru a rezista cât mai bine în faţa a tot ceea ce se întâmplă?

Omenirea, o specie agresată şi agresivă

Urmărind reacţii online la principalele ştiri venite din Ucraina şi de la graniţele trecute fără încetare de refugiaţi, una dintre întrebările care ne pot veni în minte este ce efect poate avea asupra minţii umane o situaţie de criză prelungită. Cum reacţionează, în general, psihicul nostru în faţa unor evenimente majore, colective, precum pandemiile sau războaiele? „Mintea omenească e, într-un fel, pregătită pentru război, sau cel puţin o parte a ei – partea instinctivă. Asta nu înseamnă nici că «totul va fi bine», nici că putem să ne culcăm pe o ureche şi să lăsăm vechile mecanisme de apărare să-şi intre în drepturi. Înseamnă că, probabil de-a lungul istoriei, omenirea a fost mai ales o specie agresată şi agresivă, şi avem în noi un fel de stat major de război, cu propriul lui sediu în creier, propriul lui sistem nervos (numit «simpatic», adică sensibil la emoţiile rele şi la relele din jur), propriul lui sistem endocrin, cu o axă care comandă şi pregăteşte corpul de răspuns rapid şi de rezistenţă îndelungată. Dar suntem diferiţi în vreme de război sau de vastă restrişte în general”, spune psihiatrul Vlad Stroescu pentru „Weekend Adevărul“.

Aşadar, altfel gândim în perioadele mai puţin blânde. „Nu ştim dinainte dacă vom fi mai buni sau mai răi. Ştim însă că scopul vieţilor noastre se schimbă; nu ne mai gândim la planuri de viitor prin care să trăim mai bine şi să ne extindem orizonturile, ne gândim doar la supravieţuire. Şi când spun «gândim», nu mă refer doar la gânduri conştiente, ci la o concentrare a minţii, instinctelor şi corpului pe supravieţuire. În asemenea situaţii, raţiunea se vede adesea însingurată şi neputincioasă”, adaugă acesta.

Cum ar fi fost dacă Hitler sau Stalin ar fi avut social media?

Avem de-a face azi cu un volum covârşitor de informaţie, transmisă cu rapiditate prin intermediul internetului şi televiziunilor, iar specialiştii recunosc că încă nu ştiu cum poate fi gestionată cât mai eficient presiunea acumulată astfel. „Suntem într-o lume în plină transformare şi ştiinţele sociale se străduiesc să ţină pasul, însă ştiinţa nu mai e o prioritate în vreme de război, dacă nu duce la noi arme şi bombe. Cred că putem spune că, având în vedere comunicarea globală, emoţiile sunt incomparabil mai contagioase decât erau în istoria foarte recentă. Cum ar fi fost să avem veşti zilnice, imediate, de pe fronturile celui de-Al Doilea Război Mondial? Şi avalanşa de opinii mai mult sau mai puţin informate... Cum ar fi fost dacă Hitler sau Stalin ar fi avut acces la social media?“, se întreabă Vlad Stroescu.

În oceanul online al informaţiilor, căutăm să nu ne pierdem complet orientarea şi să folosim avantajele comunicării din mileniul nostru mai mult decât să ne lăsăm folosiţi de acestea. Şi nu e uşor. „Acum, ideile, teoriile, panica, sunt atât de difuze, încât e greu să ştii de unde vin, şi e posibil ca ceva ce simţi sau gândeşti să nu fie simţirea sau gândul tău, ci să te fi molipsit de el. E ceva înspăimântător şi paranoid. Desigur, sunt şi lucruri bune în globalizarea şi uşurinţa comunicării, ne organizăm mai uşor, ne solidarizăm mai rapid, putem ajuta de la distanţă. Din păcate, răul vine spontan, entropic, şi e uşor de influenţat, în timp ce pentru bine trebuie să facem un tot mai mare efort“, explică psihiatrul.

Cât de uşor ne construim propria realitate

Într-un context de criză, teoriile conspiraţiei şi ştirile false abundă. Cum se face însă că nu toţi cad în capcana lor? De ce unii sunt mai predispuşi decât ceilalţi? Suntem tentaţi să punem totul pe seama nivelului de educaţie, de cultură, însă în acelaşi timp abordarea aceasta ne apare ca simplistă. „Am fost surprins de cât de uşor a înflorit conspiraţionismul în perioada pandemiei. E o lecţie despre cât de greu avem acces la realitate şi cât de uşor ne construim propria falsă realitate, cât timp ne avantajează şi ne face să acceptăm inexplicabilul, nedreptatea. Toţi construim naraţiuni în felul acesta şi din locurile lor comune rezultă o naraţiune colectivă, un set de valori şi credinţe“, recunoaşte Vlad Stroescu.

În forme acute, vorbim despre adevărate obsesii, idei fixe şi psihoză. „Când suferi de o psihoză, propria ta naraţiune individuală, construită frenetic de mintea ta ca să umple un gol, o leziune, e departe de realitatea convenţională şi te alienează. Ei bine, observăm acum psihoze colective, contagioase, care au structuri asemănătoare cu delirurile cu care noi, psihiatrii, suntem obişnuiţi. E o altă lecţie, despre cum toţi avem un delir virtual în noi, gata să se nască dacă se sparg straturile de la suprafaţă. Sigur că educaţia ne ajută, dar nu e singurul factor“, ne asigură specialistul.

Goana după ulei şi benzină

Mediafax_Foto-Ciprian_SterianAtât la începutul pandemiei, cât şi în aceste zile ale războiului din Ucraina, am asistat la episoade în care oamenii au alergat să cumpere anumite produse. Dacă în seara de 9 martie ecranele arătau lungi şiruri de maşini în benzinăriile din întreaga ţară, câteva zile mai târziu cozile se mutaseră la rafturile cu ulei, şi nu numai în România, ci şi în alte câteva state europene, iar presa anunţa, pe 13 martie, că un bătrân de 77 de ani a murit în oraşul Burgas din Bulgaria pe când aştepta la rând într-un magazin care vindea produsul la jumătate de preţ faţă de valoarea la care urcase în ultimele zile. Privind de pe margine, fără a lua parte la îmbulzeală, eşti tentat să judeci, însă cum să nu te întrebi ce îi împinge pe unii dintre noi spre astfel de atitudini. Sărăcia, creşterea tot mai vizibilă a preţurilor, felul cum ne lăsăm influenţaţi unii de alţii, ori este şi aceasta o formă de panică? „Atunci când suntem copleşiţi de anxietate, facem uneori gesturi nu foarte justificate pentru a ne calma. Se numesc compulsii. Anxietatea ne obligă să facem ceva, orice. Toţi avem într-un reces al minţii un loc secret cu scenarii groaznice, cu cele mai rele lucruri care ni se pot întâmpla. Compulsiile noastre depind de conţinutul acestor scenarii. Dacă ne sperie murdăria, vom face curăţenie tot timpul. Dacă ne sperie boala, vom face sute de analize. Acum, scenariul rău e războiul. Cum reacţionăm depinde de ce e important şi preţios pentru noi. Cred că ar trebui să ne străduim să păstrăm normalul, să nu lăsăm panica să ne dezintegreze armonia de zi cu zi. Mi-am dat seama că disperarea de a stoca ceva atât de simplu şi de bază ca uleiul e, de fapt, tot disperarea de a proteja viaţa normală. De asta vrem ulei şi nu praf de puşcă”, arată Vlad Stroescu.

Când teama nu mai lasă loc de nimic altceva

cozi magazin

FOTO: Mediafax/ Ciprian Sterian

Într-o vreme în care teama a devenit o constantă în vieţile noastre, adăugându-şi de la o zi la alta noi valenţe pe măsură ce atenţia generală virează dinspre pandemie spre război, devine mai dificil să diferenţiem frica normală, cu care se confruntă majoritatea în asemenea circumstanţe, de anxietatea care necesită ajutor. „Cum gestionăm teama?“ a devenit o întrebare valabilă şi pentru cei mai curajoşi dintre noi, dar să nu uităm că aceasta are rolul ei când ne confruntăm cu pericolul. „Teama nu e rea în sine, e rea când nu mai lasă loc de nimic altceva. E o diferenţă între reacţiile prudente, înţelepte, şi compulsii. Acestea din urmă, neglijate, ne vor cotropi toată viaţa. O bună metodă de a gestiona teama ar fi să avem mare grijă, ca de o grădină, de viaţa noastră obişnuită, de timpul cu cei dragi, de hobby-uri... Toate acestea sunt fragile acum, sunt deja sub asediu, şi au nevoie de atenţia noastră“, ne sfătuieşte psihiatrul.

Avem enorme complexe şi traume“

Vlad Stroescu

Vlad Stroescu, psihiatru. FOTO: Arhiva personală

Mediul în care ne formăm şi trăim ne influenţează socio-cultural sau comportamental. Românii se numără printre popoarele cu cele mai scăzute rate de vaccinare din Europa când vine vorba de COVID-19, arătând astfel lipsă de încredere în progresele medicinei şi ştiinţei, însă români sunt şi aceia care s-au mobilizat exemplar pentru a veni în ajutorul refugiaţilor, cărora le-au deschis uşile caselor, s-au grăbit să le ofere obiecte de strictă necesitate sau să le vină în ajutor ca voluntari la graniţă. Am mai putea vorbi azi despre o influenţă din punct de vedere mental a spaţiului românesc asupra noastră, a celor care îl locuim, sau ar fi exagerat?

Vlad Stroescu este de părere că spaţiul contează enorm atunci când vorbim despre moral. „Aceia dintre noi care sunt acum la vârsta mijlocie au văzut istoria schimbându-şi cursul drastic de mai multe ori, şi nu la distanţă sau la televizor, ci în propriile vieţi. Am prins frigul în case, avorturile clandestine, cozile interminabile. Am prins rigla la palmă şi cântecele de slavă Partidului când eram doar nişte copii. Am prins haosul clocotitor al anilor ’90. Ni s-a deschis lumea, mii de familii s-au întins ca nişte elastice subţiri odată cu fenomenul migraţiei pe piaţa muncii. Avem în continuare enorme complexe şi traume. Relaţiile dintre noi, românii, atât personal, cât şi instituţional, ţin de o agresivitate pasivă, de o ură resemnată pe care occidentalul o înţelege greu la început. Cred că trăim sub semnul fricii, suntem o naţiune de oameni îngroziţi, pitiţi în casele noastre ca în fortăreţe, incapabili să ne bucurăm de spaţiul public. Vedem asta când ne uităm la categoriile vulnerabile, la cum ne comportăm noi şi statul român cu copiii cu autism, cu oamenii imobilizaţi în scaunul cu rotile sau în stigmatul bolilor psihice. Progresăm, dar dureros de lent; pandemia şi psihozele ei colective, iar acum războiul ne-au tras înapoi“.

Ce e de făcut?

În concluzie, cum să gândim limpede în vremuri tulburi? Cum ne păstrăm luciditatea, umanitatea? „Nu ştiu cum ar trebui să facem toţi. Ştiu ce fac eu: revin mereu la smerenia în faţa lucrurilor pe care nu le ştiu, adică a tuturor lucrurilor. Asta mă ţine ancorat în realitate“ – iată soluţia la care recurge medicul. În faţa posibilităţii de a ne exprima public, pe care internetul o dă fiecăruia azi, observăm tot mai adesea tentaţia de a emite opinii pe teme care ne depăşesc cunoştinţele. Fără ca măcar să luăm în calcul cât de dăunătoare pot fi aceste opinii. „De îndată ce ne lăsăm intoxicaţi de poveşti inventate sau căpătate, de îndată ce avem convingerea de nezdruncinat că «ştim noi mai bine», deja ne e rău“, completează Vlad Stroescu, care accentuează rolul pe care fiecare îl poate avea în bunul mers al societăţii, cultivând o atitudine responsabilă.

„Ca medic, nu înţeleg cum de acceptăm atât de uşor să trimitem tineri în teatrul de război“

Proiectul de lege privind mobilizarea în caz de război a stârnit o nouă discuţie în spaţiul public. Dincolo de motivele pentru care unii români s-au grăbit să susţină online că şi-ar apăra ţara şi alţii, dimpotrivă, că nu, nu putem nega neliniştea puternic resimţită în faţa eventualităţii participării active într-un război. O astfel de situaţie este una excepţională, iar felul în care oamenii reacţionează în faţa ei încă nu ne e pe deplin cunoscut. „Să ne aducem aminte permanent că nu ştim destul de multe, deşi războaie există de când lumea. Războiul înseamnă o serie de momente extrem de dificile, iar primul e aşteptarea şi incertitudinea. Prin asta trecem noi acum. Spaţiul aşteptării e plin de monştri mitologici şi de fantasme îngrozitoare. E primul asalt şi nu avem nicio armată care să ne apere de el. Nu trebuie să judecăm pe nimeni dintre cei care trec prin acest purgatoriu, indiferent ce lucruri spun şi cred. Putem să-i judecăm pe cei rău intenţionaţi, care profită de posibilităţile vaste de manipulare pe care prezentul le oferă. Şi să sperăm că nu vom afla cum sunt următoarele etape. Cred că ele sunt mai puţin încărcate de anxietate, dar mult mai pline de răni palpabile şi sângerânde“, afirmă psihiatrul Vlad Stroescu.

Dincolo de psihopatologia tiranilor

Ucraina

FOTO: Profimedia

Una dintre frazele citite în cărţi care mi-a revenit obsesiv în minte în ultima vreme îi aparţine austriecei Bertha von Suttner, prima femeie laureată a Premiului Nobel pentru Pace, în 1905, şi sună astfel: „Războaiele sunt o nebunie a oamenilor“. Am vrut să aflu cum priveşte psihiatrul ideea. „După ce m-am gândit la asta şi în timpul pandemiei, sunt de acord. Cred că ne preocupă prea mult psihopatologia tiranilor, care e boala psihică ce îi împinge să nu le pese pe câte cadavre calcă, şi ne preocupă prea puţin care sunt căile prin care aceşti oameni se ridică atât de sus în rândurile noastre. Aceste căi sunt nebunia societăţii, disfuncţia ei, propriile noastre dorinţe bazale şi secrete“, spune Vlad Stroescu. „De aceea nu m-am mai ferit să vorbesc de psihoză colectivă, deşi mi s-a spus că nu ar trebui să folosesc termeni psihiatrici cu uşurinţă. E uşor să te gândeşti la psihoză ca la ceva care se întâmplă doar altora, unor oameni bolnavi de la spitalul de psihiatrie, şi e greu să accepţi că poate afecta mase mari de oameni. Şi totuşi, se întâmplă. E ceva mult peste posibilităţile psihiatriei de a trata, aşa că degeaba se tot solicită obligaţia examenelor psihiatrice la intrarea în politică. Nu ar rezolva nimic, nu ar rezolva nebunia noastră colectivă, de care suntem prea puţin conştienţi. Şi nici nu ştiu ce anume ar rezolva-o. Poate singurul ei tratament îl reprezintă mâna de oameni generoşi şi inexplicabil de altruişti care apar în fiecare conflagraţie şi fac fapte foarte bune. Ei sunt cei care ne salvează pe toţi“, crede specialistul.

Pentru ei, războiul nu se termină niciodată”

Un alt aspect despre care se vorbeşte prea puţin şi care nu ar merita neglijat îl reprezintă traumele pe care războaiele le aduc în vieţile soldaţilor. Sindromul posttraumatic îi afectează adesea pe veterani. Războiaiele ştiu să distrugă existenţe în nenumărate feluri. „Tulburarea de stres posttraumatic e o boală reală, extrem de chinuitoare, cronică. Când am lucrat în Franţa am întâlnit prima dată războinici bătrâni, care luptaseră în legiunea străină acum 50 de ani şi care încă nu puteau dormi, pentru că nu visau decât trupuri sfârtecate, violuri, atrocităţi sălbatice. E o boală biologică, întrucât creierul e un organ plastic, îşi schimbă chimia şi structura când e lovit. Unii veterani de război au dificultăţi mari în a mai găsi măcar o umbră de funcţionalitate şi normalitate odată venită pacea. Pentru ei, războiul nu se termină niciodată, îl trăiesc zi de zi şi, din păcate, riscul de sinucidere e foarte mare în aceste cazuri. Sigur, nu toţi suferim la fel, nu toţi suntem la fel de rezilienţi. Şi există tratamente, inclusiv medicamentoase. Ca medic, nu o să înţeleg niciodată cum de acceptăm atât de uşor să trimitem nişte tineri în teatrul de război. Mi se pare o crimă, soldaţii sunt tot oameni, sunt la fel de capabili de suferinţă precum civilii“, conchide psihiatrul.

Societate


Ultimele știri
Cele mai citite