"Şedinţa de psihoterapie"

internă. Părinţii erau îngrijoraţi că fata lor slăbea şi bănuiau că suferă de o afecţiune organică. Abia după investigaţii amănunţite, medicii au putut exclude alte boli şi s-au

internă. Părinţii erau îngrijoraţi că fata lor slăbea şi bănuiau că suferă de o afecţiune organică. Abia după investigaţii amănunţite, medicii au putut exclude alte boli şi s-au gândit la anorexie.
- Vă certaţi pe tema mâncării?
- Mama găteşte bine şi are pretenţia să mâncăm tot. De mică mă certa şi insista să termin toată mâncarea.
- Când ţi s-a părut că eşti mai plinuţă?
- După pubertate. Pe la 14 ani luasem câteva kilograme, odată cu schimbările astea. Ca orice fată, mi-am pus probleme. Nu pot să spun că mă îngrăşasem, dar nu mai eram ca înainte.
- Atunci ai făcut prima cură de slăbire?
- Am început de mai multe ori, dar nu prea reuşeam să o duc la capăt. Se opunea familia, mă acuzau că sunt prea slabă şi mă obligau să mănânc.
- De unde ţi-a venit ideea?
- Din reviste: erau o mulţime de reviste despre cum să faci siluetă. şi apoi, m-am mai uitat pe Internet. Am renunţat treptat la pâine. La 16 ani am ajuns să nu mai mănânc deloc pâine. Familia mă certa: că de ce ciugulesc doar, din mâncare, că de ce nu mănânc cât trebuie. Mie mi se părea că mâncam atât cât am nevoie, să nu mă fac cât doi.
- şi ce mănânci dimineaţa?
- Cereale cu lapte.
- La prânz?
- La prânz era mai uşor, căci nu mă puteau bate la cap. Erau la serviciu. La prânz mâncam supa.
- şi seara?
- Nimic. Adică luam un ceai sau o cană cu lapte, să nu le pară prea exagerat.
- Ai început o dietă compet vegetariană?
- Da, de pe la 16 ani.
- De ce?
- Mi se părea că sunt impure. Carnea, dar mai ales grăsimea.
- Erai mulţumită de aspect?
- Acum sunt mulţumită. Nu vreau să mai slăbesc, dar nici să mă mai îngraş.
- ţi-ai pus în cap o greutate ideală pe care s-o atingi?
- Nu, doar să slăbesc. Nu era ceva clar precizat. Voiam să arăt altfel. Am ajuns la 51 de kilograme, am urcat iar la 52.
- Sport făceai?
- Am început să merg la sală, iar vara făceam jogging. Câte două ore pe zi. Sală, o oră, o oră şi ceva, după şcoală.
- După ce făceai sport, cum te simţeai?
- Era o stare de bine..., nu ştiu să vă spun cum era. Aveam şi sentimentul că mi-am făcut treaba, dar era şi o stare de bine, fizic. Eram fericită.
- Alte colege făceau şi ele aerobic?
- Era o agitaţie, o întrecere. Cam toate foloseau diete în perioada aceea. Eram un grup mai mare, dar cu timpul am rămas vreo două-trei.
- Te simţi superioară celor care au eşuat în "competiţie"?
- Nu. Dar faptul că ele consumă carne, grăsime, îl consider răspingător.
- Ai avut ciclu?
- De la 15 ani nu l-am mai avut regulat. Veneau două luni de pauză, se relua. Cu o lună înainte de prima internare nu am mai avut deloc.
- Cum a revenit?
- După perfuzii. Am fost internată de părinţi, de câteva ori. În special mama era îngrijorată. Nu mi-au găsit nimic. Apoi au început vărsăturile. Vărsam imediat ce mâncam sau, uneori, şi numai când vedeam pe cineva că mănâncă. Aşa mi s-a făcut rău, m-am pus pe perfuzii şi ciclul a revenit.
- Sufereai de foame?
- Foarte rar. De fapt, nu am mai avut senzaţia de foame de ani de zile. Rar simţeam nevoia să mănânc ceva dulce. Luam, în special înainte să mă apuc de lecţii, câteva linguri de dulceaţă şi beam multă apă. Dar, de la o vreme, am început să vărs.
- Erai mulţumită?
- Da. Cred că eram. Odată, cineva m-a întrebat de ce fac jogging, că sunt prea slabă.
- L-ai crezut?
- N-am fost de acord. Mai era de lucru. Dar cred că m-a complimentat, a vrut să-mi facă un compliment.
- Te simţeai în formă?
- La început da. Apoi am început să obosesc, aveam dureri de cap. şi îmi era frig. Era neplăcut, trebuia să mă îmbrac gros şi vara. Asta i-a alarmat pe părinţii mei.
- Nu te întrebai de ce ai migrene, vărsături, de ce ţi-e frig?
- N...u. Mi s-a părut exagerat că-mi cer să merg la control. Părinţii, adică. Pentru a le dovedi că n-am nici o problemă, m-am dus. Am tot repetat analizele, ieşeau normale. Unii medici au crezut că sunt însărcinată, de aceea vărsam când vedeam mâncare. Nici nu începusem viaţa sexuală. Într-o zi m-am simţit rău. Nu mai puteam să mă ţin pe picioare.
- Era prima dată?
- Nu, dar mai fusesem obosită, am zis că e de la meditaţii, pentru facultate. Dar am leşinat, aşa că m-au dus la un spital de la noi din cartier. Acolo, am stat o săptămână, mi-au făcut endoscopie, radiografii... mi-au spus că nu pot explica de ce vărs, când simt mirosul de mâncare. Îmi venea să vărs numai când vedeam infirmiera că vine cu căruciorul... cu care aducea masa. şi într-o zi, un medic mi-a spus: te externăm, fiindcă n-ai nimic la stomac, problema ta e psihică.
- L-ai crezut?
- Evident, nu. Nu era nimic în neregulă cu mine.
- Ai auzit de anorexie?
- Da. Atunci mi-au spus.
- şi i-ai crezut?
- Nu.
- Ce face un anorexic?
-... Nu ştiu.
- Atunci, eşti sigură că n-ai anorexie?
- Ei aşa mă acuză, că aş avea. parcă nu-mi vine să cred. Nu mă poate nimeni convinge.
- ştii la ce se poate ajunge?
- Mi-au spus că se poate ajunge până la moarte. Toţi doctorii mi-au spus asta, că se întâmplă brusc un dezechilibru şi nu poţi fi salvată. Dar parcă nu-mi vine să cred.
- Nu ţi-e frică de moarte?
- Ba da. Dar parcă nu mi se poate întâmpla tocmai mie.
- şi totuşi, ce te supără?
- Vărsăturile. Pierdeam prea mult timp să vărs, după ce mâncam. Plus că nu mai puteam ieşi. Trebuia să evit locurile unde era mâncare: cofetării, restaurante. Sau mă duceam la toaletă, de trei-patru ori, să vărs, fiindcă trebuia să gust câte ceva, să nu se mire colegii. şi ei se mirau oricum, de ce merg atât de des la toaletă.